Ce este filosofia? - III - Cine este filosof?
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
(Ion,
Ioana şi Gheorghe intră pe scenă din stânga.)
Ion:
Dacă ne întrebăm „Care este acţiunea specifică cea mai
importantă prezentă în actul de a filosofa?”, un răspuns destul
de bun pe care îl putem oferi este evident acela că această
acţiune este aceea de „a filosofa” – filosofarea...
Gheorghe:
A filosofa e, bineînţeles, acţiunea filosofică principală...
Însă ce alte verbe posibil a fi apropiate ca esenţă de actul
specific filosofării am putea indica ca fiind puternic înrudite cu
„a filosofa”?
Ion:
Putem, de exemplu, să subliniem faptul că a filosofa este a iubi
înţelepciunea. Verbul ar putea să fie atunci „a iubi”,
respectiv „a (se) înţelepţi”, a (se) face înţelept. A iubi
e, printre altele, a vrea binele, a vrea să ajuţi, a vrea să
preţuieşti, a vrea să (te) dăruieşti!... Înţelepciunea ne
trimite la chibzuială, profunzime, claritate, coerenţă, utilitate,
veridicitate ...
Gheorghe:
Dar dintre verbele „a fi”, „a face”, „a avea” care ar
avea oare întâietate în faţa înţelepciunii? E înţelept cel
preocupat de fiinţă, cel interesat de acţiune/ facere sau cel care
se îndreaptă spre acumularea/ asimilarea de bogăţii
(intelectuale, emoţionale, materiale, financiare...)?
Poate
fi iubirea de înţelepciune (filo-sofia) o ştiinţă? Poate fi ea o
„logie”? Există oare o cunoaştere care odată însuşită ne
face iubitori de înţelepciune?... Pentru că dacă există, atunci
filosofia poate fi o ştiinţă, poate fi o metodă, poate fi o
cale...
Care
să fie însă această „cunoaştere” (respectiv fiinţare,
facere sau asimilare) ce trezeşte şi măreşte în noi „iubirea
de înţelepciune”?...
Ion:
Nu putem răspunde la o atare întrebare, decât dacă înţelegem,
mai întâi, de ce ar trebui (sau ar fi bine, sau folositor) să
iubim înţelepciunea...
Ioana:
Bună întrebare: de ce?
Ion:
Teoretic... cunoaşterea care duce la filosofie este aceea care
ne arată cu ce ne împlineşte (măreşte, bucură, fericeşte,
mulţumeşte) pe noi iubirea înţelepciunii.
Ioana:
Cu ce?
Ion:
Cu aspectele considerate valoroase din punct de vedere
filosofic...
Ioana:
Care sunt acelea?
Ion:
Toate care ţin de bunăstarea fiinţei: cele care îi asigură
acesteia o stare bună de organizare şi de funcţionare...
Ioana:
Când, unde, cum, pentru cât timp?
Ion:
Dacă introducem şi timpul în ecuaţie (şi suntem nevoiţi să
o facem), atunci, după ce menţionăm, în treacăt, că verbul „a
fi” şi substantivul „fiinţă” se aplică la ceea ce constatăm
că a fost, că este sau că ar putea să fie, putem apoi să
distingem între fiinţa tre_cutului (tre-fiinţa), fiinţa
pre_zentului (pre-fiinţa) şi fiinţa vii_torului
(vii-fiinţa).
Gheorghe:
Şi care dintre aceste trei instanţe ale lui „a fi” este mai
stimulativă pentru trezirea în noi a filosofiei (a iubirii de
înţelepciune)?
Ion:
Evident că Tre-fiinţa ne arată şi ne oferă spre urmare, spre
imitare, spre analizare modele de înţelepciune (în fiinţare, în
facere, în asimilare) care ne vin din trecut. Pre-fiinţa ni le
oferă pe acestea în fiinţările de lângă noi, din momentul
prezent, iar Vii-fiinţa ne atrage irezistibil cu imaginea
suprapunerii înţelepciunii (cel puţin parţial) peste propria
fiinţare în viitorul cât mai apropiat.
Atracţia
iubirii de înţelepciune pare a veni cel mai pregnant dinspre
vii-fiinţă. Deşi ea nu există (încă), vii-fiinţa pare a fi cea
mai vie dintre instanţele temporale ale fiinţei (din perspectiva
intenţionalităţii filosofice).
Ioana:
Ne atrage ceea ce nu există?
Ion:
Într-un fel, da... Vii-fiinţa ne conduce pe tărâmul
proiectelor, al planurilor, al programelor, al utopiilor, al
idealurilor.
Pare
astfel că iubirea de înţelepciune (filo-sofia) se trezeşte cel
mai bine în cel care aderă acţional la vii-fiinţă şi la
vii-fiinţare.
Adeseori,
aderenţa la tre-fiinţă nu poate incita la fel de puternic inima
spre acţiune, deoarece tre-fiinţa trimite implicit spre static,
spre expirat, spre ceea ce este perimat, depăşit – spre ceea ce
am lăsat în urmă (cu bune şi cu rele).
Apropierea
de pre-fiinţă, de asemenea, nu pare a fi capabilă a mişca serios
mintea spre filosofare, fiindcă acest tip de fiinţare în prezent
(şi, adeseori, strict pentru „prezent”) este de asemenea abătută
sub semnul stagnării. Ea tinde să bată pasul pe loc, să se calce
pe sine pe picioare, să rămână legată de un punct de glie care
mai mult oboseşte decât inspiră, care mai mult plictiseşte decât
atrage, care mai mult descurajează decât înflăcărează (prin
monotonia specifică fiinţării în banalitatea actului de a fi
într-un acum, cel mai adesea, destul de neinteresant...).
Singură
vii-fiinţa ne apare deci ca fiind capabilă să deschidă un drum,
să indice o cale, să incite spre o acţiune posibilă – aceea a
iubirii de înţelepciune.
Dovada
acestei puteri a vii-fiinţei vine din faptul că nici iubirea şi
nici înţelepciunea nu sunt realităţi ce pot fi vreodată însuşite
de viaţă pe deplin (fără rest), în tot întregul lor, în toată
cuprinderea lor fiinţială – şi indexate astfel la capitolul
realizări trecute şi complet încheiate. Ele nu pot fi trecute nici
în palmaresul olimpic al unui trecut glorios şi nici în trăirea
perpetuă a vreo unui pretins prezent continuu umplut până la refuz
de prezenţa lor.
Astfel
iubirea, înţelepciunea şi, mai ales, iubirea de înţelepciune
sunt realităţi ce inspiră mereu, sunt idealuri care pot fi
apropiate din ce în ce mai mult, dar nu pot fi niciodată însuşite
pe deplin.
Prin
urmare, chemarea spre iubirea înţelepciunii (spre filosofie) nu
poate veni cu suficient de multă putere nici din trecut şi nici din
prezent – ea se poate înfăţişa unei conştiinţe, în toată
splendoarea ei, doar dinspre direcţia viitorului prin formele de
manifestare specifice vii-fiinţei: planul, programul, metoda,
utopia, idealul! ...
Dar
nu orice plan, program, metodă, utopie sau ideal!... Deşi,
adeseori, nu sunt de lepădat, ea nu se ghidează major nici după
cele care au funcţionat, mai bine sau mai rău, la un moment dat din
trecut, nici după cele care funcţionează, „după cum pot şi
ele”, în prezent, ci se orientează, în principal, după acelea
care ni se arată în faţa conştiinţei şi a discernământului
nostru cu promisiunea credibilă a unei posibilităţi reale de
îmbunătăţire consistentă a ceea ce a funcţionat, cum a
funcţionat, şi a ceea ce funcţionează, aşa cum funcţionează...
Iubirea
de înţelepciune nu poate să apară cu adevărat decât din iubirea
vii-fiinţei...
Gheorghe:
Tu zici oare că studiul istoriei filosofiei, al istoriei
metafizicii, al istoriei sistemelor etice nu prea are importanţă în
realizarea trezirii filosofice, în formarea de filosofi?
Ion:
Într-un fel, da... Nu este filosof şi nu va fi vreodată cel care
stă mereu întors cu privirea spre trecut şi scormoneşte „în
mod academic” sau în alt fel prin „gunoaiele” şi
antichităţile lăsate în urmă de trecerea vremii. Şi nu este şi
nu va fi vreodată filosof cel care rămâne blocat pe loc, orbit
fiind de strălucirea ţipătoare a prezentului emanat de pre-fiinţă
prin filosofie.
Filosof
este doar acela care fiind... intră în procesul devenirii – doar
cel în care se trezeşte conştiinţa vii-fiinţei!
Ioana:
Şi cum crezi tu că se trezeşte această conştiinţă?
Ion:
Sunt câteva condiţii – în primul rând, să ai o oarecare
lehamite şi un oarecare dispreţ pentru cei care îşi caută fiinţa
în filosofii expirate (antice sau moderne). Aceştia nu sunt decât
nişte cerşetori necurăţiţi care nu se lasă ajutaţi spre a ieşi
din mizeria lor „intelectuală” şi morală, din mormanul lor de
gunoaie textuale arhivate existenţial pe rafturi ale minţii
prăfuite de nepăsare şi de lipsă de aprindere sinceră întru
adevăr şi viaţă.
În
al doilea rând, e nevoie de luciditate critică şi de discernământ
acid. Nu se pot face compromisuri cu prezentul compromis... Ceea ce
este nu va mai fi... A face compromisuri cu ceea ce este acum
compromis (chiar dacă e la modă) este, cel mai adesea, doar a semna
un contract inutil şi chinuitor cu nefiinţa.
În
al treilea rând, privirea celui ce vrea să fie filosof cu adevărat
trebuie să fie aţintită mai mereu spre viitor, pentru că acesta e
proiectat în mintea sa ca un leac, ca un tratament pentru mizerie şi
eroare, pentru înlăturarea lipsurilor şi a neajunsurilor evidente
ale trecutului şi prezentului.
Filosoful
autentic se va uita, prin urmare, cu atenţie atât în trecut (spre
tre-fiinţă), cât şi în prezent (prin pre-fiinţă), dar va citi
totul din perspectiva viitorului, a vii-fiinţei – a ceea ce va
putea (el) să fie – şi va acţiona din această perspectivă,
oferind mereu alternative de lectură şi (re)actualizare atât a
trecutului, cât şi a prezentului.
Din
direcţia ontologică a verbului „a fi” filosofia nu poate fi,
prin urmare, de găsit decât în cel care îşi are fiinţa ancorată
în viitor, ca o promisiune de lecuire a bolilor trecutului şi de
alinare şi diminuare a suferinţelor prezentului.
Ontologia
ca ştiinţă a fiinţei, înţeleasă ca disciplină filosofică
capabilă să trezească filosoful potenţial din cel care o
studiază, nu va putea niciodată să se achite de această sarcină,
dacă ea doar îşi vâră nasul cu admiraţie nedisimulată în
toate gunoaiele mentale ale grecilor şi romanilor, în toate
aberaţiile sufleteşti ale evului mediu, în limbuţiile grăbite şi
cam negândite ale modernităţii sau în tot felul de construcţii
artificial lingvistoide emanate de către contemporani.
Filosofia
care se bălăceşte în gunoaiele trecutului este filosofia care nu
contează... nici pentru prezent şi nici pentru viitor. Viitorul nu
este în trecut – el nu este de găsit prin reformularea
superficială a aberaţiilor şi erorilor unor timpuri de rătăcire
mentală specifice ignoranţei şi primitivismului anticilor.
Filosofia
adevărată, filosofia care schimbă viaţa în profunzimea ei, se
coboară deci doar în marii şi micii vizionari şi profeţi – în
aceia care „văd” viitorul, pentru că îl planifică, îl
gândesc şi îl materializează pas cu pas prin acţiunile lor –
în cei care prin iubirea lor de înţelepciune sfârşesc prin a
alina şi a alunga suferinţele (politice, economice, religioase,
psihologice... ale) celor care îi urmează practic în demersurile
lor de vindecare şi de perfecţionare individuală şi socială.
Gheorghe:
Bine... Să zicem că te pot aproba, într-o oarecare măsură,
până aici, dar din punctul de vedere al lui „a avea”, a lui „a
asimila”, cum crezi tu că se trezeşte filosofia în potenţialul
filosof?
Ion:
Relativ simplu... anume, prin asimilarea acelor unelte şi
tehnici care permit trezirea creatorului din noi!
Ioana:
Crezi tu că există aşa ceva? Nu este această însuşire mai
mult un har, un talent cu care te naşti, respectiv pe care ţi-l
dezvolţi relativ întâmplător, în funcţie de tot felul de
contingenţe interioare şi exterioare necontrolate şi relativ de
necontrolat?
Ion:
În mare, aşa este cum zici tu, dar, ca întotdeauna, mai sunt
şi excepţii.
Gheorghe:
Deci ce avere zici tu atunci că trebuie să-şi însuşească cineva
care vrea să devină filosof?
Ion:
Una singură – anume aceea a profunzimii...
Dacă
este un verb care să fie specific filosofiei, acesta nu este în
esenţă nici „a fi” (fiinţă), nici „a avea” (erudiţie),
nici a acţiona (prin studiu), nici „a cunoaşte” şi „a
învăţa” (prin lectură şi exersare) „limba filosofilor”,
nici „a comunica” (tot felul de conţopisme „exegetice”),
ci... „a aprofunda” fiinţarea (substraturile ai adânci,
esenţiale).
Profunzimea
este cea care ne îndepărtează de suprafeţele formale şi
formalizante ale realităţilor vieţii şi fiinţei. Ea este cea
care ne trage deoparte din tumultul inutil specific frământărilor
iluzorii iscate de îngroparea în trecut (prin asumarea lui
nediscriminatorie) sau de ascunderea în prezent (faţă de
rădăcinile reale ale fiinţei şi faţă de potenţele ce îşi
aşteaptă înmugurirea şi creşterea prin ea)... Aceste iluzii nu
merită să ne frământe, pentru că ele nu creează fiinţă, ci
doar frământare inutilă – ceea ce merită osteneala noastră (de
analiză, de sinteză, de rezolvare) este doar profunzimea: esenţa,
principiul, legea, mecanismul!... Acea realitate care stă în
spatele formelor şi le ghidează manifestarea trecută, prezentă
sau viitoare.
Dacă
descoperim profunzimea unui fapt oarecare, îi vom descoperi viitorul
care este chemat de către destin să îi stea înainte.
Ioana:
A filosofa, nu este, zici tu, a reflecta asupra fiinţei, ci a
aprofunda realitatea?
Ion:
Nu poţi filosofa asupra fiinţei, ci doar asupra vii-fiinţei.
Din perspectiva filosofiei autentice, ceea ce a fost sau ceea ce este
nu are mai nici o importanţă... De abia ceea ce poate să fie
actualizat de acum încolo, în noi şi în afara noastră, capătă
cu adevărat semnificaţie filosofică...
Visarea
este o condiţie pentru a filosofa, imaginaţia e o alta, dar nu
orice visare şi orice imaginaţie pot să aibă alură filosofică,
ci doar acelea care aduc în mintea noastră o imagine vie a
planurilor detaliate şi a paşilor concreţi necesar a fi parcurşi
spre aducerea în manifestare a ceea ce poate să fie şi ceea ce
vrem noi să fie!
A
aprofunda realitatea înseamnă deci a-i vedea sensul, dar nu pentru
că ar fi vreun sens ascuns în ea, ci pentru că noi îl proiectăm
din noi în întreg şi începem să-l aducem conştient şi voit în
fiinţare.
Aprofundarea
este deci procesul esenţial al filosofării, pentru că ea aduce cu
sine o apropiere de o prezenţă care trăieşte, care este vie, care
înflăcărează, care exaltă.
Nu
poţi ajunge la aceasta, dacă nu aprofundezi, dacă nu păşeşti
dincolo de aparenţe, de mituri, de dogme, de tradiţionalisme,
prejudecăţi, constrângeri şi iluzii individuale şi sociale.
Dacă
este ceva specific în cel mai înalt grad filosofiei, ceva de care
aceasta este chemată să se ocupe cu atenţie sporită, acel ceva nu
poate fi decât aprofundarea.
Ioana:
Bine, dar ce să aprofundezi?
Ion:
Totul! Filosoful este chemat prin natura firii sale iubitoare de
înţelepciune să intre în profunzimea tuturor lucrurilor, dar nu
pentru a scormoni în noroiul detaliilor nesemnificative şi pentru a
se îmbălega în forme şi formalisme „exegetice”, ci pentru a
săpa cu maximă sinceritate şi tenacitate în ele, căutând...
infinitul.
Nu
se poate să intri în profunzime şi să nu descoperi acolo
infinitul!... Acesta e şi unul din semnele cele mai importante de
recunoaştere a gradului de aprofundare filosofică a realului!
Ioana:
Şi ce altceva mai descoperi prin intrarea în profunzime?
Ion:
Descoperim evident că vorbele nu sunt mediul cel mai prielnic
filosofiei. Filosofia nu se manifestă prin vorbe, ci prin fapte
concrete, palpabile realizate spre atingerea în trăire directă a
vii-fiinţei!... Cine rămâne prins în hăţişul înşelător al
vorbelor, al limbajului filosofic artificial-păunistic, nu este şi
nici nu va fi vreodată un filosof autentic, ci doar un filo-lingv,
unul care linge în dos toate vorbele care îi trec prin cap – mai
ales dacă au ceva nuanţe de moaşte filosofice antice sau moderne
încorporate în ţesătura lor formală.
Înţelepciunea
nu a stat niciodată (doar) în vorbe, ci în fapte. Ce să mai
vorbim atunci de iubirea de înţelepciune... O iubire care se
opreşte la vorbe este doar o declaraţie de dragoste înşelătoare,
rău intenţionată şi perfidă.
Iubirea
este întotdeauna dincolo de vorbe – în emoţii sincere, în
intenţii bine-voitoare, în raţionamente corecte, în fapte bune,
în trăiri directe, autentice, transfiguratoare – în exaltări
sublime, în beatitudini înălţătoare – şi, astfel, cu atât
mai mult, le va avea pe toate acestea încorporate în fiinţa sa
iubirea de înţelepciune...
Acestea
de mai înainte sunt deci şi semne de recunoaştere a filosofului
autentic!
Gheorghe:
Tu zici... (dacă eu înţeleg bine)... că în istoria
filosofiei am avea de-a face cu destul de puţini filosofi – restul
par să fie doar imitaţii palide ale unor filosofi autentici. Ba
chiar... (am avut uneori impresia că) după criteriile tale s-ar
putea să nu fi existat nici un filosof autentic până acum, ci
doar... filosofi din aceia superficiali. Mi se pare că filosoful de
care vorbeşti tu e mai mult un filosof ideal decât un filosof real.
Ion:
Cred că ai punctat destul de bine câteva din accentele
subliniate subliminal de mine până acum... Dacă privim cu atenţie,
majoritatea filosofilor, dacă nu chiar toţi, sunt doar nişte
măscărici, nişte clovni de circ care încearcă doar să imite
filosoful autentic.
Dar
să ştii că chiar şi în opera aceluiaşi autor avem producţii de
filosofie cu orientate vii-fiinţială (proiecte, planuri, metode,
utopii, idealuri), dar şi imitaţii ale acestora – şi apropierea
de ideal, şi mimarea acestei apropieri... Nu tot ce face un filosof
este filosofie. Pentru că filosoful (considerat ca atare) nu e
filosof decât în momentul şi pentru durata cât face filosofie –
în rest, e şi el un om oarecare – şi suntem nevoiţi să-i
concedem oricui această plăcere... Dar nu trebuie să confundăm
aceste două feţe ale celui care cochetează cu filosofia –
corespunzătoare, pe de o parte, momentelor sale de profunzime, de
sinceritate, de idealism, de elan novator... şi, pe de altă parte,
momentelor sale de superficialitate, de ipocrizie, de resemnare şi
de abandonare în inerţie.
Cineva
este filosof doar pentru partea din creaţia sa care este filosofie –
în rest, el poate fi poet, artist, scriitor, arhitect, politician
etc. Şi pentru că la un moment dat a făcut filosofie, nu înseamnă
că tot restul ce a mai făcut devine în mod automat filosofie.
Rătăcirile rămân rătăciri, chiar dacă sunt întrerupte din
când în când de o manifestare filosofică oarecare.
Iubirea
de înţelepciune, ca orice iubire, este ceva marcat de toane, de
ezitări, de revolte, de entuziasm şi de mâhnire – ca orice
iubire, ea este ceva cu suişuri şi coborâşuri, ceva întrerupt şi
apoi reluat, ceva întărit şi apoi slăbit, ceva care se desfăşoară
prin avânturi şi decăderi explicite sau implicite.
Iubirea
de înţelepciune nu se răsfrânge însă şi nu se va extinde
niciodată asupra urii de înţelepciune sau asupra iubirii de
superficialitate (de formă, de stil, de mesaj).
Se
ştie că iubirea este un ideal – suntem în ea atât timp cât o
purtăm în noi – şi nici un moment în plus sau în minus. Când
renunţăm la ea, ea nu mai este în noi, decât dacă, ulterior,
dezgustaţi şi dezamăgiţi de superficialitate şi rătăcire, o
readucem în prim-planul conştiinţei noastre.
Ioana:
A fi profund, a profunda, zici tu deci că este datul esenţial
al filosofiei... Dar de unde putem noi să ştim când suntem
profunzi, când aprofundăm? Consideri că sunt nişte semne ale
trăirii profunde?
Ion:
Sunt! Şi nu e greu de ştiut care sunt acestea – dacă ceva se
obţine uşor, fără muncă, fără efort, fără concentrare,
atunci acel ceva nu este şi nu poate fi ceva profund. De unde crezi
tu că ştie cel care sapă o fântână că el intră din ce în ce
mai profund în pământ, de unde ştie când se depărtează de
suprafaţa lui?... El ştie după munca lui, după timpul depus
pentru săparea în profunzime, după transpiraţia de pe fruntea sa,
după oboseala pe care o resimte de la efortul adâncirii spre
esenţe.
Aprofundarea
nu este un lucru uşor de făcut şi nici rapid de înfăptuit – ea
se face doar cu răbdare, cu hotărâre, cu determinare.
Ioana:
Să zicem că ai dreptate – dar... oare crezi că poţi
aprofunda lucruri care nu îţi plac?
Ion:
Poţi să o faci, dar numai până la un punct ... şi apoi cine
te pune să explorezi adâncimea lucrurilor care îţi displac?
În
filosofie nu există nimic ce trebuie neapărat să faci – nici
vreun studiu anume (al unor texte „obligatorii” sau al unor limbi
„fundamentale” etc.) şi nici vreo reflecţie anume cu care
trebuie în mod obligatoriu să începi sau pe care trebuie să o
parcurgi. Cuvântul „obligatoriu” este un cuvânt străin
filosofiei autentice (cei care îl promovează cu siguranţă nici
măcar nu intuiesc ce este filosofia...).
Iubirea
nu vine niciodată cu forţa – filosoful trebuie să abordeze spre
aprofundare doar realităţile spre care el simte chemare,
realităţile care îl incită cu promisiunea unei dezvăluiri de
care el se simte atras în mod irezistibil. Iubirea autentică (de
înţelepciune sau de altceva) e un demers însoţit mereu de
plăcere, de fericire, de entuziasm – demers care îl face pe cel
care îl resimte în el să purceadă cu plăcere, cu nerăbdare, cu
emoţie, cu bucurie, cu dorinţă arzătoare de apropiere de realul
spre care simte chemarea aprofundării spre înţelepciune.
Filosofia
nu studiază nimic în mod special şi nici în mod exclusiv – ea
nu studiază nici (doar) existenţa/ fiinţa/ viaţa, nici (doar)
cunoaşterea/ adevărul/ raţionalul/ logicul; nici (doar) valoarea/
eticul/ frumosul/ esenţa şi nici (doar) comunicarea/ limbajul/
semnul/ mesajul/ interpretarea etc.
Nicidecum!
Ea nu studiază nimic în mod special şi nici în mod exclusiv!...
Ceea
ce studiază ea devine special, doar dacă este apropiat prin
demersul specific filosofării (prin aprofundare şi prin
vii-fiinţă). Cine crede că filosofia se restrânge la un obiect de
studiu sau altul (specific pentru ontologie sau axiologie, sau etică,
sau estetică etc.) nu poate fi decât un ne-filosof – cineva care
nu a cunoscut încă ce înseamnă a filosofa. Şi nu a cunoscut,
pentru că e greu să ajungi (măcar pentru anumite momente) la
filosofare.
Ioana:
De ce e greu?
Ion:
E greu, deoarece aprofundarea cere sinceritate, cere
verticalitate, cere coerenţă, cere lipsă de compromis, cere
adâncire în voinţă şi concentrare în acţiune – cere iubire
de libertate şi de adevăr – şi sunt destui de puţini cei care
se simt apropiaţi de toate acestea.
Omul
tinde să uite de sine – îi plac formele (materiale, lingvistice,
ideatice) şi tinde să se piardă în ele, să se lase purtat de ele
pe valurile de suprafaţă ale vieţii, tinde să se lase în voia
lor.
Ori
astfel nu se poate ajunge la aprofundare. A intra în profunzime
înseamnă a te ancora, a sta pe loc şi a insista împotriva
inerţiei, a te adânci în acel loc al realului care te cheamă cu
putere spre întâlnire – înseamnă a ignora distragerile,
distracţiile şi divertismentele şi a păşi cu voinţă de
nezdruncinat în profunzime – în acea esenţă a realităţii care
nu rezonează cu umbrele trecutului, nici cu norii prezentului, ci
doar cu luminile viitorului. Căci sunt mulţi care purced spre
aprofundare şi mulţi care se cred filosofi, dar în fapt ei nu sunt
decât nişte „erudiţi” unilateral dezvoltaţi într-o anumită
ramură a culturii scrise.
Aprofundarea
nu scormoneşte deci în noroiul trecutului şi nici nu se pierde în
ceaţa prezentului, ci se formulează scriptic şi faptic pentru
construcţia viitorului înălţat întru ideal.
Vii-fiinţa
se lasă greu de atins – nu pentru că ar fi greu să planificăm,
să programăm, să creăm metode de lucru, să ne imaginăm sau să
construim întru ideal, ci pentru că este greu să ne desprindem din
valul care ne duce încoace şi încolo prin viaţă, mânat
de tradiţii şi prejudecăţi, de inerţii şi conformisme croite
după planurile şi programele, după utopiile şi idealurile
trecutului şi ale prezentului.
Este
greu să nu trăieşti în trecut şi să-i ignori prezenţa lui
copleşitoare în viaţa ta – dar şi mai greu este să nu trăieşti
în prezent şi să nu te laşi distras de formele lui ademenitoare –
de efemerul lui etern, de gândul lui rupt din fluxul trecutului şi
al viitorului, de tentaţia de a fi pur şi simplu fără nici o altă
complicaţie – fără amintiri şi fără speranţe, fără regrete
şi fără dorinţe, fără inerţii şi fără ispite.
Cu
atât mai greu va fi deci să trăieşti în ceea ce încă nu este,
în ceea ce poate va fi sau poate nu va fi, în ceea ce este probabil
să fie, doar dacă tu munceşti spre a-l aduce în existenţă.
A
trăi în trecut este a nu mai fi acum, a trăi în prezent este a fi
doar acum, a trăi în viitor este deopotrivă a fi şi a nu fi luate
împreună – deopotrivă existenţă şi non-existenţă, fiinţă
şi non-fiinţă.
A
trăi în vii-fiinţă este deci a filosofa, a fi viu, a vieţui în
actualitate – nu însă pentru a consuma, ci pentru a crea, nu
pentru a lua de la alţii, ci pentru a dărui de la tine.
Nu
mulţi sunt deci chemaţi spre iubirea de înţelepciune... Şi încă
şi mai puţini sunt cei care îşi află conştient această
chemare.
Ioana
(surâzând): Sunt eu una dintre aceştia?
Ion:
Adică dacă eşti filosoafă?
Ioana:
Da. Consideri că sunt?
Ion:
Nu e de căderea mea să apreciez aceasta – şi nu e de căderea
nimănui altcuiva să-ţi atribuie această calitate – doar tu
singură poţi să o faci.
Doar
tu singură ştii dacă aprofundezi acum ceva cu înflăcărare, dacă
lucrezi cu entuziasm în vii-fiinţă – chiar dacă, mai devreme
sau mai târziu, vom afla şi noi de fapta ta, fiindcă, dacă chiar
trăieşti în filosofie, vii-fiinţa pe care o actualizezi se va
răsfrânge inevitabil şi asupra noastră, de o manieră mai
puternică sau mai plăpândă, în funcţie de forţa pe care tu o
pui în ea şi de receptivitatea mediată de împrejurări pe care
noi o trimitem ca întâmpinare către ea la un moment dat.
Specificul
vii-fiinţei, semnul după care o putem recunoaşte este deci acela
că ea are, mai întâi, o valoare individuală imensă (reflectată
în transfigurarea uşor de recunoscut a celui care o experimentează)
şi, apoi, capătă (în condiţii prielnice) şi o valoare socială
uriaşă – nu există iubire fără părţi între care ea să se
manifeste, nu există iubire de înţelepciune (filosofie) care să
nu se reverse dinspre individual spre social spre a vindeca sufletele
rănite, spre a repara mecanismele distruse, spre a armoniza şi a
dezvolta structurile fiinţiale în pasul lor continuu spre
profunzimi din ce în ce mai adânci ale umanităţii şi ale vieţii,
ale pământului şi ale cosmosului, ale sinelui şi ale conştiinţei.
Ioana:
Bine!... M-ai lămurit – mai întâi, tu zici că doar eu ştiu
dacă sunt filosoafă şi, apoi, că şi restul lumii o poate afla
prin constatarea urmelor pe care faptele mele de aprofundare a
realului în perspectiva vii-fiinţei le lasă prin matricea
destinului umanităţii... Dar să te întreb atunci altceva: Tu eşti
filosof?
Ion:
Eu las faptele (proiectele, programele, metodele, utopiile,
idealurile şi acţiunile pe care le aduc în manifestare) să
vorbească pentru mine!...
Ioana:
Dar tu... Gheorghe... tu eşti filosof?
Gheorghe:
Eu cred că da... Dar putem cerceta această problemă în
amănunţime, dacă voi consideraţi că e necesar....
Ioana:
Hai să o cercetăm!... Ce este filosofia pentru tine şi cine crezi
tu că face filosofie?
Gheorghe:
Pentru mine filosofia este Totul... Şi toţi fac filosofie!...
Ioana:
Unii nu sunt de acord că filosofia este totul... Unii sunt de părere
că filosofia se restrânge sau se poate restrânge doar la ceva
anume – că sunt anumite subiecte, obiecte, fenomene, metode,
acţiuni care i-ar fi complet străine ei sau care ar putea să-i fie
înstrăinate fără mare pierdere – că sunt anumite aspecte ale
realului care nu pot constitui motiv de filosofare, de aprofundare,
de întrebare, de revelare, de transformare, de realizare şi de
iluminare ...
Gheorghe:
Cine sunt aceia?
Ioana:
Unii...
Gheorghe:
Păi hai să vedem dacă au dreptate!... Haideţi să cercetăm
acum împreună, mai îndeaproape, cine poate şi cine nu poate fi
socotit filosof şi care sunt condiţiile minime a fi împlinite
pentru ca cineva să poată filosofa...
Ioana:
Eu zic că putem stabili aceste condiţii, doar dacă mai întâi
stabilim ce este filosofia!... Aşadar... Gheorghe... Te mai întreb
încă odată: Ce crezi tu că este filosofia?
Gheorghe:
Filosofia... este mânie pentru cei mânioşi, teamă pentru cei
temători şi tristeţe pentru cei trişti...
Ioana:
Ea nu este şi opusul acestora?...
Gheorghe:
Este... Filosofia este iubire pentru cei iubitori, entuziasm
pentru cei entuziaşti şi fericire pentru cei fericiţi...
Ioana:
Şi atunci ce stare emoţională trebuie să aibă omul pentru a
crea filosofie? Să fie relaxat, calm, meditativ?... Sau agitat,
stresat, angoasat?... Să fie mânios, temător şi trist?... Sau
bucuros, vesel şi plin de elan?
Gheorghe:
Poate fi oricum!... Filosofia lui va lua forma stării sale
emoţionale...
Ioana:
Filosofia e un fel de muzică?... Filosofia e un cântec? Un
cântec pe care filosoful îl cântă în acord cu starea sa
emoţională de moment?
Gheorghe:
Este!... Este şi muzică, şi cântec, dar este şi linişte, şi
tăcere!...
Ioana:
Şi atunci cum e mai bine să faci filosofie: în linişte sau pe
muzică?... Se poate filosofa oare în paşi de dans?...
Gheorghe:
Desigur! Filosofia e muzica ideilor şi dansul cuvintelor...
Ion:
Şi stând aşa, şi ascultând muzica ideilor... trebuie oare să
fii treaz sau trebuie să bei ceva – o bere, un vin, o ţuică –
ca să ai chef de filosofie?
Gheorghe:
Merge şi aşa, şi aşa... Dar după un pahar de bere, băut la
masă cu prieteni întru ale filosofării, filosofia parcă curge
mult mai bine şi se exprimă mult mai direct decât atunci când
eşti treaz... Filosofia creată de oameni care nu ştiu să bea un
pahar de bere tinde a se lua mult mai în serios decât ar fi cazul
să o facă...
Ioana:
Să aduc atunci nişte beri din cort?
Gheorghe:
Chiar te rog!...
(Ioana
se îndreaptă spre cort...)
Ion:
Sunt în dreapta, lângă
intrare...
Ioana:
Ştiu unde sunt... Hai că le-am
găsit... (Se întoarce cu trei sticle de bere şi cu nişte
pahare...)
Ioana
(punând berile pe masă şi desfăcându-le capacele): Serviţi
vă rog!... Şi filosofaţi cum se cade!... Dar nu prea serios, ca să
nu ne pufnească râsul!
Ion:
Hai noroc!
Gheorghe:
Noroc să fie, că filosofie e pe toate gardurile!
Ion:
Apropo de băutură... Oare trebuie să mănânci ceva înainte
de a te apuca de filosofare sau se poate face filosofie şi pe
stomacul gol?
Gheorghe:
Nu e păcat să mănânci, dar când posteşti vreo câteva zile,
parcă filosofia pare mai vie, mai uşor de înţeles, mai palpabilă
şi poate chiar mai atrăgătoare ca de obicei...
Ioana:
Apropo de atrăgătoare... Ion, te întreb acum pe tine... Cum e mai
bine să filosofezi: îmbrăcat sau dezbrăcat, ascuns printre haine
sau dezgolit în faţa iubitei?
Ion
(zâmbind): În faţa nudităţii
tale, filosofia mea prinde un elan nemaipomenit şi devine, uneori,
atât de intensă, încât, dacă nu sunt atent, mă poate arunca pe
nesimţite în tăcere...
Ioana:
Şi atunci când e mai bine să
filosofezi: când eşti singur în tăcere sau când eşti cu o
femeie în tăcere? Când eşti singur şi vorbeşti cu tine în
interiorul tău sau când eşti cu mine şi vorbim despre...
filosofie...?
Ion:
Comunicarea stimulează
filosofia, dar tăcerea îi dă sens... E o mare fericire în
comunicarea plină de bucurie cu semenii ce caută cu sinceritate
adevărul, neuitând însă să se amuze cum se cade în timp ce-l
caută...
Ioana:
Ziua sau noaptea?... Când e mai bine să filosofăm? Ziua sau
noaptea?
Ion:
Şi ziua, şi noaptea... Filosofia se poate face oriunde şi
oricând... Când o faci însă cu plăcere, filosofia este
fericire...
Ioana:
Filosofia este fericire?
Ion:
Acum, pentru mine, filosofia este fericire!... Fericirea de a fi,
fericirea de a gândi, fericirea de a vorbi, fericirea de a comunica,
fericirea de a căuta, fericirea de a găsi, fericirea de a întreba
şi fericirea de a răspunde...
Gheorghe:
Eşti deci un filosof fericit?!
Ion:
Nu întotdeauna... Ci doar atunci când ştiu să râd, când
ştiu să mă amuz, când ştiu să mă relaxez, să dansez cu
vorbele, să cânt cu ideile, să plutesc printre concepte pline de
sens vizibil şi invizibil, conştient şi inconştient, evident şi
ascuns... Sunt fericit atunci când trăiesc în filosofia fericirii!
Ioana:
Ce e filosofia fericirii?
Ion:
Filosofia care ştie să fie fericită... Filosofia care ştie să
se bucure de faptul de a filosofa, de a dialoga, de a visa, de a
idealiza, de a realiza... Filosofia care ştie să se joace, care
ştie să încerce, să experimenteze, să exploreze, să
cerceteze... Cea care ştie să glumească, care ştie să dăruiască,
care ştie să trăiască...
Filosofia
care inspiră şi se lasă inspirată, care intuieşte şi se lasă
intuită, care e instinctivă, inocentă, naturală, directă, care
doreşte şi se lasă dorită, care simte şi se lasă simţită,
care gândeşte şi se lasă gândită, care-şi imaginează şi se
lasă imaginată... filosofia care ştie deci să fie prezentă în
părţile esenţiale ale faptului de a fi în viaţă...
Ioana:
Şi curăţenia ce rol joacă în filosofie?
Ion:
Curăţenia?
Ioana:
Da... Adică, filosoful, în timp ce filosofează, trebuie să
fie spălat pe trup, pe cap, pe dinţi, să poarte haine curate şi
să trăiască într-o casă curată sau poate să fie murdar,
neîngrijit, dezordonat, păduchios şi puturos?... Are voie
filosoful să pută?...
Ion:
De ce nu? Dacă e aşa de prins de filosofie încât uită chiar
şi să se spele, putoarea lui are o încărcătură filosofică
consistentă, ajutându-l chiar să înţeleagă mai bine putoarea
generală a lumii şi a vieţii!
Ioana:
Viaţa pute?
Ion:
Nu pute, miroase!
Ioana:
Dar dacă se spală, se parfumează, se aranjează?
Ion:
Şi atunci e bine! Putoarea e oarecum naturală, dar şi
curăţenia este... Filosofia ştie câteodată să miroasă foarte
frumos... aşa de frumos, încât pe unii mai slabi de minte îi
ameţeşte destul de consistent...
Ioana:
Deci cum vrea el – curat sau murdar... Dar oare, pentru a
filosofa, omul trebuie să fie prost sau deştept, inteligent sau
greu de cap?... Gheorghe, tu ce crezi?
Gheorghe:
Câteodată e bine să fii prost, iar alteori, e bine să faci pe
prostul, deoarece proştii au prostul obicei de a lua în serios
chiar şi cele mai hilare lucruri... Apoi, cei grei de cap, uneori,
parcă filosofează mai bine decât cei inteligenţi, pentru că nu
se grăbesc, pentru că nu se aruncă, pentru că nu fuşeresc
filosofia, pentru că o iau încet şi cu migală, cu atenţie şi cu
răbdare, ca să o priceapă şi ei pe cât o fi posibil...
De
multe ori, filosofia prostului e mult mai interesantă decât cea a
deşteptului, deoarece aceasta tinde să fie plictisitoare, fadă,
ştearsă şi fără personalitate... Iar inteligentul, uneori, e
prea inteligent ca să poată pricepe şi el ce e filosofia...
Acestea
fiind zise, trebuie totuşi să afirm că un pic de inteligenţă şi
un gram de prostie nu strică niciodată în filosofie, iar puţină
deşteptăciune şi o cât de mică greutate întâmpinată în
analiza filosofiei nu fac decât să ducă la o filosofie iubitoare
de echilibru...
Ioana:
E bine oare ca filosoful să fie reţinut, să fie cumpătat?... Sau
e bine ca el să exagereze în demersul său?
Gheorghe:
E bine... Să fie reţinut în cumpătare şi cumpătat în
exagerare, să fie mereu pregătit să se reţină, dacă e cazul; să
fie cumpătat, dacă e prea agitat şi să fie puţin exagerat, dacă
e prea reţinut... Adică să se adapteze optim împrejurărilor...
Eşti mulţumită de răspuns?
Ioana:
Da... De ce nu?
Gheorghe:
Hai atunci să te întreb şi eu ceva!
Ioana:
Întreabă-mă!
Gheorghe:
Spune-mi şi mie Ioana... Oare filosoful trebuie să vorbească
frumos, să fie blând şi plin de bunăvoinţă, să aibă iubire în
inimă şi dulceaţă în glas? Sau dimpotrivă: trebuie să
vorbească cu maximă fermitate, să fie intransigent, să se exprime
sec şi cu duritate, să lovească spre trezire lumea cu vorba şi să
scuture conştiinţele cu ale sale cuvinte?
Ioana:
Filosoful poate să vorbească cum îi place: circumstanţe
diferite cer vorbe diferite! Oameni diferiţi cer cuvinte potrivite
diferenţei lor....
Ion:
Deci el poate vorbi cam orice-i trece prin cap şi poate să-şi
expună ideile cum are el chef?
Ioana:
Exact aşa!
Gheorghe:
Dar oare e nevoie ca el să vorbească sau poate să şi tacă?
Ioana:
După cum îl ţine gura şi inima!... El poate să vorbească,
chiar dacă e evident pentru oricine că ar trebui să tacă şi
poate să tacă, chiar dacă toţi s-ar pune de acord că el ar
trebui să vorbească... Uneori filosoful vorbeşte prin tăcere, iar
alteori tace prin vorbire... Uneori vorbeşte ce are el chef, alteori
doar ceea ce trebuie să vorbească... Uneori vorbeşte neîntrebat,
iar alteori tace chiar întrebat fiind...
Gheorghe:
Şi cu cine ar trebui să vorbească filosoful?... Ion tu ce
crezi?... Sunt anumite categorii de oameni pe care el ar trebui să
le evite? De exemplu, prostul, ignorantul, necultivatul, analfabetul,
agramatul, idiotul, nebunul, delirantul, fanaticul, arogantul,
mincinosul, înşelătorul etc.?
Ion:
De ce ar evita filosoful oamenii? El nu este om? Dacă acum e
deştept, odată nu a fost prost? Dacă acum cunoaşte ceva, odată
nu a fost ignorant? Dacă acum este cultivat, odată nu a fost
necultivat? Dacă acum ştie să scrie şi să citească, odată nu a
fost analfabet sau agramat? Dacă acum e normal, nu a avut niciodată
momente de delir, de rătăcire, de fanatism? Dacă acum e smerit şi
iubitor, nu a fost niciodată arogant şi orgolios? Dacă acum e
corect şi cinstit, nu a înşelat şi nu a minţit pe nimeni
niciodată, cu intenţie sau fără intenţie, din necunoaştere, din
greşeală sau din naivitate?
De
ce nu ar vorbi filosoful cu anumiţi oameni? De la fiecare poate
învăţa câte ceva: şi de la fudul şi de la smerit, şi de la
cinstit şi de la mincinos, şi de la normal şi de la nebun, şi de
la cel sănătos şi de la cel bolnav, şi de la cel fericit şi de
la cel aflat în suferinţă!
Dar
e drept că, liber fiind, filosoful poate evita pe oricine crede el
de cuviinţă sau poate să nu evite pe nimeni. El poate obţine un
avantaj şi din întâlnire şi din lipsa ei, şi din comunicare şi
din necomunicare, şi din „oricine” şi din „nimeni”...
Ioana:
Dar oare există vreo vârstă mai potrivită pentru filosofare?
Şi dacă da, care să fie acea vârstă?
Gheorghe:
Filosofia e legată de viaţă – fiecărei vârste de a ei îi
corespunde o înclinaţie filosofică specifică, dar nici o vârstă
nu e lipsită de filosofie... Uneori copiii sunt mult mai filosofi
decât adulţii, dar altfel, după un prim impuls trăit spre
filosofie între 12 şi 18 ani, după 20 de ani atracţia spre
filosofare devine, de obicei, destul de evidentă, în cazul celor
consideraţi îndeobşte filosofi, chiar dacă ea, uneori, nu se
manifestă public prin prelegeri sau scrieri decât mult mai târziu
în viaţă...
Apoi,
la fiecare vârstă pe care o trăieşte, omul are probleme
filosofice specifice pe care e chemat să le analizeze, să le
înţeleagă şi să le rezolve...
Ioana:
Deci fiecare vârstă cu filosofia ei?
Gheorghe:
Da! Sau altfel spus: fiecare timp cu filosofia lui!
Ioana:
Şi există oare vreo limbă filosofică? Ce limbă... trebuie să
ştie neapărat un filosof?... Trebuie să ştie neapărat germana?
Gheorghe:
Evident că nu – sunt o grămadă de filosofi care nici nu au
auzit de germană, darmite să o vorbească...
Ioana:
Să ştie atunci franceza sau engleza?
Gheorghe:
Nici vorbă!... Poţi filosofa liniştit, chiar dacă nu ştii o
boabă de franceză sau de engleză!...
Ioana:
Să fie atunci nevoie să ştie latina sau araba?
Gheorghe:
Evident nu... Sunt foarte mulţi filosofi care nu cunosc latina
sau araba...
Ioana:
Atunci sanscrita, ebraica sau chineza?
Gheorghe:
Nu! Filosofia e mai mult decât o limbă – e capacitatea de a
vorbi cu sens într-o limbă oarecare!...
Ioana:
Atunci greaca?
Gheorghe:
Cu siguranţă nu – fiind şi filosofi, şi filosofii care nu
au cunoscut nici măcar un cuvânt din greacă!
Ioana:
Şi atunci ce limbă trebuie să ştie filosoful?
Gheorghe:
În principiu, să ştie şi el, ca tot omul, o limbă oarecare,
de exemplu, limba sa maternă şi/ sau paternă...
Ioana:
Adică e suficient să ştie să vorbească o limbă oarecare?
Gheorghe:
Dacă ştie să vorbească, atunci filosofează!...
Ioana:
Dar despre scris ce zici? Trebuie filosoful să ştie să scrie?
Gheorghe:
În principiu nu... Mai întâi, că sunt destui analfabeţi care
s-au aflat la originea unor întregi filosofii... Şi apoi, că sunt
destui filosofi care, chiar dacă uneori ştiau să scrie, nu s-au
deranjat să o facă şi i-au lăsat pe alţii mai proşti decât ei
să le culeagă vorbele şi să se închine la ele...
Ioana:
Prin urmare, e necesar şi suficient ca un om să ştie să
vorbească o limbă, ca el să fie filosof... dar nu e necesar să
ştie să scrie sau să scrie ceva?
Gheorghe:
Filosoful nescriitor, ca să rămână în timp, trebuie să fie
scris de cineva, dar altfel filosofia lui nescrisă rămâne
filosofie, chiar dacă ea a fost cunoscută doar filosofului
nescriitor sau doar unui grup restrâns de prieteni şi de cunoştinţe
cărora el le-a prezentat-o...
Ioana:
Dar despre cititul de cărţi ce zici? Trebuie oare ca filosoful
să citească cărţi? Şi dacă da, pe care? Respectiv câte?
Gheorghe:
Fiind evident că au existat şi pot exista în continuare
filosofi care nu ştiu să citească şi să scrie (unii, gândindu-şi
filosofiile lor chiar înainte de a se inventa alfabetele specifice
limbii în care ei au filosofat) e de la sine evident că pentru a
filosofa nu e necesar să citeşti vreo carte...
Ioana:
Trebuie atunci să-i asculţi pe alţii vorbind – ţinând
prelegeri de filosofie, discutând cu ei?
Gheorghe:
Trebuie să comunici, că altfel nu înveţi să vorbeşti, ori
pentru filosofie cunoaşterea unei limbi oarecare se pare că e o
condiţie necesară...
Ion:
Un surdo-mut nu poate filosofa? Nu poate exista oare o filosofie
care să existe în afara limbajului vorbit?
Gheorghe:
Dacă pui aşa problema, ai dreptate – poate exista o filosofie
în afara limbajului vorbit, dar, de multe ori, ea este o filosofie a
limbajului semnic, o interpretare a faptelor, a mimicii, a
gesturilor, a mişcărilor, a poziţiilor adoptate etc. Dorinţa de
filosofie nu se află doar în limbaj, ci precede apariţia lui, prin
conştientizarea instinctului de a filosofa, de a te mişca, de a
atinge, de a explora, de a comunica, de a înţelege...
Ioana:
Adică chiar şi bebeluşul filosofează?
Gheorghe:
Şi încă cât! În primele luni de viaţă... munca filosofică
este foarte intensă – sunt atâtea de priceput şi atâtea de
înţeles, atâtea de făcut şi atâtea de perfecţionat...
Bebeluşul filosofează mai mult decât adultul... Apoi, în primii
ani de viaţă, munca bebeluşului este continuată de copil, care
începând să stăpânească vorbirea, poate filosofa verbal asupra
tuturor realităţilor pozitive, negative şi relativ neutre pe care
i le scoate în cale viaţa... Întrebări precum „Ce este x?, Cine
este Y?, De ce face Z ceea ce face? De ce se manifestă ceva şi nu
altceva? De unde vine ceva şi încotro se îndreaptă? Cât timp
durează ceva?”... etc. sunt întrebări filosofice fundamentale
extrem de naturale filosofiei...
De
fapt, dacă stăm să ne gândim, omul se naşte filosof şi îşi
manifestă cu putere instinctul şi intuiţia filosofică mai ales în
copilărie şi adolescenţă... La maturitate filosofia lui, de
obicei, îşi pierde din strălucire, din impuls, din sinceritate...
Când începe să creadă că ştie pe ce lume se află, omul începe
să uite a filosofa...
Ion:
Totuşi unii pretind că nu-i strică chiar deloc unui filosof să
mai citească şi el câte ceva, dacă ştie să citească!
Gheorghe:
Să citească, că nu-i strică... prea mult... Îi strică, doar
dacă lectura lui este relativ unilateral dezvoltată pe direcţia
doar a unui anumit gen de literatură filosofică...
Şi
chiar dacă lectura e recomandată, la nivel mondial, mulţi s-ar
pune cu greu de acord care anume sunt cărţile de filosofie care
consideră ei că trebuie citite în mod obligatoriu – care sunt
cărţile fără de care nu s-ar putea face filosofie...
De
obicei, când această pretenţie apare, nu mai vorbim de filosofie,
ci doar de copierea unei filosofii... Anumite lecturi sunt impuse
naivilor neatenţi doar spre a-i face să renunţe la propria lor
gândire şi să adopte gândirea altora....
Aşadar,
lecturile sunt utile, dar nu sunt obligatorii... şi ele trebuie
făcute cu atenţie şi discernământ sporit pentru a-ţi dezvolta
mintea, nu pentru a o prinde în nişte sofisme şi paralogisme
tradiţional acceptate de unii ca fiind filosofie...
Dacă
ai ajuns la maturitate, filosofia începe, uneori, prin a-ţi
pretinde să renunţi (sau să încerci să renunţi) la mai tot ce
ştiai până atunci despre lume şi viaţă (adică, în principal,
la cunoaşterea tradiţională a lumii, dobândită oral sau prin
lectură)...
Unii
ar pretinde deci că prea multă carte, insuficient digerată şi
neatent însuşită, e chiar un obstacol (uneori insurmontabil)
pentru a filosofa cu adevărat...
Ion:
Să zicem, aşa precum zici, că nu e absolut necesar să citeşti,
dar dacă ar fi, cam câte cărţi ar trebui să citească cineva
pentru ca să se trezească focul filosofic în el sau în ea? Una,
două, trei, zece, o sută, o mie?...
Gheorghe:
Eu zic că uneori e destul una şi bună... dar numai dacă e
citită cu atenţie, fără grabă, cu spirit critic, cu sinceritate
şi cu dorinţă de dialog spre profunzime purtat cu Textul şi cu
Autorii lui...
Ioana:
Care să fie acea carte?
Gheorghe:
Orice carte... De fapt poate fi şi un ziar... Dar cel mai bine e
să fie cartea scrisă de tine, jurnalul în care să-ţi notezi
gândurile şi ideile tale despre toate cele...
Unii
ţi-ar spune că ai nevoie să citeşti 10, 100 sau chiar 1000 de
cărţi, pentru ca să-ţi lărgeşti cunoaşterea lumii şi vieţii
suficient de mult, încât să poţi filosofa cu succes...
Un
sceptic însă ţi-ar spune clar că e destul să deschizi ochii, să
priveşti cu atenţie şi să-ţi doreşti să explorezi profunzimile
fiinţei, pentru ca să înţelegi fundamentele filosofiei şi tot
ceea ce poate fi înţeles cu certitudine – adică nimic!
Ion:
Ne-am lămurit deci! Tu zici că nu e o condiţie necesară să
citeşti vreo carte, vreodată... Iar dacă o faci, uneori această
lectură ajută, dar, de cele mai multe ori, strică... Aşa că dacă
nu ai de gând să citeşti cu atenţie, sinceritate şi spirit
critic ceea ce au scris alţii, mai bine nu citi – nu are sens
să-ţi umpli capul cu prostii care mai mult te bagă în ceaţă
decât te lămuresc, care te fac din gânditor, credincios, din
cercetător, fanatic sau din filosof, delirant filosofic...
Gheorghe:
Exact! Prea multe lecturi unilateral dezvoltate, închistate
într-o limbă jargon, care doar se susţin reciproc unele pe altele,
în cerc vicios şi pe baza unor cercuri vicioase, duc chiar la o
împietrire a minţii în iluzie filosofică şi rătăcire mentală
livrească...
Dacă
nu se poate minte multă şi lectură multă, atunci mai bine lectură
puţină şi minte multă, decât lectură multă şi minte puţină...
Pentru
astfel de rătăciţi ai minţii, a gândi şi a citi devin sinonime,
ei fiind, de multe ori, evident incapabili de gândire proprie, de
sunt mereu nevoiţi să şi-o împrumute din cărţile altora...
Pentru ei a citi şi a povesti altora ce au citit (ce a zis Isi, Pisi
şi cu Sisi...), într-un limbaj cât mai alambicat, care să le
dovedească cât mai elocvent neînţelegerea pe care o au în
legătură cu conţinutul cărţii lui Isi, Pisi şi a lui Sisi,
devin sinonime cu a filosofa... Ori... a nu face distincţie între a
povesti aberaţii citite pe undeva şi a filosofa e, uneori, un lucru
destul de grav...
Ioana:
E necesar oare atunci ca filosoful să gândească, ca să fie
considerat filosof?
Gheorghe:
Unii zic că da, alţii că nu... Pentru unii gândirea e o cale,
pentru alţii un obstacol major în calea cunoaşterii filosofiei
adevărate... Eu sunt de părere că şi unii, şi alţii au dreptate
şi că e bine ca un filosof să cunoască şi să se poată exprima
şi prin gândire raţională, logică, cu sens precis, clară,
coerentă şi utilă, dar şi prin „lipsa” acestei gândirii –
prin gândire intuitivă, metaforică, difuză, poetică, încărcată
de multiple sensuri şi permiţând foarte multe interpretări...
Ioana:
Dar oare, dacă gândirea este iraţională, delirantă,
intenţionat neclară, incoerentă, aberantă, superficială, atunci
ea nu se îndepărtează de gândirea filosofică autentică?
Gheorghe:
Da şi nu... Este evident că sunt multe opere filosofice,
relativ iraţionale, lipsite de un sens evident, clar, precis
delimitat, care zboară superficial din floare în floare pe marginea
ideilor filosofice şi totuşi sunt considerate de mulţi ca fiind
filosofie... Ele sunt un fel de poeme filosofice, dar sunt
filosofie... Chiar şi mintea delirantă filosofează...
Ioana:
Deci şi nebunii filosofează?
Gheorghe:
Uneori chiar mai cu râvnă decât cei consideraţi normali...
Ioana:
Atunci a gândi e a filosofa, indiferent de ceea ce gândeşti?
Gheorghe:
Fie că ne place, fie că nu ne place, acesta este adevărul...
Ioana:
Se poate oare să ajungi la o stare în care nu mai gândeşti,
la o filosofie lipsită de gândire?
Gheorghe:
Se poate – dar numai pentru scurte momente de timp, specifice
unor momente de iluminare non-verbală, apărute în urma unor
practici de concentrare susţinută... dar în restul timpului acest
lucru nu e posibil şi nici necesar, indiferent de ce ar zice unii...
Ioana:
Bun... Să vedem atunci ce condiţii majore avem până acum!
Gheorghe:
Simplu: prima, să ştie să vorbească şi, a doua, să
gândească...
Ioana:
Dar pe acestea le îndeplinesc mai toţi oamenii!...
Gheorghe:
Exact – chiar dacă nu o ştiu, toţi oamenii filosofează...
Toţi oamenii sunt filosofi şi cu fiecare faptă pe care o fac, cu
fiecare gând pe care îl poartă în minte, cu fiecare vorbă pe
care o rostesc sau pe care o scriu, ei creează, menţin şi dezvoltă
un sistem filosofic – propria lor filosofie, filosofia lor de
viaţă...
Ioana:
Dacă e aşa cum zici tu... şi tot ce gândeşte şi/ sau
vorbeşte un om e filosofie, fiind deci foarte greu să găsim pe
cineva care nu filosofează (fie că o ştie, fie că nu), atunci
putem pune oare o ierarhie valorică între aceste miliarde de
filosofii? Putem spune că unele filosofii sunt mai valoroase decât
altele?
Gheorghe:
Putem... Şi unii o şi fac. Dar trebuie să reţinem că pentru
fiecare om în parte cea mai valoroasă filosofie e propria lui
filosofie... Fie că a izvorât din el, fie că i se pare că a
luat-o de la alţii, fie că chiar a luat-o, nu contează!... El ţine
la ea, pentru că aceea e a lui, pentru că alta mai bună el nu are
şi pentru că nu poate să o dea cu adevărat altcuiva...
Ioana:
Dar dacă ar fi să fie apreciată valoric şi de altcineva în
afara posesorului ei, cum ar trebui să se facă această apreciere?
Gheorghe:
Exact aşa cum se face! Din om în om şi din gură în gură, în
funcţie de frumuseţea, fascinaţia şi utilitatea individuală şi
colectivă pe care cei care fac aprecierea o găsesc, ei înşişi,
în ceea ce aud sau în ceea ce citesc din filosofiile existente în
public.
Ion:
Şi ce rol au aici cercurile de lăudaci (academici sau de altă
natură) care se laudă între ei indiferent de valoarea lor?
Gheorghe:
Un rol bun... Le ridică moralul şi îi fac să se simtă bine,
deşi majoritatea lor sunt conştienţi de mediocritatea lor valorică
în raport cu valorile afirmate global...
Apoi,
e normal să existe cluburi şi cercuri cu interese şi plăceri
literar-filosofice similare, care apreciază anumite opere, chiar
dacă ele nu au o largă răspândire publică... Pentru cei care fac
parte din aceste cluburi, vorbim de valoare locală, de grup, de
haită – fiecare trib cultural având totemurile sale filosofice şi
sfinţii săi consacraţi...
Vorbim
deci de valoare individuală (pe care şi-o asumă în mod implicit
sau explicit fiecare om), de valoare de grup restrâns (care îi este
conferită, de obicei, direct interesat sau în contra-prestaţie, de
grupul său de apropiaţi, cunoştinţe, prieteni) şi mai vorbim şi
de valoare istorică – acea valoare care (din diferite motive)
rezistă în timp, care, de multe ori, nu poate fi anticipată şi
nici nu poate fi constatată imediat ce apare – cel care
consfinţeşte această valoare e timpul şi istoria...
Timpul
e cel care arată ce e valoarea istorică – prin faptul că o operă
filosofică supravieţuieşte (cel puţin o durată) timpului –
unui anumit timp istoric şi unui grup local, migrând apoi din timp
în timp, din grup în grup şi din loc în loc, până când se
răspândeşte suficient de mult încât să capete un nimb de
universalitate care o impune ca valoare milenară (care a rezistat şi
şi-a făcut loc, din ce în ce mai larg, în conştiinţa publică
şi individuală timp de 1000 de ani).
Aceste
valori istorice sunt principalele valori publice, iar ele sunt
consfinţite doar de timp. La nivel individual însă fiecare om le
va avea pe ale lui (în consonanţă cu cele publice sau împotriva
lor), dar cea mai mare valoare pe care şi-o asumă va fi el însuşi
– şi aşa este bine să fie... Căci un om inconştient de propria
lui valoare, care aşteaptă confirmări valorice din afara sa, este
doar un imatur psihic, un copil mental care cerşeşte recunoaştere,
pentru că nu e sigur de propria lui valoare (valoare pe care, cu
siguranţă, fiecare om o are şi e bine să şi-o recunoască faţă
de sine şi să o vadă apoi în fiecare viaţă din natură).
Aceşti
nefericiţi lipsiţi de valoare – nu pentru că nu o au, ci pentru
că nu şi-o conştientizează şi nu şi-o afirmă – ar trebui să
se maturizeze şi să înţeleagă că fără ei nimic nu are şi nu
poate avea sens (pentru ei)... Că ei sunt plini de valoare
indiferent de ceea ce gândesc şi de ceea ce fac – ei sunt plini
de valoarea lor (în bine sau în rău, cu consecinţele de rigoare).
Dacă
însă valoarea lor (recunoscută sau ignorată) le aduce răul:
suferinţa, ignoranţa, neliniştea, slăbiciunea, lipsa de iubire
sau de libertate, sau de graţie, sau de bunătate – e cazul să
renunţe la ea, pentru a se afla, faţă de ei înşişi, în acea
valoare cu adevărat valoroasă (utilă, benefică pentru ei) – cea
care e reflectată în ei şi în afara lor spre manifestare de
frumos şi de mulţumire, de linişte şi armonie, de putere şi de
stăpânire de sine, de iubire şi de libertate, de mişcare elegantă
şi de bunătate în gândire, vorbă şi faptă...
Ioana:
A rosti deci că ceva e lipsit de valoare este un non-sens?
Gheorghe:
Cu siguranţă!... Şi chiar mai mult de atât! – E o aberaţie!
O simplă afirmaţie tupeist ignorantă, fără nici cea mai mică
acoperire în realitate...
Ioana:
Şi atunci de ce sunt unii care afirmă acest lucru?
Gheorghe:
Pentru că pot... Pentru că uneori sunt plictisiţi, pentru că
alteori sunt răniţi sau răuvoitori, pentru că uneori sunt
invidioşi pe creatorul lucrului declarat de ei fără valoare sau
pentru că au un sistem de valori care nu a înţeles încă ce este
Valoarea şi ce este valoros în viaţă...
A
spune despre o existenţă filosofică oarecare că e lipsită de
valoare înseamnă a spune despre viaţă că e lipsită de valoare –
fiecare viaţă este valoroasă în felul ei şi fiecare filosofie
trebuie preţuită pentru ceea ce este – o cale de cunoaştere şi
de afirmare de sine a filosofului sau a filosoafei care o manifestă
prin sine...
Negarea
valorii filosofice a unui om oarecare, făcută la mânie, din
frustrare, din invidie, din orgoliu, din reavoinţă e doar un act de
neînţelegere a fundamentelor filosofiei, e doar a nu înţelege că
filosofia nu poate fi confiscată de nici un individ, respectiv de
nici un grup de indivizi, că filosofia ştie să-şi găsească cale
de manifestare, mai mult sau mai puţin conştientă, prin fiecare
individ în parte, iar cel conştient de acest adevăr găseşte semn
de filosofie şi motiv de filosofare în fiecare vorbă, în fiecare
faptă, în fiecare gest... Filosoful şi omul sunt una, iar
filosoful conştient de sine ştie acest lucru mai bine decât
oricare altul...
Să-i
compătimim deci pe acei filosofi rătăciţi printre cuvinte
rătăcite şi rătăcitoare, fiindcă e vai şi amar de ei şi de
mintea lor... dar să nu-i devalorizăm: sunt şi ei viaţă, ca
oricare viaţă! Sunt şi ei filosofie în mişcare de aprofundare de
sine! Să-i iubim deci ca fraţi ai noştri întru existenţă
filosofică şi să-i ajutăm pe cât ne stă în putinţă să se
ridice din rătăcirea şi din angoasa lor metafizică spre trăirea
în vindecare, împăcare, frumos şi desfătare...
Acest
lucru ei ni-l cer prin vorbele şi prin gesturile lor necugetate,
pline de mândrie şi de îngâmfare, pline de dispreţ şi de ură,
pline de tristeţe şi de frică, pline de rătăcire şi lipsite de
iubire... Ei trag în faţa noastră un semnal de alarmă prin care
ne cer ajutor spre vindecare şi clarificare, spre iubire şi
valorizare, spre transformare şi armonizare... iar noi suntem datori
faţă de Valoare şi faţă de viaţă, faţă de Filosofie şi faţă
de Ideal să le sărim în ajutor şi să le fim alături în
procesul transformării lor spre mai bine...
Ion:
Şi dacă ei ne refuză ajutorul?
Gheorghe:
Atunci nu e cazul să-i forţăm... prea tare... De multe ori, e
bine să-i lăsăm să meargă în ritmul lor propriu prin viaţă şi
prin filosofie... Să-i lăsăm să înveţe din suferinţa proprie
calea spre recunoaşterea Valorii Individuale şi spre Filosofia
conştientă de sine!
Ion:
Şi dacă nu învaţă niciodată?
Gheorghe:
Atunci, asta e! Nimeni nu-i perfect!...
Ion:
Hm... După cum zici tu... orice prost e un filosof şi orice prostie
are la baza ei o întreagă filosofie!
Gheorghe:
Exact aşa e!... Prostia face parte din natura umană, aşa că
nu trebuie să o tratăm cu duritate, ci cu înţelegere şi, uneori,
chiar cu admiraţie...
Ion:
Aşa o fi... Nu zic nu... Dar mie mi se pare că în mulţi
filosofi nu e doar prostie, ci e chiar mai mult de atât – anume,
aberaţie...
Ioana:
Filosoful este un aberant şi filosofia este o aberaţie?
Gheorghe:
Da!... Orice aberant este filosof şi orice aberaţie ascunde în
ea o întreagă filosofie!...
Ion:
Ioana, cum e omul aşa e şi filosofia lui... Şi cum oamenii, în
majoritatea cazurilor şi în majoritatea timpului aberează,
filosofia, în 95 la sută din cazuri, este doar aberaţie... Operele
filosofilor sunt pline de aberaţii majore (cele reţinute de
posteritate, uneori şi doar pentru faptul că se repetă obsesiv în
scrierile lor), de aberaţii medii (aparent nevinovate, care pretind
că vor să zică ceva, când de fapt nu zic nimic) şi de mici
aberaţii (presărate ici şi colo, prin locurile importante, ca să
întregească tabloul aberativ al filosofiei lor privite pe
ansamblu).
Aberaţii
înseamnă: tâmpenii, idioţenii, imbecilităţi, contradicţii,
confuzii, ignoranţă, prostii, luptă inutilă împotriva bunului
simţ, împotriva evidenţei, a raţiunii şi a logicii, exagerări
monstruoase, gândire deziderativă, mentalitate infantilă, gândire
magică, fabulaţii supranaturale, tupeisme dogmatice susţinute de
nişte izmenari care habar nu au pe ce lume trăiesc, nebunii clinice
(de multe ori, confirmate de un diagnostic şi de un tratament
specific), şarlatanii dovedite etc.
Aşadar,
istoria filosofiei este, în cea mai mare parte, doar istoria unor
aberaţii – lucru vădit istoric mai ales prin faptul că urmaşii
unor aberanţi le critică acestora aberaţiile şi le arată ca
atare, doar pentru a pune în locul lor nişte aberaţii şi mai mari
sau cel puţin egale ca şi „consistenţă” cu cele criticate –
aberaţii criticate, la rândul lor, doar pentru a fi înlocuite de
alte aberaţii – şi tot aşa, ca într-o horă aberantă jucată
de idioţi aberanţi numiţi, în mod aberant, mari gânditori şi
mari filosofi...
Culmea
este apoi că aberaţiile acestea nici măcar nu sunt ascunse sau
subtile – ele se găsesc în prim plan şi domină filosofia
aberanţilor care le-au produs...
De
aceea, pentru a le găsi şi demonstra ca atare, trebuie doar să ne
amintim sau să constatăm ceea ce a rămas ca „idee nouă” după
fiecare filosof – şi putem fi convinşi (în proporţie de 95 la
sută) că e o aberaţie de cel mai înalt nivel – altfel, nu ar fi
rămas în memoria colectivă ca o mare realizare filosofică...
Ne
putem deci întreba: de ce păstrează umanitatea, aducându-le
laude, doar lucrurile aberante din filosofie?... Răspunsul cel mai
evident este: pentru că umanitatea este aberantă... pentru că
umanitatea e proastă, tâmpită, imbecilă, contradictorie,
delirantă, nebună, lipsită de bun simţ şi mai mereu gata să
nege cu maximă lejeritate evidenţa, raţiunea şi logica...
Şi
aceste trăsături aberante din gândirea umanităţii se văd în
faptele ei: violenţe şi persecuţii (în familie, între triburi,
neamuri, etnii, state, federaţii etc.), războaie nenumărate,
furturi şi tâlhării, hoţii şi minciuni (istoria oricărui stat
mare, a oricărui imperiu sau regat este în primul rând istoria
acestor crime, viclenii, hoţii, înşelăciuni ş.a.m.d.)...
Deci
nu e de mirare că o umanitate aberantă nu reţine în mintea ei
colectivă decât aberaţii şi tâmpenii intelectuale (în religie,
în filosofie, în politică, în economie...), adică în toate
ştiinţele social umane în general...
În
ştiinţele tehnice însă lucrurile stau un pic altfel: deoarece
doar lucrurile dovedite a fi bazate pe realitate funcţionează
tehnic.
Astfel
umanitatea a ajuns la stadiul unor civilizaţii tehnologice
construite pe evidenţe, pe raţiune, pe logică, pe experiment, pe
utilitate, pe adevăr, pe funcţionare reală, nu imaginară şi la
stadiul unor mentalităţi culturale adesea delirante, rămase în
urmă, specifice, de exemplu, epocilor de piatră, de bronz şi de
fier ale umanităţii...
Umanitatea
ar putea trăi în paradis (prin tehnologia pe care o deţine
momentan), dar nu o lasă aberaţiile (religioase, filosofice,
politice, economice...) pe care ea încă le mai menţine cu mare
drag în mintea ei...
Ioana:
Care din ele? Cam la ce aberaţii te referi?
Ion:
Păi cam toate – mintea omului e plină, cel puţin 95 la sută,
cu tot felul de aberaţii culturale şi pare a fi incapabilă să le
sesizeze repede şi bine şi să le corecteze cu promptitudine,
înlăturându-le din mintea sa de îndată ce le constată
prezenţa...
De
aceea, foarte multe din reperele care au rămas până acum în
istoria filosofiei nu sunt decât nişte aberaţii evidente... iar
lucrurile coerente, funcţionale şi utile, într-o oarecare măsură,
ce s-au mai rătăcit din greşeală pe acolo (maieutica, logica,
realismul, scepticismul, hedonismul, empirismul, metoda ştiinţifică,
democraţia extinsă, libertatea de gândire şi de exprimare ş.a.)
sunt, de multe ori, dacă nu ignorate în totalitate, cel puţin
trecute sub tăcere...
Ioana:
De ce se întâmplă asta?
Ion:
Pentru că mintea aberantă nu poate susţine non-aberaţiile... E în
natura ei să fie tâmpită şi să rămână aşa, până când o va
scutura cineva de guler şi-i va da o palmă filosofică zdravănă
să-i vină mintea la loc – dacă acest lucru va fi posibil
vreodată... lucru puţin probabil, chiar dacă nu neapărat
imposibil, deoarece este extrem de greu „să lucrezi” cu
aberanţii...
Ioana:
De ce e greu?
Ion:
Fiindcă printre „valorile” apreciate de aberanţi se află lipsa
de bun simţ, infantilismul credincios, frica tradiţională, tupeul
de borfaş intelectual, afişarea de lanţuri tradiţional dogmatice
în jurul gâtului şi a gândirii, delirul supranatural, instinctul
de haită, gândirea de turmă, dorinţa de conformare cu orice preţ,
lipsa de verticalitate, acceptarea compromisului cu impostura, cu
nebunia şi cu prostia...
Valorile
tehnologice: evidenţa, experimentul, funcţionalitatea, utilitatea,
explicaţia raţională, critica erorilor, corectarea lor permanentă,
găsirea de soluţii practice, clare, coerente ş.a. – pot ajuta şi
la înlăturarea aberaţiilor religioase, filosofice, politice şi
economice prezente încă în gândirea umanităţii... Doar că,
înainte de toate, omul trebuie să devină conştient de natura sa
cultural aberantă şi să-şi dorească să şi-o corecteze... Până
atunci, într-o mare măsură, filosofia lui nu este decât aberaţie
– manifestare plenară prin faptul de a fi în eroare, în
greşeală, în nesinceritate, în neadevăr, în suferinţă şi în
angoasă existenţială...
Ioana:
Filosofia e oare doar aberaţie sau poate fi şi limpezire
(claritate şi clarificare, coerenţă şi revelare, înţelegere şi
explicare)?
Ion:
Poate fi şi limpezire, dar, de foarte multe ori, ea se mulţumeşte
să fie doar tulburare, agitare, excitare, amânare, evitare şi
aberare...
Ioana:
De ce?
Ion:
Filosofia e o oglindă – dacă apa minţii filosofului este
tulburată, imaginea reflectată în ea este deformată, incoerentă,
neclară...
Ioana:
De ce e tulburată?
Ion:
De dragostea pentru aberare!
Ioana:
Filosoful aberează din pasiune?... El e îndrăgostit de
aberaţiile sale?... Ele îi sunt mai dragi decât o posibilă
limpezire a minţii?
Ion:
Tulburarea vine înaintea limpezirii... De aceea, mulţi filosofi
nu au avut niciodată capul limpede, fiindcă nu au ieşit niciodată
din starea lor de tulburare...
Ioana:
Şi tulburarea i-a făcut să abereze?
Ion:
Normal... Ce altceva să-i determine să facă tulburarea?
Ioana:
Să se limpezească, de exemplu...
Ion:
Nu poţi să-i explici unuia cu mintea tulbure ce e limpezirea!
Ioana:
Şi cum s-ar putea limpezi mintea filosofului tulburat spre
aberare?
Ion:
Prin concentrare... O singură întrebare aruncată spre fundul
lacului minţii şi urmărită cu atenţie cum se scufundă tulbură
şi ea apa, dar până la urmă se aşează pe fund şi suprafaţa
apei se limpezeşte... Pe când dacă arunci mereu cu pietre în lac,
fără să aştepţi ca ele să se lase la fund şi să permită
limpezirea lui, nu obţii decât o tulburare continuă a lacului
minţii...
Întrebarea
trebuie lăsată şi trebuie ajutată să ajungă cât mai profund în
inconştient... Ea nu trebuie agitată superficial şi grăbit, puţin
prin conştient, doar spre a fi părăsită şi uitată spre a fi
înlocuită cu alta... şi cu alta...
Tulburarea
înseamnă grabă, disipare, lipsă de concentrare, evitarea
profunzimii, lipsă de răbdare... Limpezirea e răbdare,
concentrare, insistenţă, profunzime... Trebuie să ai răbdare să
dispară şi ultimele valuri create de piatră înainte să apară
limpezirea...
Ioana:
Şi cum oamenii, de obicei, nu au răbdare, rămân mereu tulburaţi
şi astfel filosofia lor nu este decât aberare...
Ion:
Da... Aberarea vine din tulburare... iar coerenţa şi claritatea
vin din limpezire... Aberaţia filosofică se vede cu o limpezime de
cristal...
Ioana:
Şi atunci?
Ion:
Şi atunci, ce?
Ioana:
Ce e de făcut?
Ion:
Mai nimic... Mintea tulburată nu poate fi ajutată... Ea trebuie
mai întâi să înveţe a se limpezi prin concentrare mai
îndelungată, de exemplu, pe o singură întrebare şi abia apoi
poate să apară în ea ceva clar, coerent şi limpede...
În
filosofie, mai înainte de orice, trebuie să-ţi fie limpede că
eşti tulburat şi apoi să te tulburi de faptul că încă nu ai
ajuns la limpezire... Fiindcă limpezirea este un proces continuu
care nu se termină niciodată... Filosofia are ca ţintă limpezirea
continuă a minţii – atingerea unei trăiri care să ne permită
să vedem din ce în ce mai limpede mecanismele reale de manifestare
specifice realităţilor cu care intrăm în contact...
Ioana:
Filosofia este, aşadar, un proces de limpezire şi de
clarificare a minţii... A percepţiei, a emoţiei, a raţiunii, a
intuiţiei, a instinctului, a dorinţei şi conştiinţei...
Ion:
Este... Dar, cum am spus, poate fi şi un proces de tulburare, de
confuzare, de rătăcire, de aberare...
Pentru
a aprofunda această natură duală a filosofiei, dacă îmi
permiteţi, aş vrea să introduc în discuţie distincţia care
poate fi făcută între filosoful real şi filosoful ideal.
Gheorghe:
Sigur Ion, chiar te rugăm!
Ion:
Dar aş vrea să o fac prin joc de roluri – anume cu implicarea
voastră directă. Eu voi vorbi în numele unora, iar voi, care
doriţi, sunteţi poftiţi să vorbiţi în numele altora – şi
astfel să vedem, prin dialog, dacă lămurim distincţia propusă
spre analiză de mine.
Ioana:
Începe şi îţi vom intra în joc!
Ion:
Ok. Aşadar, dacă privim atent în jur, la cei care studiază
diferite cărţi de filosofie, unii dintre ei (anume cei mai sinceri,
mai direcţi, cei care sunt mai puţin dispuşi să facă
compromisuri, cei adânciţi în iubirea de înţelepciune) vor
spune, uneori (se ridică de pe scaun), despre alţi
filosofi:
–
„Priviţi! Filosoful acesta e gol! Nu are nici un fel de haine de
sens pe el... Priviţi-l cum umblă dezbrăcat de sens încordându-şi
caraghios muşchiuleţii lui academici, cum păşeşte penibil prin
viaţă cu puţulica lui paradoxal ridicată în bernă ontologică
încercând disperat (asemena unui câine cinic lipsit de călduri
filosofice) să se introducă stradal în oarece crestături
conceptual disponibile spre prostituare intelectuală pe marginea
drumului filosofiei!”...
Iar
alţii, auzind aprecierile de mai înainte, le-ar putea răspunde:...
Cine vrea să răspundă?...
(Gheorghe
ridică mâna cu entuziasm.) Te rog Gheorghe!
Gheorghe
(luând o figură serioasă şi ridicându-se şi el în picioare):
„Stimate Ion, ştim că filosoful acesta este gol, ştim că
vorbele lui nu spun mai nimic, că ideile lui sunt mult mai mici
decât îşi închipuie el, dar ce să facem? – E şi el un curvar
iremediabil, îi plac conceptele şi ideile care se prostituează –
acele concepte şi idei care intră fără rezerve pudice în orice
combinaţie ideatic-erotică – care se combină orgiastic cu orice
cuvânt – chiar şi pentru cea mai mică plăcere lingvistică,
chiar şi pentru cea mai efemeră plăcere de moment.
Ştim
că, uneori, orgiile lui verbale sunt lipsite de conţinut sensual,
ştim că eroticul este o realitate pe care el nu o prea înţelege
fiind, de multe ori, prea orbit de grotesc, de absurd şi de
penibil... Dar şi noi suntem la fel de curvari ca şi el! Şi noi ne
băgăm logosul lingual (lingosul) în toate combinaţiile
lingvistice pe care le prindem prin minte şi le înghesuim în
propoziţii jargonice până ne descărcăm de toate frustrările
noastre de filosofi în căutare de sine.
Ai
milă de unii ca noi! Ai milă de filosofii reali!... Îndură-te de
noi, de artişti şi de imitatori, de noi cei iubitori de mimetism şi
ironie! – Noi suntem filosofii reali... Şi alţii mai buni ca noi
nu vei găsi decât în imaginaţia ta.
Filosoful
ideal nu există! Doar cel real are calitatea fiinţei – şi
filosofia lui este inevitabil filosofia ratării şi a lipsei de
sens, filosofia goliciunii şi prostituţiei lingvistice, pentru că
o altă filosofie reală nu există, fiindcă o altă viaţă nu
există! – Viaţa este o ipocrită şi o prefăcută, o înşelătoare
şi o amăgitoare, o curvă goală care nu ştie pe ce lume se află
şi nici nu va şti vreodată, o curvă care îşi asumă cu mândrie
condiţia ei provocatoare spre frânturi de dorinţe în esenţă
lipsite de alinare.
Ştim
că suntem nişte rataţi ai minţii şi poţi să ne-o spui în faţă
dacă vrei... Dar la ce-ţi ajută? Şi tu eşti la fel ca noi! Ai
putea deci să fii şi tu puţin mai ipocrit şi să nu mai spui
adevărul aşa de brutal, că s-ar putea să ne superi ego-ul.”
Ion
(provocat de Gheorghe): „Foarte bine faceţi dacă vă
supăraţi! – Astfel vă veţi trezi şi voi poate la realitate şi
veţi face mai mult decât să constataţi fără ruşine şi fără
remuşcare că sunteţi goi şi cu puţa pleoştită, cu burta scoasă
în decor şi cu limba umflată de prea multe deşeuri mentale
bătucite pe ea”...
Ioana:
E, haideţi băieţi... nu mai fiţi aşa răutăcioşi cu filosofii
reali! – Sărmanii de ei nu pot mai mult... E lăudabil că totuşi
încearcă, că se cufundă în perpetue încercări ratate de a se
afirma într-un domeniu pentru care în mod evident nu au talent –
lucru de care puteau să-şi dea seama... şi probabil că au şi
făcut-o la un moment dat... (Ion şi Gheorghe se aşează pe
scaune.)
Dar,
după cum şi voi ştiţi, viaţa e grea şi trebuie să trăiască
şi ei din ceva – anume din iluzii de profunzime, din speranţe de
însemnătate, din ispite de diferenţiere prin cuvânt. Şi apoi, pe
unii din ei nu-i poţi blama, dacă au profitat de lipsa de orientare
valorică a societăţii, care îi plăteşte sub diferite forme să
abereze filosofii divertismentale prin cărţi şi reviste, prin
pieţe şi pe la catedre, prin bufete şi prin institute de
cercetare.
Ion:
I-aş lăsa în pace, dacă nu ar pângări acest domeniu al
filosofiei, dacă nu l-ar trânti în noroi prin ignorarea conştientă
a esenţei lui – esenţă care indică spre iubire de înţelepciune
şi nu spre prostituţie mentală... Şi dacă binevoieşti, te rog
să-mi spui şi mie, Ioana, ce crezi tu că este mai grav, după
părerea ta: să taci atunci când ai ceva de spus sau să vorbeşti
atunci când nu ai nimic de comunicat?
Ioana:
Ion dragă, nu poţi blama oamenii pentru că vorbesc, indiferent de
motivul pentru care o fac. Şi filosofii sunt oameni ca toţi oamenii
şi, prin urmare, bârfesc şi ei ca toată lumea – doar că bârfa
lor e despre filosofi şi despre filosofare. Bârfa e adânc înscrisă
în natura umană, fiindcă... omul este, printre altele, şi un
animal bârfitor... Cât despre tăcere – trebuie să spun că a
tăcea când ai ceva de spus poate fi o impietate, dacă tăcerea ta
lasă intenţionat filosofia în beznă... Dacă, cu un minim efort
de sinceritate, ai putea să aduci cu tine un pic de lumină în
lume, atunci ar trebui, neapărat, să vorbeşti...
Şi
văd că tu vorbeşti!... Deci crezi în claritate şi în lumină,
în limpezire şi în clarificare, crezi într-un sens şi într-o
direcţie... Nu?
Ion:
Da! Cred!...
Ioana:
Deci tu de aceea vorbeşti – spre a propune profunzime şi
evidenţă, drum cu sens şi comunicare eficientă, acţiune concretă
şi faptă imediată... Tu de aceea îi ataci pe aceşti prostituaţi
ai verbului – pentru că ei doar se joacă, pentru că ei nu caută
neapărat utilul sau necesarul şi, de multe ori, nici măcar
plăcutul...
Ion:
Exact! În filosofie, nu de confuzie, superficialitate şi
incoerenţă, mascate sub cuvinte aparent nevinovate precum erudiţie,
exegeză, limbaj de specialitate, avem noi nevoie. Ceea ce se caută
aici este claritatea, profunzimea, coerenţa!
Gheorghe:
Dar Ioane, oare poţi tu blama filosofii aceştia de duzină că nu
se apropie de filosoful ideal? Poate că nu sunt capabili!
Ion:
Crezi? Crezi că un om matur nu e capabil să se spele? Crezi că un
cerşetor nu este capabil să nu mai cerşească? Crezi că sărăcia
mentală a copiilor nu poate fi alungată prin instrucţie şi
învăţătură? Crezi tu că pierderea inutilă a unora în cuvinte
şi în texte care în esenţă nu spun nimic nimănui nu poate fi
înlocuită de o lectură atentă şi de o critică cu sens a unor
astfel de discursuri bălăristice?
Gheorghe:
Nu, nu cred!
Ion:
Păi vezi? Atunci înseamnă că este şi pentru ei o şansă.
Trebuie doar ca cineva să-i trezească din „somnul lor dogmatic”
şi să le spună în faţă că filosofia lor nu este filosofie, ci
(doar) aberare!
Ioana:
Bine, dar dacă vorbim de două instanţe implicate în definirea
statutului de filosof (anume de cea specifică realului, respectiv
idealului), oare nu acceptăm atunci din start că realul –
filosoful real – este mai puţin decât idealul (nicicând atins pe
deplin) şi, astfel, e mereu imperfect?
Ion:
Aici vorbim de două aspecte diferite care se manifestă pe două
planuri distincte... E adevărat că filosoful real este manifestat
după modelul celui ideal. Şi că el este o actualizare a unei
potenţe. Dar filosoful real este filosoful adevărat!... Iar cel
ideal este doar tiparul conceptual după care el se modelează pe
sine spre fapte – anume după tiparul iubirii de înţelepciune.
Ioana:
Înţeleg. Deci cineva care nu actualizează în fapt această iubire
nu este un filosof real, ci unul ireal, unul care nu există...
Revenim astfel la negarea statutului de filosof pentru cei care nu se
arată demni de a purta acest nume; nu neapărat priviţi în
ansamblul creaţiei lor, ci pe opere specifice: cineva poate fi
filosof când susţine o anumită idee şi ne-filosof când o susţine
pe alta – poate fi profund şi folositor, înţelept şi iubitor
(dornic de ajutorare prin fapte de vindecare şi întărire) într-un
domeniu al vieţii, la un moment dat şi poate fi superficial şi
nefolositor, nătâng şi urâcios în alt domeniu de cercetare a
realului, în acelaşi moment sau în altul.
Ion:
Exact! Atributul de filosof se poate acorda doar aceluia care face
filosofie, în momentul când el o face şi nu în alt moment!
La
fel cum, de exemplu, atributul de virtuos nu poate fi acordat
definitiv şi irevocabil cuiva pentru întreaga întindere a
virtuţilor posibile – ci doar temporar şi revocabil – doar
pentru timpul cât virtutea (curajul, cumpătarea, iubirea etc.) se
manifestă în el. Iar dacă la un moment dat este virtuos, dintr-o
anumită perspectivă, dar apoi el renunţă să mai fie ca atare şi
se apucă de vicii, nu îl mai putem numi virtuos. Virtuţile lui
depind de faptele lui la un moment dat.
La
fel e şi cu filosofarea autentică – ea depinde de faptele pe care
omul le generează la un moment dat – dacă ele sunt filosofice
(iubitoare de înţelepciune), atunci el e filosof (în acel moment)
– dacă nu sunt filosofice (dacă ele iubesc superficialitatea,
ignoranţa, neclaritatea, incoerenţa), atunci el nu e filosof.
O
comportare virtuoasă la un moment dat nu anulează viciul pentru
totdeauna... Viciul trebuie astfel să fie blamat şi corectat de
fiecare dată când apare, căci altfel prinde aripi şi corupe
restul personalităţii. Dacă cineva fură şi tâlhăreşte pe
altcineva, el nu este iertat pentru fapta lui pe motiv că altă dată
a fost cinstit şi non-violent. Fiecare faptă trebuie să suporte
propriile ei urmări şi nu altele... La fel e şi în filosofie:
fiecare gând, fiecare text, fiecare demers intelectual al omului are
urmările lui specifice – dacă ele duc la întărirea iubirii de
înţelepciune în el şi în societate, atunci el e filosof când le
face – dacă nu... atunci nu este.
Se
pot inventa o grămadă de nume care să denumească discursurile
care nu duc la iubirea de înţelepciune şi, respectiv, pe cei care
le susţin, ca de exemplu: eseistică aeriană şi filoaerian,
exprimare incoerentă şi filodeşirat, discurs circular şi
filorotor, mesaj neclar şi filoconfuz; vorbărie goală de sens şi
filoabsurd – dar pentru aceste discursuri şi pentru cei care le
susţin nu e nicidecum potrivit numele de filosofie, respectiv de
filosof!
Gheorghe:
În mare îţi dau dreptate... Dar totuşi cred că eşti prea
dur cu breasla filosofilor... Ei au o natură artistică aparte, în
care libertatea de mişcare, de gândire şi de exprimare e elementul
cel mai important... Şi, prin urmare, nimeni nu poate să-i impună
unui filosof adevărat ce să gândească, cum să gândească şi cu
ce scop... Acestea sunt alegeri intime pe care el trebuie să le facă
singur...
Pentru
definirea spiritului filosofic autentic este esenţială menţionarea
libertăţii de a judeca şi de a rejudeca cu maximă profunzime şi
sinceritate tot ceea ce are fiinţă.
Filosoful
autentic se angajează mereu spre reevaluarea constantă a tuturor
adevărurilor care îi sunt servite pe tavă de către educaţia
familială şi tradiţia culturală, de către şcoală şi de către
diferitele surse de informare existente în cadrul unei societăţi.
El îşi stabileşte singur ceea ce e mai important de gândit, de
făcut şi de spus, ceea ce e mai plăcut sau mai util pentru el şi
pentru cei de lângă el într-un moment sau altul...
El
joacă uneori rolul unei conştiinţe revoluţionare care
chestionează cu maximă sinceritate lumea, care pune sub semnul
întrebării tradiţia şi prejudecata, care indică incoerenţa şi
blamează neclaritatea şi care oferă variante de rezolvare a
problemelor pe care le întâlneşte în viaţă şi propune soluţii
de corectare a erorilor pe care le sesizează în sine şi în
lume... Alteori însă el doar se joacă cu gândurile, cu vorbele
sau cu faptele...
Filosoful
real uneori trăieşte puternic ancorat în realitatea socială, iar
alteori vieţuieşte detaşându-se cât mai mult de ea. Uneori se
implică în schimbarea ei, iar alteori doar se joacă cu formele ei
de manifestare.
Filosoful
real circulă liber prin realitate şi nimeni nu-i poate îngrădi
această mişcare: nici măcar vreun presupus filosof ideal..."
-
Extras din cartea “Ce este filosofia?”
- autor Radu Lucian Alexandru: