Ce este filosofia? - III - Cine este filosof?

"III. Cine este filosof?

1. Vii-fiinţa

(Ion, Ioana şi Gheorghe intră pe scenă din stânga.)
Ion: Dacă ne întrebăm „Care este acţiunea specifică cea mai importantă prezentă în actul de a filosofa?”, un răspuns destul de bun pe care îl putem oferi este evident acela că această acţiune este aceea de „a filosofa” – filosofarea...
Gheorghe: A filosofa e, bineînţeles, acţiunea filosofică principală... Însă ce alte verbe posibil a fi apropiate ca esenţă de actul specific filosofării am putea indica ca fiind puternic înrudite cu „a filosofa”?
Ion: Putem, de exemplu, să subliniem faptul că a filosofa este a iubi înţelepciunea. Verbul ar putea să fie atunci „a iubi”, respectiv „a (se) înţelepţi”, a (se) face înţelept. A iubi e, printre altele, a vrea binele, a vrea să ajuţi, a vrea să preţuieşti, a vrea să (te) dăruieşti!... Înţelepciunea ne trimite la chibzuială, profunzime, claritate, coerenţă, utilitate, veridicitate ...
Gheorghe: Dar dintre verbele „a fi”, „a face”, „a avea” care ar avea oare întâietate în faţa înţelepciunii? E înţelept cel preocupat de fiinţă, cel interesat de acţiune/ facere sau cel care se îndreaptă spre acumularea/ asimilarea de bogăţii (intelectuale, emoţionale, materiale, financiare...)?
Poate fi iubirea de înţelepciune (filo-sofia) o ştiinţă? Poate fi ea o „logie”? Există oare o cunoaştere care odată însuşită ne face iubitori de înţelepciune?... Pentru că dacă există, atunci filosofia poate fi o ştiinţă, poate fi o metodă, poate fi o cale...
Care să fie însă această „cunoaştere” (respectiv fiinţare, facere sau asimilare) ce trezeşte şi măreşte în noi „iubirea de înţelepciune”?...
Ion: Nu putem răspunde la o atare întrebare, decât dacă înţelegem, mai întâi, de ce ar trebui (sau ar fi bine, sau folositor) să iubim înţelepciunea...
Ioana: Bună întrebare: de ce?
Ion: Teoretic... cunoaşterea care duce la filosofie este aceea care ne arată cu ce ne împlineşte (măreşte, bucură, fericeşte, mulţumeşte) pe noi iubirea înţelepciunii.
Ioana: Cu ce?
Ion: Cu aspectele considerate valoroase din punct de vedere filosofic...
Ioana: Care sunt acelea?
Ion: Toate care ţin de bunăstarea fiinţei: cele care îi asigură acesteia o stare bună de organizare şi de funcţionare...
Ioana: Când, unde, cum, pentru cât timp?
Ion: Dacă introducem şi timpul în ecuaţie (şi suntem nevoiţi să o facem), atunci, după ce menţionăm, în treacăt, că verbul „a fi” şi substantivul „fiinţă” se aplică la ceea ce constatăm că a fost, că este sau că ar putea să fie, putem apoi să distingem între fiinţa tre_cutului (tre-fiinţa), fiinţa pre_zentului (pre-fiinţa) şi fiinţa vii_torului (vii-fiinţa).
Gheorghe: Şi care dintre aceste trei instanţe ale lui „a fi” este mai stimulativă pentru trezirea în noi a filosofiei (a iubirii de înţelepciune)?
Ion: Evident că Tre-fiinţa ne arată şi ne oferă spre urmare, spre imitare, spre analizare modele de înţelepciune (în fiinţare, în facere, în asimilare) care ne vin din trecut. Pre-fiinţa ni le oferă pe acestea în fiinţările de lângă noi, din momentul prezent, iar Vii-fiinţa ne atrage irezistibil cu imaginea suprapunerii înţelepciunii (cel puţin parţial) peste propria fiinţare în viitorul cât mai apropiat.
Atracţia iubirii de înţelepciune pare a veni cel mai pregnant dinspre vii-fiinţă. Deşi ea nu există (încă), vii-fiinţa pare a fi cea mai vie dintre instanţele temporale ale fiinţei (din perspectiva intenţionalităţii filosofice).
Ioana: Ne atrage ceea ce nu există?
Ion: Într-un fel, da... Vii-fiinţa ne conduce pe tărâmul proiectelor, al planurilor, al programelor, al utopiilor, al idealurilor.
Pare astfel că iubirea de înţelepciune (filo-sofia) se trezeşte cel mai bine în cel care aderă acţional la vii-fiinţă şi la vii-fiinţare.
Adeseori, aderenţa la tre-fiinţă nu poate incita la fel de puternic inima spre acţiune, deoarece tre-fiinţa trimite implicit spre static, spre expirat, spre ceea ce este perimat, depăşit – spre ceea ce am lăsat în urmă (cu bune şi cu rele).
Apropierea de pre-fiinţă, de asemenea, nu pare a fi capabilă a mişca serios mintea spre filosofare, fiindcă acest tip de fiinţare în prezent (şi, adeseori, strict pentru „prezent”) este de asemenea abătută sub semnul stagnării. Ea tinde să bată pasul pe loc, să se calce pe sine pe picioare, să rămână legată de un punct de glie care mai mult oboseşte decât inspiră, care mai mult plictiseşte decât atrage, care mai mult descurajează decât înflăcărează (prin monotonia specifică fiinţării în banalitatea actului de a fi într-un acum, cel mai adesea, destul de neinteresant...).
Singură vii-fiinţa ne apare deci ca fiind capabilă să deschidă un drum, să indice o cale, să incite spre o acţiune posibilă – aceea a iubirii de înţelepciune.
Dovada acestei puteri a vii-fiinţei vine din faptul că nici iubirea şi nici înţelepciunea nu sunt realităţi ce pot fi vreodată însuşite de viaţă pe deplin (fără rest), în tot întregul lor, în toată cuprinderea lor fiinţială – şi indexate astfel la capitolul realizări trecute şi complet încheiate. Ele nu pot fi trecute nici în palmaresul olimpic al unui trecut glorios şi nici în trăirea perpetuă a vreo unui pretins prezent continuu umplut până la refuz de prezenţa lor.
Astfel iubirea, înţelepciunea şi, mai ales, iubirea de înţelepciune sunt realităţi ce inspiră mereu, sunt idealuri care pot fi apropiate din ce în ce mai mult, dar nu pot fi niciodată însuşite pe deplin.
Prin urmare, chemarea spre iubirea înţelepciunii (spre filosofie) nu poate veni cu suficient de multă putere nici din trecut şi nici din prezent – ea se poate înfăţişa unei conştiinţe, în toată splendoarea ei, doar dinspre direcţia viitorului prin formele de manifestare specifice vii-fiinţei: planul, programul, metoda, utopia, idealul! ...
Dar nu orice plan, program, metodă, utopie sau ideal!... Deşi, adeseori, nu sunt de lepădat, ea nu se ghidează major nici după cele care au funcţionat, mai bine sau mai rău, la un moment dat din trecut, nici după cele care funcţionează, „după cum pot şi ele”, în prezent, ci se orientează, în principal, după acelea care ni se arată în faţa conştiinţei şi a discernământului nostru cu promisiunea credibilă a unei posibilităţi reale de îmbunătăţire consistentă a ceea ce a funcţionat, cum a funcţionat, şi a ceea ce funcţionează, aşa cum funcţionează...
Iubirea de înţelepciune nu poate să apară cu adevărat decât din iubirea vii-fiinţei...
Gheorghe: Tu zici oare că studiul istoriei filosofiei, al istoriei metafizicii, al istoriei sistemelor etice nu prea are importanţă în realizarea trezirii filosofice, în formarea de filosofi?
Ion: Într-un fel, da... Nu este filosof şi nu va fi vreodată cel care stă mereu întors cu privirea spre trecut şi scormoneşte „în mod academic” sau în alt fel prin „gunoaiele” şi antichităţile lăsate în urmă de trecerea vremii. Şi nu este şi nu va fi vreodată filosof cel care rămâne blocat pe loc, orbit fiind de strălucirea ţipătoare a prezentului emanat de pre-fiinţă prin filosofie.
Filosof este doar acela care fiind... intră în procesul devenirii – doar cel în care se trezeşte conştiinţa vii-fiinţei!
Ioana: Şi cum crezi tu că se trezeşte această conştiinţă?
Ion: Sunt câteva condiţii – în primul rând, să ai o oarecare lehamite şi un oarecare dispreţ pentru cei care îşi caută fiinţa în filosofii expirate (antice sau moderne). Aceştia nu sunt decât nişte cerşetori necurăţiţi care nu se lasă ajutaţi spre a ieşi din mizeria lor „intelectuală” şi morală, din mormanul lor de gunoaie textuale arhivate existenţial pe rafturi ale minţii prăfuite de nepăsare şi de lipsă de aprindere sinceră întru adevăr şi viaţă.
În al doilea rând, e nevoie de luciditate critică şi de discernământ acid. Nu se pot face compromisuri cu prezentul compromis... Ceea ce este nu va mai fi... A face compromisuri cu ceea ce este acum compromis (chiar dacă e la modă) este, cel mai adesea, doar a semna un contract inutil şi chinuitor cu nefiinţa.
În al treilea rând, privirea celui ce vrea să fie filosof cu adevărat trebuie să fie aţintită mai mereu spre viitor, pentru că acesta e proiectat în mintea sa ca un leac, ca un tratament pentru mizerie şi eroare, pentru înlăturarea lipsurilor şi a neajunsurilor evidente ale trecutului şi prezentului.
Filosoful autentic se va uita, prin urmare, cu atenţie atât în trecut (spre tre-fiinţă), cât şi în prezent (prin pre-fiinţă), dar va citi totul din perspectiva viitorului, a vii-fiinţei – a ceea ce va putea (el) să fie – şi va acţiona din această perspectivă, oferind mereu alternative de lectură şi (re)actualizare atât a trecutului, cât şi a prezentului.
Din direcţia ontologică a verbului „a fi” filosofia nu poate fi, prin urmare, de găsit decât în cel care îşi are fiinţa ancorată în viitor, ca o promisiune de lecuire a bolilor trecutului şi de alinare şi diminuare a suferinţelor prezentului.
Ontologia ca ştiinţă a fiinţei, înţeleasă ca disciplină filosofică capabilă să trezească filosoful potenţial din cel care o studiază, nu va putea niciodată să se achite de această sarcină, dacă ea doar îşi vâră nasul cu admiraţie nedisimulată în toate gunoaiele mentale ale grecilor şi romanilor, în toate aberaţiile sufleteşti ale evului mediu, în limbuţiile grăbite şi cam negândite ale modernităţii sau în tot felul de construcţii artificial lingvistoide emanate de către contemporani.
Filosofia care se bălăceşte în gunoaiele trecutului este filosofia care nu contează... nici pentru prezent şi nici pentru viitor. Viitorul nu este în trecut – el nu este de găsit prin reformularea superficială a aberaţiilor şi erorilor unor timpuri de rătăcire mentală specifice ignoranţei şi primitivismului anticilor.
Filosofia adevărată, filosofia care schimbă viaţa în profunzimea ei, se coboară deci doar în marii şi micii vizionari şi profeţi – în aceia care „văd” viitorul, pentru că îl planifică, îl gândesc şi îl materializează pas cu pas prin acţiunile lor – în cei care prin iubirea lor de înţelepciune sfârşesc prin a alina şi a alunga suferinţele (politice, economice, religioase, psihologice... ale) celor care îi urmează practic în demersurile lor de vindecare şi de perfecţionare individuală şi socială.
Gheorghe: Bine... Să zicem că te pot aproba, într-o oarecare măsură, până aici, dar din punctul de vedere al lui „a avea”, a lui „a asimila”, cum crezi tu că se trezeşte filosofia în potenţialul filosof?
Ion: Relativ simplu... anume, prin asimilarea acelor unelte şi tehnici care permit trezirea creatorului din noi!
Ioana: Crezi tu că există aşa ceva? Nu este această însuşire mai mult un har, un talent cu care te naşti, respectiv pe care ţi-l dezvolţi relativ întâmplător, în funcţie de tot felul de contingenţe interioare şi exterioare necontrolate şi relativ de necontrolat?
Ion: În mare, aşa este cum zici tu, dar, ca întotdeauna, mai sunt şi excepţii.
Gheorghe: Deci ce avere zici tu atunci că trebuie să-şi însuşească cineva care vrea să devină filosof?
Ion: Una singură – anume aceea a profunzimii...
Dacă este un verb care să fie specific filosofiei, acesta nu este în esenţă nici „a fi” (fiinţă), nici „a avea” (erudiţie), nici a acţiona (prin studiu), nici „a cunoaşte” şi „a învăţa” (prin lectură şi exersare) „limba filosofilor”, nici „a comunica” (tot felul de conţopisme „exegetice”), ci... „a aprofunda” fiinţarea (substraturile ai adânci, esenţiale).
Profunzimea este cea care ne îndepărtează de suprafeţele formale şi formalizante ale realităţilor vieţii şi fiinţei. Ea este cea care ne trage deoparte din tumultul inutil specific frământărilor iluzorii iscate de îngroparea în trecut (prin asumarea lui nediscriminatorie) sau de ascunderea în prezent (faţă de rădăcinile reale ale fiinţei şi faţă de potenţele ce îşi aşteaptă înmugurirea şi creşterea prin ea)... Aceste iluzii nu merită să ne frământe, pentru că ele nu creează fiinţă, ci doar frământare inutilă – ceea ce merită osteneala noastră (de analiză, de sinteză, de rezolvare) este doar profunzimea: esenţa, principiul, legea, mecanismul!... Acea realitate care stă în spatele formelor şi le ghidează manifestarea trecută, prezentă sau viitoare.
Dacă descoperim profunzimea unui fapt oarecare, îi vom descoperi viitorul care este chemat de către destin să îi stea înainte.
Ioana: A filosofa, nu este, zici tu, a reflecta asupra fiinţei, ci a aprofunda realitatea?
Ion: Nu poţi filosofa asupra fiinţei, ci doar asupra vii-fiinţei. Din perspectiva filosofiei autentice, ceea ce a fost sau ceea ce este nu are mai nici o importanţă... De abia ceea ce poate să fie actualizat de acum încolo, în noi şi în afara noastră, capătă cu adevărat semnificaţie filosofică...
Visarea este o condiţie pentru a filosofa, imaginaţia e o alta, dar nu orice visare şi orice imaginaţie pot să aibă alură filosofică, ci doar acelea care aduc în mintea noastră o imagine vie a planurilor detaliate şi a paşilor concreţi necesar a fi parcurşi spre aducerea în manifestare a ceea ce poate să fie şi ceea ce vrem noi să fie!
A aprofunda realitatea înseamnă deci a-i vedea sensul, dar nu pentru că ar fi vreun sens ascuns în ea, ci pentru că noi îl proiectăm din noi în întreg şi începem să-l aducem conştient şi voit în fiinţare.
Aprofundarea este deci procesul esenţial al filosofării, pentru că ea aduce cu sine o apropiere de o prezenţă care trăieşte, care este vie, care înflăcărează, care exaltă.
Nu poţi ajunge la aceasta, dacă nu aprofundezi, dacă nu păşeşti dincolo de aparenţe, de mituri, de dogme, de tradiţionalisme, prejudecăţi, constrângeri şi iluzii individuale şi sociale.
Dacă este ceva specific în cel mai înalt grad filosofiei, ceva de care aceasta este chemată să se ocupe cu atenţie sporită, acel ceva nu poate fi decât aprofundarea.
Ioana: Bine, dar ce să aprofundezi?
Ion: Totul! Filosoful este chemat prin natura firii sale iubitoare de înţelepciune să intre în profunzimea tuturor lucrurilor, dar nu pentru a scormoni în noroiul detaliilor nesemnificative şi pentru a se îmbălega în forme şi formalisme „exegetice”, ci pentru a săpa cu maximă sinceritate şi tenacitate în ele, căutând... infinitul.
Nu se poate să intri în profunzime şi să nu descoperi acolo infinitul!... Acesta e şi unul din semnele cele mai importante de recunoaştere a gradului de aprofundare filosofică a realului!
Ioana: Şi ce altceva mai descoperi prin intrarea în profunzime?
Ion: Descoperim evident că vorbele nu sunt mediul cel mai prielnic filosofiei. Filosofia nu se manifestă prin vorbe, ci prin fapte concrete, palpabile realizate spre atingerea în trăire directă a vii-fiinţei!... Cine rămâne prins în hăţişul înşelător al vorbelor, al limbajului filosofic artificial-păunistic, nu este şi nici nu va fi vreodată un filosof autentic, ci doar un filo-lingv, unul care linge în dos toate vorbele care îi trec prin cap – mai ales dacă au ceva nuanţe de moaşte filosofice antice sau moderne încorporate în ţesătura lor formală.
Înţelepciunea nu a stat niciodată (doar) în vorbe, ci în fapte. Ce să mai vorbim atunci de iubirea de înţelepciune... O iubire care se opreşte la vorbe este doar o declaraţie de dragoste înşelătoare, rău intenţionată şi perfidă.
Iubirea este întotdeauna dincolo de vorbe – în emoţii sincere, în intenţii bine-voitoare, în raţionamente corecte, în fapte bune, în trăiri directe, autentice, transfiguratoare – în exaltări sublime, în beatitudini înălţătoare – şi, astfel, cu atât mai mult, le va avea pe toate acestea încorporate în fiinţa sa iubirea de înţelepciune...
Acestea de mai înainte sunt deci şi semne de recunoaştere a filosofului autentic!
Gheorghe: Tu zici... (dacă eu înţeleg bine)... că în istoria filosofiei am avea de-a face cu destul de puţini filosofi – restul par să fie doar imitaţii palide ale unor filosofi autentici. Ba chiar... (am avut uneori impresia că) după criteriile tale s-ar putea să nu fi existat nici un filosof autentic până acum, ci doar... filosofi din aceia superficiali. Mi se pare că filosoful de care vorbeşti tu e mai mult un filosof ideal decât un filosof real.
Ion: Cred că ai punctat destul de bine câteva din accentele subliniate subliminal de mine până acum... Dacă privim cu atenţie, majoritatea filosofilor, dacă nu chiar toţi, sunt doar nişte măscărici, nişte clovni de circ care încearcă doar să imite filosoful autentic.
Dar să ştii că chiar şi în opera aceluiaşi autor avem producţii de filosofie cu orientate vii-fiinţială (proiecte, planuri, metode, utopii, idealuri), dar şi imitaţii ale acestora – şi apropierea de ideal, şi mimarea acestei apropieri... Nu tot ce face un filosof este filosofie. Pentru că filosoful (considerat ca atare) nu e filosof decât în momentul şi pentru durata cât face filosofie – în rest, e şi el un om oarecare – şi suntem nevoiţi să-i concedem oricui această plăcere... Dar nu trebuie să confundăm aceste două feţe ale celui care cochetează cu filosofia – corespunzătoare, pe de o parte, momentelor sale de profunzime, de sinceritate, de idealism, de elan novator... şi, pe de altă parte, momentelor sale de superficialitate, de ipocrizie, de resemnare şi de abandonare în inerţie.
Cineva este filosof doar pentru partea din creaţia sa care este filosofie – în rest, el poate fi poet, artist, scriitor, arhitect, politician etc. Şi pentru că la un moment dat a făcut filosofie, nu înseamnă că tot restul ce a mai făcut devine în mod automat filosofie. Rătăcirile rămân rătăciri, chiar dacă sunt întrerupte din când în când de o manifestare filosofică oarecare.
Iubirea de înţelepciune, ca orice iubire, este ceva marcat de toane, de ezitări, de revolte, de entuziasm şi de mâhnire – ca orice iubire, ea este ceva cu suişuri şi coborâşuri, ceva întrerupt şi apoi reluat, ceva întărit şi apoi slăbit, ceva care se desfăşoară prin avânturi şi decăderi explicite sau implicite.
Iubirea de înţelepciune nu se răsfrânge însă şi nu se va extinde niciodată asupra urii de înţelepciune sau asupra iubirii de superficialitate (de formă, de stil, de mesaj).
Se ştie că iubirea este un ideal – suntem în ea atât timp cât o purtăm în noi – şi nici un moment în plus sau în minus. Când renunţăm la ea, ea nu mai este în noi, decât dacă, ulterior, dezgustaţi şi dezamăgiţi de superficialitate şi rătăcire, o readucem în prim-planul conştiinţei noastre.

Ioana: A fi profund, a profunda, zici tu deci că este datul esenţial al filosofiei... Dar de unde putem noi să ştim când suntem profunzi, când aprofundăm? Consideri că sunt nişte semne ale trăirii profunde?
Ion: Sunt! Şi nu e greu de ştiut care sunt acestea – dacă ceva se obţine uşor, fără muncă, fără efort, fără concentrare, atunci acel ceva nu este şi nu poate fi ceva profund. De unde crezi tu că ştie cel care sapă o fântână că el intră din ce în ce mai profund în pământ, de unde ştie când se depărtează de suprafaţa lui?... El ştie după munca lui, după timpul depus pentru săparea în profunzime, după transpiraţia de pe fruntea sa, după oboseala pe care o resimte de la efortul adâncirii spre esenţe.
Aprofundarea nu este un lucru uşor de făcut şi nici rapid de înfăptuit – ea se face doar cu răbdare, cu hotărâre, cu determinare.
Ioana: Să zicem că ai dreptate – dar... oare crezi că poţi aprofunda lucruri care nu îţi plac?
Ion: Poţi să o faci, dar numai până la un punct ... şi apoi cine te pune să explorezi adâncimea lucrurilor care îţi displac?
În filosofie nu există nimic ce trebuie neapărat să faci – nici vreun studiu anume (al unor texte „obligatorii” sau al unor limbi „fundamentale” etc.) şi nici vreo reflecţie anume cu care trebuie în mod obligatoriu să începi sau pe care trebuie să o parcurgi. Cuvântul „obligatoriu” este un cuvânt străin filosofiei autentice (cei care îl promovează cu siguranţă nici măcar nu intuiesc ce este filosofia...).
Iubirea nu vine niciodată cu forţa – filosoful trebuie să abordeze spre aprofundare doar realităţile spre care el simte chemare, realităţile care îl incită cu promisiunea unei dezvăluiri de care el se simte atras în mod irezistibil. Iubirea autentică (de înţelepciune sau de altceva) e un demers însoţit mereu de plăcere, de fericire, de entuziasm – demers care îl face pe cel care îl resimte în el să purceadă cu plăcere, cu nerăbdare, cu emoţie, cu bucurie, cu dorinţă arzătoare de apropiere de realul spre care simte chemarea aprofundării spre înţelepciune.
Filosofia nu studiază nimic în mod special şi nici în mod exclusiv – ea nu studiază nici (doar) existenţa/ fiinţa/ viaţa, nici (doar) cunoaşterea/ adevărul/ raţionalul/ logicul; nici (doar) valoarea/ eticul/ frumosul/ esenţa şi nici (doar) comunicarea/ limbajul/ semnul/ mesajul/ interpretarea etc.
Nicidecum! Ea nu studiază nimic în mod special şi nici în mod exclusiv!...
Ceea ce studiază ea devine special, doar dacă este apropiat prin demersul specific filosofării (prin aprofundare şi prin vii-fiinţă). Cine crede că filosofia se restrânge la un obiect de studiu sau altul (specific pentru ontologie sau axiologie, sau etică, sau estetică etc.) nu poate fi decât un ne-filosof – cineva care nu a cunoscut încă ce înseamnă a filosofa. Şi nu a cunoscut, pentru că e greu să ajungi (măcar pentru anumite momente) la filosofare.
Ioana: De ce e greu?
Ion: E greu, deoarece aprofundarea cere sinceritate, cere verticalitate, cere coerenţă, cere lipsă de compromis, cere adâncire în voinţă şi concentrare în acţiune – cere iubire de libertate şi de adevăr – şi sunt destui de puţini cei care se simt apropiaţi de toate acestea.
Omul tinde să uite de sine – îi plac formele (materiale, lingvistice, ideatice) şi tinde să se piardă în ele, să se lase purtat de ele pe valurile de suprafaţă ale vieţii, tinde să se lase în voia lor.
Ori astfel nu se poate ajunge la aprofundare. A intra în profunzime înseamnă a te ancora, a sta pe loc şi a insista împotriva inerţiei, a te adânci în acel loc al realului care te cheamă cu putere spre întâlnire – înseamnă a ignora distragerile, distracţiile şi divertismentele şi a păşi cu voinţă de nezdruncinat în profunzime – în acea esenţă a realităţii care nu rezonează cu umbrele trecutului, nici cu norii prezentului, ci doar cu luminile viitorului. Căci sunt mulţi care purced spre aprofundare şi mulţi care se cred filosofi, dar în fapt ei nu sunt decât nişte „erudiţi” unilateral dezvoltaţi într-o anumită ramură a culturii scrise.
Aprofundarea nu scormoneşte deci în noroiul trecutului şi nici nu se pierde în ceaţa prezentului, ci se formulează scriptic şi faptic pentru construcţia viitorului înălţat întru ideal.
Vii-fiinţa se lasă greu de atins – nu pentru că ar fi greu să planificăm, să programăm, să creăm metode de lucru, să ne imaginăm sau să construim întru ideal, ci pentru că este greu să ne desprindem din valul care ne duce încoace şi încolo prin viaţă, mânat de tradiţii şi prejudecăţi, de inerţii şi conformisme croite după planurile şi programele, după utopiile şi idealurile trecutului şi ale prezentului.
Este greu să nu trăieşti în trecut şi să-i ignori prezenţa lui copleşitoare în viaţa ta – dar şi mai greu este să nu trăieşti în prezent şi să nu te laşi distras de formele lui ademenitoare – de efemerul lui etern, de gândul lui rupt din fluxul trecutului şi al viitorului, de tentaţia de a fi pur şi simplu fără nici o altă complicaţie – fără amintiri şi fără speranţe, fără regrete şi fără dorinţe, fără inerţii şi fără ispite.
Cu atât mai greu va fi deci să trăieşti în ceea ce încă nu este, în ceea ce poate va fi sau poate nu va fi, în ceea ce este probabil să fie, doar dacă tu munceşti spre a-l aduce în existenţă.
A trăi în trecut este a nu mai fi acum, a trăi în prezent este a fi doar acum, a trăi în viitor este deopotrivă a fi şi a nu fi luate împreună – deopotrivă existenţă şi non-existenţă, fiinţă şi non-fiinţă.
A trăi în vii-fiinţă este deci a filosofa, a fi viu, a vieţui în actualitate – nu însă pentru a consuma, ci pentru a crea, nu pentru a lua de la alţii, ci pentru a dărui de la tine.
Nu mulţi sunt deci chemaţi spre iubirea de înţelepciune... Şi încă şi mai puţini sunt cei care îşi află conştient această chemare.
Ioana (surâzând): Sunt eu una dintre aceştia?
Ion: Adică dacă eşti filosoafă?
Ioana: Da. Consideri că sunt?
Ion: Nu e de căderea mea să apreciez aceasta – şi nu e de căderea nimănui altcuiva să-ţi atribuie această calitate – doar tu singură poţi să o faci.
Doar tu singură ştii dacă aprofundezi acum ceva cu înflăcărare, dacă lucrezi cu entuziasm în vii-fiinţă – chiar dacă, mai devreme sau mai târziu, vom afla şi noi de fapta ta, fiindcă, dacă chiar trăieşti în filosofie, vii-fiinţa pe care o actualizezi se va răsfrânge inevitabil şi asupra noastră, de o manieră mai puternică sau mai plăpândă, în funcţie de forţa pe care tu o pui în ea şi de receptivitatea mediată de împrejurări pe care noi o trimitem ca întâmpinare către ea la un moment dat.
Specificul vii-fiinţei, semnul după care o putem recunoaşte este deci acela că ea are, mai întâi, o valoare individuală imensă (reflectată în transfigurarea uşor de recunoscut a celui care o experimentează) şi, apoi, capătă (în condiţii prielnice) şi o valoare socială uriaşă – nu există iubire fără părţi între care ea să se manifeste, nu există iubire de înţelepciune (filosofie) care să nu se reverse dinspre individual spre social spre a vindeca sufletele rănite, spre a repara mecanismele distruse, spre a armoniza şi a dezvolta structurile fiinţiale în pasul lor continuu spre profunzimi din ce în ce mai adânci ale umanităţii şi ale vieţii, ale pământului şi ale cosmosului, ale sinelui şi ale conştiinţei.
Ioana: Bine!... M-ai lămurit – mai întâi, tu zici că doar eu ştiu dacă sunt filosoafă şi, apoi, că şi restul lumii o poate afla prin constatarea urmelor pe care faptele mele de aprofundare a realului în perspectiva vii-fiinţei le lasă prin matricea destinului umanităţii... Dar să te întreb atunci altceva: Tu eşti filosof?
Ion: Eu las faptele (proiectele, programele, metodele, utopiile, idealurile şi acţiunile pe care le aduc în manifestare) să vorbească pentru mine!...



2. Condiţii pentru filosofare...

Ioana: Dar tu... Gheorghe... tu eşti filosof?
Gheorghe: Eu cred că da... Dar putem cerceta această problemă în amănunţime, dacă voi consideraţi că e necesar....
Ioana: Hai să o cercetăm!... Ce este filosofia pentru tine şi cine crezi tu că face filosofie?
Gheorghe: Pentru mine filosofia este Totul... Şi toţi fac filosofie!...
Ioana: Unii nu sunt de acord că filosofia este totul... Unii sunt de părere că filosofia se restrânge sau se poate restrânge doar la ceva anume – că sunt anumite subiecte, obiecte, fenomene, metode, acţiuni care i-ar fi complet străine ei sau care ar putea să-i fie înstrăinate fără mare pierdere – că sunt anumite aspecte ale realului care nu pot constitui motiv de filosofare, de aprofundare, de întrebare, de revelare, de transformare, de realizare şi de iluminare ...
Gheorghe: Cine sunt aceia?
Ioana: Unii...
Gheorghe: Păi hai să vedem dacă au dreptate!... Haideţi să cercetăm acum împreună, mai îndeaproape, cine poate şi cine nu poate fi socotit filosof şi care sunt condiţiile minime a fi împlinite pentru ca cineva să poată filosofa...
Ioana: Eu zic că putem stabili aceste condiţii, doar dacă mai întâi stabilim ce este filosofia!... Aşadar... Gheorghe... Te mai întreb încă odată: Ce crezi tu că este filosofia?
Gheorghe: Filosofia... este mânie pentru cei mânioşi, teamă pentru cei temători şi tristeţe pentru cei trişti...
Ioana: Ea nu este şi opusul acestora?...
Gheorghe: Este... Filosofia este iubire pentru cei iubitori, entuziasm pentru cei entuziaşti şi fericire pentru cei fericiţi...
Ioana: Şi atunci ce stare emoţională trebuie să aibă omul pentru a crea filosofie? Să fie relaxat, calm, meditativ?... Sau agitat, stresat, angoasat?... Să fie mânios, temător şi trist?... Sau bucuros, vesel şi plin de elan?
Gheorghe: Poate fi oricum!... Filosofia lui va lua forma stării sale emoţionale...
Ioana: Filosofia e un fel de muzică?... Filosofia e un cântec? Un cântec pe care filosoful îl cântă în acord cu starea sa emoţională de moment?
Gheorghe: Este!... Este şi muzică, şi cântec, dar este şi linişte, şi tăcere!...

Ioana: Şi atunci cum e mai bine să faci filosofie: în linişte sau pe muzică?... Se poate filosofa oare în paşi de dans?...
Gheorghe: Desigur! Filosofia e muzica ideilor şi dansul cuvintelor...

Ion: Şi stând aşa, şi ascultând muzica ideilor... trebuie oare să fii treaz sau trebuie să bei ceva – o bere, un vin, o ţuică – ca să ai chef de filosofie?
Gheorghe: Merge şi aşa, şi aşa... Dar după un pahar de bere, băut la masă cu prieteni întru ale filosofării, filosofia parcă curge mult mai bine şi se exprimă mult mai direct decât atunci când eşti treaz... Filosofia creată de oameni care nu ştiu să bea un pahar de bere tinde a se lua mult mai în serios decât ar fi cazul să o facă...
Ioana: Să aduc atunci nişte beri din cort?
Gheorghe: Chiar te rog!...
(Ioana se îndreaptă spre cort...)
Ion: Sunt în dreapta, lângă intrare...
Ioana: Ştiu unde sunt... Hai că le-am găsit... (Se întoarce cu trei sticle de bere şi cu nişte pahare...)
Ioana (punând berile pe masă şi desfăcându-le capacele): Serviţi vă rog!... Şi filosofaţi cum se cade!... Dar nu prea serios, ca să nu ne pufnească râsul!
Ion: Hai noroc!
Gheorghe: Noroc să fie, că filosofie e pe toate gardurile!

Ion: Apropo de băutură... Oare trebuie să mănânci ceva înainte de a te apuca de filosofare sau se poate face filosofie şi pe stomacul gol?
Gheorghe: Nu e păcat să mănânci, dar când posteşti vreo câteva zile, parcă filosofia pare mai vie, mai uşor de înţeles, mai palpabilă şi poate chiar mai atrăgătoare ca de obicei...
Ioana: Apropo de atrăgătoare... Ion, te întreb acum pe tine... Cum e mai bine să filosofezi: îmbrăcat sau dezbrăcat, ascuns printre haine sau dezgolit în faţa iubitei?
Ion (zâmbind): În faţa nudităţii tale, filosofia mea prinde un elan nemaipomenit şi devine, uneori, atât de intensă, încât, dacă nu sunt atent, mă poate arunca pe nesimţite în tăcere...

Ioana: Şi atunci când e mai bine să filosofezi: când eşti singur în tăcere sau când eşti cu o femeie în tăcere? Când eşti singur şi vorbeşti cu tine în interiorul tău sau când eşti cu mine şi vorbim despre... filosofie...?
Ion: Comunicarea stimulează filosofia, dar tăcerea îi dă sens... E o mare fericire în comunicarea plină de bucurie cu semenii ce caută cu sinceritate adevărul, neuitând însă să se amuze cum se cade în timp ce-l caută...
Ioana: Ziua sau noaptea?... Când e mai bine să filosofăm? Ziua sau noaptea?
Ion: Şi ziua, şi noaptea... Filosofia se poate face oriunde şi oricând... Când o faci însă cu plăcere, filosofia este fericire...
Ioana: Filosofia este fericire?
Ion: Acum, pentru mine, filosofia este fericire!... Fericirea de a fi, fericirea de a gândi, fericirea de a vorbi, fericirea de a comunica, fericirea de a căuta, fericirea de a găsi, fericirea de a întreba şi fericirea de a răspunde...
Gheorghe: Eşti deci un filosof fericit?!
Ion: Nu întotdeauna... Ci doar atunci când ştiu să râd, când ştiu să mă amuz, când ştiu să mă relaxez, să dansez cu vorbele, să cânt cu ideile, să plutesc printre concepte pline de sens vizibil şi invizibil, conştient şi inconştient, evident şi ascuns... Sunt fericit atunci când trăiesc în filosofia fericirii!
Ioana: Ce e filosofia fericirii?
Ion: Filosofia care ştie să fie fericită... Filosofia care ştie să se bucure de faptul de a filosofa, de a dialoga, de a visa, de a idealiza, de a realiza... Filosofia care ştie să se joace, care ştie să încerce, să experimenteze, să exploreze, să cerceteze... Cea care ştie să glumească, care ştie să dăruiască, care ştie să trăiască...
Filosofia care inspiră şi se lasă inspirată, care intuieşte şi se lasă intuită, care e instinctivă, inocentă, naturală, directă, care doreşte şi se lasă dorită, care simte şi se lasă simţită, care gândeşte şi se lasă gândită, care-şi imaginează şi se lasă imaginată... filosofia care ştie deci să fie prezentă în părţile esenţiale ale faptului de a fi în viaţă...

Ioana: Şi curăţenia ce rol joacă în filosofie?
Ion: Curăţenia?
Ioana: Da... Adică, filosoful, în timp ce filosofează, trebuie să fie spălat pe trup, pe cap, pe dinţi, să poarte haine curate şi să trăiască într-o casă curată sau poate să fie murdar, neîngrijit, dezordonat, păduchios şi puturos?... Are voie filosoful să pută?...
Ion: De ce nu? Dacă e aşa de prins de filosofie încât uită chiar şi să se spele, putoarea lui are o încărcătură filosofică consistentă, ajutându-l chiar să înţeleagă mai bine putoarea generală a lumii şi a vieţii!
Ioana: Viaţa pute?
Ion: Nu pute, miroase!
Ioana: Dar dacă se spală, se parfumează, se aranjează?
Ion: Şi atunci e bine! Putoarea e oarecum naturală, dar şi curăţenia este... Filosofia ştie câteodată să miroasă foarte frumos... aşa de frumos, încât pe unii mai slabi de minte îi ameţeşte destul de consistent...

Ioana: Deci cum vrea el – curat sau murdar... Dar oare, pentru a filosofa, omul trebuie să fie prost sau deştept, inteligent sau greu de cap?... Gheorghe, tu ce crezi?
Gheorghe: Câteodată e bine să fii prost, iar alteori, e bine să faci pe prostul, deoarece proştii au prostul obicei de a lua în serios chiar şi cele mai hilare lucruri... Apoi, cei grei de cap, uneori, parcă filosofează mai bine decât cei inteligenţi, pentru că nu se grăbesc, pentru că nu se aruncă, pentru că nu fuşeresc filosofia, pentru că o iau încet şi cu migală, cu atenţie şi cu răbdare, ca să o priceapă şi ei pe cât o fi posibil...
De multe ori, filosofia prostului e mult mai interesantă decât cea a deşteptului, deoarece aceasta tinde să fie plictisitoare, fadă, ştearsă şi fără personalitate... Iar inteligentul, uneori, e prea inteligent ca să poată pricepe şi el ce e filosofia...
Acestea fiind zise, trebuie totuşi să afirm că un pic de inteligenţă şi un gram de prostie nu strică niciodată în filosofie, iar puţină deşteptăciune şi o cât de mică greutate întâmpinată în analiza filosofiei nu fac decât să ducă la o filosofie iubitoare de echilibru...

Ioana: E bine oare ca filosoful să fie reţinut, să fie cumpătat?... Sau e bine ca el să exagereze în demersul său?
Gheorghe: E bine... Să fie reţinut în cumpătare şi cumpătat în exagerare, să fie mereu pregătit să se reţină, dacă e cazul; să fie cumpătat, dacă e prea agitat şi să fie puţin exagerat, dacă e prea reţinut... Adică să se adapteze optim împrejurărilor... Eşti mulţumită de răspuns?
Ioana: Da... De ce nu?
Gheorghe: Hai atunci să te întreb şi eu ceva!
Ioana: Întreabă-mă!
Gheorghe: Spune-mi şi mie Ioana... Oare filosoful trebuie să vorbească frumos, să fie blând şi plin de bunăvoinţă, să aibă iubire în inimă şi dulceaţă în glas? Sau dimpotrivă: trebuie să vorbească cu maximă fermitate, să fie intransigent, să se exprime sec şi cu duritate, să lovească spre trezire lumea cu vorba şi să scuture conştiinţele cu ale sale cuvinte?
Ioana: Filosoful poate să vorbească cum îi place: circumstanţe diferite cer vorbe diferite! Oameni diferiţi cer cuvinte potrivite diferenţei lor....
Ion: Deci el poate vorbi cam orice-i trece prin cap şi poate să-şi expună ideile cum are el chef?
Ioana: Exact aşa!

Gheorghe: Dar oare e nevoie ca el să vorbească sau poate să şi tacă?
Ioana: După cum îl ţine gura şi inima!... El poate să vorbească, chiar dacă e evident pentru oricine că ar trebui să tacă şi poate să tacă, chiar dacă toţi s-ar pune de acord că el ar trebui să vorbească... Uneori filosoful vorbeşte prin tăcere, iar alteori tace prin vorbire... Uneori vorbeşte ce are el chef, alteori doar ceea ce trebuie să vorbească... Uneori vorbeşte neîntrebat, iar alteori tace chiar întrebat fiind...

Gheorghe: Şi cu cine ar trebui să vorbească filosoful?... Ion tu ce crezi?... Sunt anumite categorii de oameni pe care el ar trebui să le evite? De exemplu, prostul, ignorantul, necultivatul, analfabetul, agramatul, idiotul, nebunul, delirantul, fanaticul, arogantul, mincinosul, înşelătorul etc.?
Ion: De ce ar evita filosoful oamenii? El nu este om? Dacă acum e deştept, odată nu a fost prost? Dacă acum cunoaşte ceva, odată nu a fost ignorant? Dacă acum este cultivat, odată nu a fost necultivat? Dacă acum ştie să scrie şi să citească, odată nu a fost analfabet sau agramat? Dacă acum e normal, nu a avut niciodată momente de delir, de rătăcire, de fanatism? Dacă acum e smerit şi iubitor, nu a fost niciodată arogant şi orgolios? Dacă acum e corect şi cinstit, nu a înşelat şi nu a minţit pe nimeni niciodată, cu intenţie sau fără intenţie, din necunoaştere, din greşeală sau din naivitate?
De ce nu ar vorbi filosoful cu anumiţi oameni? De la fiecare poate învăţa câte ceva: şi de la fudul şi de la smerit, şi de la cinstit şi de la mincinos, şi de la normal şi de la nebun, şi de la cel sănătos şi de la cel bolnav, şi de la cel fericit şi de la cel aflat în suferinţă!
Dar e drept că, liber fiind, filosoful poate evita pe oricine crede el de cuviinţă sau poate să nu evite pe nimeni. El poate obţine un avantaj şi din întâlnire şi din lipsa ei, şi din comunicare şi din necomunicare, şi din „oricine” şi din „nimeni”...

Ioana: Dar oare există vreo vârstă mai potrivită pentru filosofare? Şi dacă da, care să fie acea vârstă?
Gheorghe: Filosofia e legată de viaţă – fiecărei vârste de a ei îi corespunde o înclinaţie filosofică specifică, dar nici o vârstă nu e lipsită de filosofie... Uneori copiii sunt mult mai filosofi decât adulţii, dar altfel, după un prim impuls trăit spre filosofie între 12 şi 18 ani, după 20 de ani atracţia spre filosofare devine, de obicei, destul de evidentă, în cazul celor consideraţi îndeobşte filosofi, chiar dacă ea, uneori, nu se manifestă public prin prelegeri sau scrieri decât mult mai târziu în viaţă...
Apoi, la fiecare vârstă pe care o trăieşte, omul are probleme filosofice specifice pe care e chemat să le analizeze, să le înţeleagă şi să le rezolve...
Ioana: Deci fiecare vârstă cu filosofia ei?
Gheorghe: Da! Sau altfel spus: fiecare timp cu filosofia lui!

Ioana: Şi există oare vreo limbă filosofică? Ce limbă... trebuie să ştie neapărat un filosof?... Trebuie să ştie neapărat germana?
Gheorghe: Evident că nu – sunt o grămadă de filosofi care nici nu au auzit de germană, darmite să o vorbească...
Ioana: Să ştie atunci franceza sau engleza?
Gheorghe: Nici vorbă!... Poţi filosofa liniştit, chiar dacă nu ştii o boabă de franceză sau de engleză!...
Ioana: Să fie atunci nevoie să ştie latina sau araba?
Gheorghe: Evident nu... Sunt foarte mulţi filosofi care nu cunosc latina sau araba...
Ioana: Atunci sanscrita, ebraica sau chineza?
Gheorghe: Nu! Filosofia e mai mult decât o limbă – e capacitatea de a vorbi cu sens într-o limbă oarecare!...
Ioana: Atunci greaca?
Gheorghe: Cu siguranţă nu – fiind şi filosofi, şi filosofii care nu au cunoscut nici măcar un cuvânt din greacă!
Ioana: Şi atunci ce limbă trebuie să ştie filosoful?
Gheorghe: În principiu, să ştie şi el, ca tot omul, o limbă oarecare, de exemplu, limba sa maternă şi/ sau paternă...
Ioana: Adică e suficient să ştie să vorbească o limbă oarecare?
Gheorghe: Dacă ştie să vorbească, atunci filosofează!...

Ioana: Dar despre scris ce zici? Trebuie filosoful să ştie să scrie?
Gheorghe: În principiu nu... Mai întâi, că sunt destui analfabeţi care s-au aflat la originea unor întregi filosofii... Şi apoi, că sunt destui filosofi care, chiar dacă uneori ştiau să scrie, nu s-au deranjat să o facă şi i-au lăsat pe alţii mai proşti decât ei să le culeagă vorbele şi să se închine la ele...
Ioana: Prin urmare, e necesar şi suficient ca un om să ştie să vorbească o limbă, ca el să fie filosof... dar nu e necesar să ştie să scrie sau să scrie ceva?
Gheorghe: Filosoful nescriitor, ca să rămână în timp, trebuie să fie scris de cineva, dar altfel filosofia lui nescrisă rămâne filosofie, chiar dacă ea a fost cunoscută doar filosofului nescriitor sau doar unui grup restrâns de prieteni şi de cunoştinţe cărora el le-a prezentat-o...

Ioana: Dar despre cititul de cărţi ce zici? Trebuie oare ca filosoful să citească cărţi? Şi dacă da, pe care? Respectiv câte?
Gheorghe: Fiind evident că au existat şi pot exista în continuare filosofi care nu ştiu să citească şi să scrie (unii, gândindu-şi filosofiile lor chiar înainte de a se inventa alfabetele specifice limbii în care ei au filosofat) e de la sine evident că pentru a filosofa nu e necesar să citeşti vreo carte...
Ioana: Trebuie atunci să-i asculţi pe alţii vorbind – ţinând prelegeri de filosofie, discutând cu ei?
Gheorghe: Trebuie să comunici, că altfel nu înveţi să vorbeşti, ori pentru filosofie cunoaşterea unei limbi oarecare se pare că e o condiţie necesară...
Ion: Un surdo-mut nu poate filosofa? Nu poate exista oare o filosofie care să existe în afara limbajului vorbit?
Gheorghe: Dacă pui aşa problema, ai dreptate – poate exista o filosofie în afara limbajului vorbit, dar, de multe ori, ea este o filosofie a limbajului semnic, o interpretare a faptelor, a mimicii, a gesturilor, a mişcărilor, a poziţiilor adoptate etc. Dorinţa de filosofie nu se află doar în limbaj, ci precede apariţia lui, prin conştientizarea instinctului de a filosofa, de a te mişca, de a atinge, de a explora, de a comunica, de a înţelege...
Ioana: Adică chiar şi bebeluşul filosofează?
Gheorghe: Şi încă cât! În primele luni de viaţă... munca filosofică este foarte intensă – sunt atâtea de priceput şi atâtea de înţeles, atâtea de făcut şi atâtea de perfecţionat... Bebeluşul filosofează mai mult decât adultul... Apoi, în primii ani de viaţă, munca bebeluşului este continuată de copil, care începând să stăpânească vorbirea, poate filosofa verbal asupra tuturor realităţilor pozitive, negative şi relativ neutre pe care i le scoate în cale viaţa... Întrebări precum „Ce este x?, Cine este Y?, De ce face Z ceea ce face? De ce se manifestă ceva şi nu altceva? De unde vine ceva şi încotro se îndreaptă? Cât timp durează ceva?”... etc. sunt întrebări filosofice fundamentale extrem de naturale filosofiei...
De fapt, dacă stăm să ne gândim, omul se naşte filosof şi îşi manifestă cu putere instinctul şi intuiţia filosofică mai ales în copilărie şi adolescenţă... La maturitate filosofia lui, de obicei, îşi pierde din strălucire, din impuls, din sinceritate... Când începe să creadă că ştie pe ce lume se află, omul începe să uite a filosofa...

Ion: Totuşi unii pretind că nu-i strică chiar deloc unui filosof să mai citească şi el câte ceva, dacă ştie să citească!
Gheorghe: Să citească, că nu-i strică... prea mult... Îi strică, doar dacă lectura lui este relativ unilateral dezvoltată pe direcţia doar a unui anumit gen de literatură filosofică...
Şi chiar dacă lectura e recomandată, la nivel mondial, mulţi s-ar pune cu greu de acord care anume sunt cărţile de filosofie care consideră ei că trebuie citite în mod obligatoriu – care sunt cărţile fără de care nu s-ar putea face filosofie...
De obicei, când această pretenţie apare, nu mai vorbim de filosofie, ci doar de copierea unei filosofii... Anumite lecturi sunt impuse naivilor neatenţi doar spre a-i face să renunţe la propria lor gândire şi să adopte gândirea altora....
Aşadar, lecturile sunt utile, dar nu sunt obligatorii... şi ele trebuie făcute cu atenţie şi discernământ sporit pentru a-ţi dezvolta mintea, nu pentru a o prinde în nişte sofisme şi paralogisme tradiţional acceptate de unii ca fiind filosofie...
Dacă ai ajuns la maturitate, filosofia începe, uneori, prin a-ţi pretinde să renunţi (sau să încerci să renunţi) la mai tot ce ştiai până atunci despre lume şi viaţă (adică, în principal, la cunoaşterea tradiţională a lumii, dobândită oral sau prin lectură)...
Unii ar pretinde deci că prea multă carte, insuficient digerată şi neatent însuşită, e chiar un obstacol (uneori insurmontabil) pentru a filosofa cu adevărat...

Ion: Să zicem, aşa precum zici, că nu e absolut necesar să citeşti, dar dacă ar fi, cam câte cărţi ar trebui să citească cineva pentru ca să se trezească focul filosofic în el sau în ea? Una, două, trei, zece, o sută, o mie?...
Gheorghe: Eu zic că uneori e destul una şi bună... dar numai dacă e citită cu atenţie, fără grabă, cu spirit critic, cu sinceritate şi cu dorinţă de dialog spre profunzime purtat cu Textul şi cu Autorii lui...
Ioana: Care să fie acea carte?
Gheorghe: Orice carte... De fapt poate fi şi un ziar... Dar cel mai bine e să fie cartea scrisă de tine, jurnalul în care să-ţi notezi gândurile şi ideile tale despre toate cele...
Unii ţi-ar spune că ai nevoie să citeşti 10, 100 sau chiar 1000 de cărţi, pentru ca să-ţi lărgeşti cunoaşterea lumii şi vieţii suficient de mult, încât să poţi filosofa cu succes...
Un sceptic însă ţi-ar spune clar că e destul să deschizi ochii, să priveşti cu atenţie şi să-ţi doreşti să explorezi profunzimile fiinţei, pentru ca să înţelegi fundamentele filosofiei şi tot ceea ce poate fi înţeles cu certitudine – adică nimic!
Ion: Ne-am lămurit deci! Tu zici că nu e o condiţie necesară să citeşti vreo carte, vreodată... Iar dacă o faci, uneori această lectură ajută, dar, de cele mai multe ori, strică... Aşa că dacă nu ai de gând să citeşti cu atenţie, sinceritate şi spirit critic ceea ce au scris alţii, mai bine nu citi – nu are sens să-ţi umpli capul cu prostii care mai mult te bagă în ceaţă decât te lămuresc, care te fac din gânditor, credincios, din cercetător, fanatic sau din filosof, delirant filosofic...
Gheorghe: Exact! Prea multe lecturi unilateral dezvoltate, închistate într-o limbă jargon, care doar se susţin reciproc unele pe altele, în cerc vicios şi pe baza unor cercuri vicioase, duc chiar la o împietrire a minţii în iluzie filosofică şi rătăcire mentală livrească...
Dacă nu se poate minte multă şi lectură multă, atunci mai bine lectură puţină şi minte multă, decât lectură multă şi minte puţină...
Pentru astfel de rătăciţi ai minţii, a gândi şi a citi devin sinonime, ei fiind, de multe ori, evident incapabili de gândire proprie, de sunt mereu nevoiţi să şi-o împrumute din cărţile altora... Pentru ei a citi şi a povesti altora ce au citit (ce a zis Isi, Pisi şi cu Sisi...), într-un limbaj cât mai alambicat, care să le dovedească cât mai elocvent neînţelegerea pe care o au în legătură cu conţinutul cărţii lui Isi, Pisi şi a lui Sisi, devin sinonime cu a filosofa... Ori... a nu face distincţie între a povesti aberaţii citite pe undeva şi a filosofa e, uneori, un lucru destul de grav...

Ioana: E necesar oare atunci ca filosoful să gândească, ca să fie considerat filosof?
Gheorghe: Unii zic că da, alţii că nu... Pentru unii gândirea e o cale, pentru alţii un obstacol major în calea cunoaşterii filosofiei adevărate... Eu sunt de părere că şi unii, şi alţii au dreptate şi că e bine ca un filosof să cunoască şi să se poată exprima şi prin gândire raţională, logică, cu sens precis, clară, coerentă şi utilă, dar şi prin „lipsa” acestei gândirii – prin gândire intuitivă, metaforică, difuză, poetică, încărcată de multiple sensuri şi permiţând foarte multe interpretări...
Ioana: Dar oare, dacă gândirea este iraţională, delirantă, intenţionat neclară, incoerentă, aberantă, superficială, atunci ea nu se îndepărtează de gândirea filosofică autentică?
Gheorghe: Da şi nu... Este evident că sunt multe opere filosofice, relativ iraţionale, lipsite de un sens evident, clar, precis delimitat, care zboară superficial din floare în floare pe marginea ideilor filosofice şi totuşi sunt considerate de mulţi ca fiind filosofie... Ele sunt un fel de poeme filosofice, dar sunt filosofie... Chiar şi mintea delirantă filosofează...

Ioana: Deci şi nebunii filosofează?
Gheorghe: Uneori chiar mai cu râvnă decât cei consideraţi normali...
Ioana: Atunci a gândi e a filosofa, indiferent de ceea ce gândeşti?
Gheorghe: Fie că ne place, fie că nu ne place, acesta este adevărul...
Ioana: Se poate oare să ajungi la o stare în care nu mai gândeşti, la o filosofie lipsită de gândire?
Gheorghe: Se poate – dar numai pentru scurte momente de timp, specifice unor momente de iluminare non-verbală, apărute în urma unor practici de concentrare susţinută... dar în restul timpului acest lucru nu e posibil şi nici necesar, indiferent de ce ar zice unii...

Ioana: Bun... Să vedem atunci ce condiţii majore avem până acum!
Gheorghe: Simplu: prima, să ştie să vorbească şi, a doua, să gândească...
Ioana: Dar pe acestea le îndeplinesc mai toţi oamenii!...
Gheorghe: Exact – chiar dacă nu o ştiu, toţi oamenii filosofează... Toţi oamenii sunt filosofi şi cu fiecare faptă pe care o fac, cu fiecare gând pe care îl poartă în minte, cu fiecare vorbă pe care o rostesc sau pe care o scriu, ei creează, menţin şi dezvoltă un sistem filosofic – propria lor filosofie, filosofia lor de viaţă...

Ioana: Dacă e aşa cum zici tu... şi tot ce gândeşte şi/ sau vorbeşte un om e filosofie, fiind deci foarte greu să găsim pe cineva care nu filosofează (fie că o ştie, fie că nu), atunci putem pune oare o ierarhie valorică între aceste miliarde de filosofii? Putem spune că unele filosofii sunt mai valoroase decât altele?
Gheorghe: Putem... Şi unii o şi fac. Dar trebuie să reţinem că pentru fiecare om în parte cea mai valoroasă filosofie e propria lui filosofie... Fie că a izvorât din el, fie că i se pare că a luat-o de la alţii, fie că chiar a luat-o, nu contează!... El ţine la ea, pentru că aceea e a lui, pentru că alta mai bună el nu are şi pentru că nu poate să o dea cu adevărat altcuiva...
Ioana: Dar dacă ar fi să fie apreciată valoric şi de altcineva în afara posesorului ei, cum ar trebui să se facă această apreciere?
Gheorghe: Exact aşa cum se face! Din om în om şi din gură în gură, în funcţie de frumuseţea, fascinaţia şi utilitatea individuală şi colectivă pe care cei care fac aprecierea o găsesc, ei înşişi, în ceea ce aud sau în ceea ce citesc din filosofiile existente în public.
Ion: Şi ce rol au aici cercurile de lăudaci (academici sau de altă natură) care se laudă între ei indiferent de valoarea lor?
Gheorghe: Un rol bun... Le ridică moralul şi îi fac să se simtă bine, deşi majoritatea lor sunt conştienţi de mediocritatea lor valorică în raport cu valorile afirmate global...
Apoi, e normal să existe cluburi şi cercuri cu interese şi plăceri literar-filosofice similare, care apreciază anumite opere, chiar dacă ele nu au o largă răspândire publică... Pentru cei care fac parte din aceste cluburi, vorbim de valoare locală, de grup, de haită – fiecare trib cultural având totemurile sale filosofice şi sfinţii săi consacraţi...
Vorbim deci de valoare individuală (pe care şi-o asumă în mod implicit sau explicit fiecare om), de valoare de grup restrâns (care îi este conferită, de obicei, direct interesat sau în contra-prestaţie, de grupul său de apropiaţi, cunoştinţe, prieteni) şi mai vorbim şi de valoare istorică – acea valoare care (din diferite motive) rezistă în timp, care, de multe ori, nu poate fi anticipată şi nici nu poate fi constatată imediat ce apare – cel care consfinţeşte această valoare e timpul şi istoria...
Timpul e cel care arată ce e valoarea istorică – prin faptul că o operă filosofică supravieţuieşte (cel puţin o durată) timpului – unui anumit timp istoric şi unui grup local, migrând apoi din timp în timp, din grup în grup şi din loc în loc, până când se răspândeşte suficient de mult încât să capete un nimb de universalitate care o impune ca valoare milenară (care a rezistat şi şi-a făcut loc, din ce în ce mai larg, în conştiinţa publică şi individuală timp de 1000 de ani).
Aceste valori istorice sunt principalele valori publice, iar ele sunt consfinţite doar de timp. La nivel individual însă fiecare om le va avea pe ale lui (în consonanţă cu cele publice sau împotriva lor), dar cea mai mare valoare pe care şi-o asumă va fi el însuşi – şi aşa este bine să fie... Căci un om inconştient de propria lui valoare, care aşteaptă confirmări valorice din afara sa, este doar un imatur psihic, un copil mental care cerşeşte recunoaştere, pentru că nu e sigur de propria lui valoare (valoare pe care, cu siguranţă, fiecare om o are şi e bine să şi-o recunoască faţă de sine şi să o vadă apoi în fiecare viaţă din natură).
Aceşti nefericiţi lipsiţi de valoare – nu pentru că nu o au, ci pentru că nu şi-o conştientizează şi nu şi-o afirmă – ar trebui să se maturizeze şi să înţeleagă că fără ei nimic nu are şi nu poate avea sens (pentru ei)... Că ei sunt plini de valoare indiferent de ceea ce gândesc şi de ceea ce fac – ei sunt plini de valoarea lor (în bine sau în rău, cu consecinţele de rigoare).
Dacă însă valoarea lor (recunoscută sau ignorată) le aduce răul: suferinţa, ignoranţa, neliniştea, slăbiciunea, lipsa de iubire sau de libertate, sau de graţie, sau de bunătate – e cazul să renunţe la ea, pentru a se afla, faţă de ei înşişi, în acea valoare cu adevărat valoroasă (utilă, benefică pentru ei) – cea care e reflectată în ei şi în afara lor spre manifestare de frumos şi de mulţumire, de linişte şi armonie, de putere şi de stăpânire de sine, de iubire şi de libertate, de mişcare elegantă şi de bunătate în gândire, vorbă şi faptă...
Ioana: A rosti deci că ceva e lipsit de valoare este un non-sens?
Gheorghe: Cu siguranţă!... Şi chiar mai mult de atât! – E o aberaţie! O simplă afirmaţie tupeist ignorantă, fără nici cea mai mică acoperire în realitate...
Ioana: Şi atunci de ce sunt unii care afirmă acest lucru?
Gheorghe: Pentru că pot... Pentru că uneori sunt plictisiţi, pentru că alteori sunt răniţi sau răuvoitori, pentru că uneori sunt invidioşi pe creatorul lucrului declarat de ei fără valoare sau pentru că au un sistem de valori care nu a înţeles încă ce este Valoarea şi ce este valoros în viaţă...
A spune despre o existenţă filosofică oarecare că e lipsită de valoare înseamnă a spune despre viaţă că e lipsită de valoare – fiecare viaţă este valoroasă în felul ei şi fiecare filosofie trebuie preţuită pentru ceea ce este – o cale de cunoaştere şi de afirmare de sine a filosofului sau a filosoafei care o manifestă prin sine...
Negarea valorii filosofice a unui om oarecare, făcută la mânie, din frustrare, din invidie, din orgoliu, din reavoinţă e doar un act de neînţelegere a fundamentelor filosofiei, e doar a nu înţelege că filosofia nu poate fi confiscată de nici un individ, respectiv de nici un grup de indivizi, că filosofia ştie să-şi găsească cale de manifestare, mai mult sau mai puţin conştientă, prin fiecare individ în parte, iar cel conştient de acest adevăr găseşte semn de filosofie şi motiv de filosofare în fiecare vorbă, în fiecare faptă, în fiecare gest... Filosoful şi omul sunt una, iar filosoful conştient de sine ştie acest lucru mai bine decât oricare altul...
Să-i compătimim deci pe acei filosofi rătăciţi printre cuvinte rătăcite şi rătăcitoare, fiindcă e vai şi amar de ei şi de mintea lor... dar să nu-i devalorizăm: sunt şi ei viaţă, ca oricare viaţă! Sunt şi ei filosofie în mişcare de aprofundare de sine! Să-i iubim deci ca fraţi ai noştri întru existenţă filosofică şi să-i ajutăm pe cât ne stă în putinţă să se ridice din rătăcirea şi din angoasa lor metafizică spre trăirea în vindecare, împăcare, frumos şi desfătare...
Acest lucru ei ni-l cer prin vorbele şi prin gesturile lor necugetate, pline de mândrie şi de îngâmfare, pline de dispreţ şi de ură, pline de tristeţe şi de frică, pline de rătăcire şi lipsite de iubire... Ei trag în faţa noastră un semnal de alarmă prin care ne cer ajutor spre vindecare şi clarificare, spre iubire şi valorizare, spre transformare şi armonizare... iar noi suntem datori faţă de Valoare şi faţă de viaţă, faţă de Filosofie şi faţă de Ideal să le sărim în ajutor şi să le fim alături în procesul transformării lor spre mai bine...
Ion: Şi dacă ei ne refuză ajutorul?
Gheorghe: Atunci nu e cazul să-i forţăm... prea tare... De multe ori, e bine să-i lăsăm să meargă în ritmul lor propriu prin viaţă şi prin filosofie... Să-i lăsăm să înveţe din suferinţa proprie calea spre recunoaşterea Valorii Individuale şi spre Filosofia conştientă de sine!
Ion: Şi dacă nu învaţă niciodată?
Gheorghe: Atunci, asta e! Nimeni nu-i perfect!...



3. Filosofia ca aberaţie

Ion: Hm... După cum zici tu... orice prost e un filosof şi orice prostie are la baza ei o întreagă filosofie!
Gheorghe: Exact aşa e!... Prostia face parte din natura umană, aşa că nu trebuie să o tratăm cu duritate, ci cu înţelegere şi, uneori, chiar cu admiraţie...
Ion: Aşa o fi... Nu zic nu... Dar mie mi se pare că în mulţi filosofi nu e doar prostie, ci e chiar mai mult de atât – anume, aberaţie...
Ioana: Filosoful este un aberant şi filosofia este o aberaţie?
Gheorghe: Da!... Orice aberant este filosof şi orice aberaţie ascunde în ea o întreagă filosofie!...
Ion: Ioana, cum e omul aşa e şi filosofia lui... Şi cum oamenii, în majoritatea cazurilor şi în majoritatea timpului aberează, filosofia, în 95 la sută din cazuri, este doar aberaţie... Operele filosofilor sunt pline de aberaţii majore (cele reţinute de posteritate, uneori şi doar pentru faptul că se repetă obsesiv în scrierile lor), de aberaţii medii (aparent nevinovate, care pretind că vor să zică ceva, când de fapt nu zic nimic) şi de mici aberaţii (presărate ici şi colo, prin locurile importante, ca să întregească tabloul aberativ al filosofiei lor privite pe ansamblu).
Aberaţii înseamnă: tâmpenii, idioţenii, imbecilităţi, contradicţii, confuzii, ignoranţă, prostii, luptă inutilă împotriva bunului simţ, împotriva evidenţei, a raţiunii şi a logicii, exagerări monstruoase, gândire deziderativă, mentalitate infantilă, gândire magică, fabulaţii supranaturale, tupeisme dogmatice susţinute de nişte izmenari care habar nu au pe ce lume trăiesc, nebunii clinice (de multe ori, confirmate de un diagnostic şi de un tratament specific), şarlatanii dovedite etc.
Aşadar, istoria filosofiei este, în cea mai mare parte, doar istoria unor aberaţii – lucru vădit istoric mai ales prin faptul că urmaşii unor aberanţi le critică acestora aberaţiile şi le arată ca atare, doar pentru a pune în locul lor nişte aberaţii şi mai mari sau cel puţin egale ca şi „consistenţă” cu cele criticate – aberaţii criticate, la rândul lor, doar pentru a fi înlocuite de alte aberaţii – şi tot aşa, ca într-o horă aberantă jucată de idioţi aberanţi numiţi, în mod aberant, mari gânditori şi mari filosofi...
Culmea este apoi că aberaţiile acestea nici măcar nu sunt ascunse sau subtile – ele se găsesc în prim plan şi domină filosofia aberanţilor care le-au produs...
De aceea, pentru a le găsi şi demonstra ca atare, trebuie doar să ne amintim sau să constatăm ceea ce a rămas ca „idee nouă” după fiecare filosof – şi putem fi convinşi (în proporţie de 95 la sută) că e o aberaţie de cel mai înalt nivel – altfel, nu ar fi rămas în memoria colectivă ca o mare realizare filosofică...
Ne putem deci întreba: de ce păstrează umanitatea, aducându-le laude, doar lucrurile aberante din filosofie?... Răspunsul cel mai evident este: pentru că umanitatea este aberantă... pentru că umanitatea e proastă, tâmpită, imbecilă, contradictorie, delirantă, nebună, lipsită de bun simţ şi mai mereu gata să nege cu maximă lejeritate evidenţa, raţiunea şi logica...
Şi aceste trăsături aberante din gândirea umanităţii se văd în faptele ei: violenţe şi persecuţii (în familie, între triburi, neamuri, etnii, state, federaţii etc.), războaie nenumărate, furturi şi tâlhării, hoţii şi minciuni (istoria oricărui stat mare, a oricărui imperiu sau regat este în primul rând istoria acestor crime, viclenii, hoţii, înşelăciuni ş.a.m.d.)...
Deci nu e de mirare că o umanitate aberantă nu reţine în mintea ei colectivă decât aberaţii şi tâmpenii intelectuale (în religie, în filosofie, în politică, în economie...), adică în toate ştiinţele social umane în general...
În ştiinţele tehnice însă lucrurile stau un pic altfel: deoarece doar lucrurile dovedite a fi bazate pe realitate funcţionează tehnic.
Astfel umanitatea a ajuns la stadiul unor civilizaţii tehnologice construite pe evidenţe, pe raţiune, pe logică, pe experiment, pe utilitate, pe adevăr, pe funcţionare reală, nu imaginară şi la stadiul unor mentalităţi culturale adesea delirante, rămase în urmă, specifice, de exemplu, epocilor de piatră, de bronz şi de fier ale umanităţii...
Umanitatea ar putea trăi în paradis (prin tehnologia pe care o deţine momentan), dar nu o lasă aberaţiile (religioase, filosofice, politice, economice...) pe care ea încă le mai menţine cu mare drag în mintea ei...
Ioana: Care din ele? Cam la ce aberaţii te referi?
Ion: Păi cam toate – mintea omului e plină, cel puţin 95 la sută, cu tot felul de aberaţii culturale şi pare a fi incapabilă să le sesizeze repede şi bine şi să le corecteze cu promptitudine, înlăturându-le din mintea sa de îndată ce le constată prezenţa...
De aceea, foarte multe din reperele care au rămas până acum în istoria filosofiei nu sunt decât nişte aberaţii evidente... iar lucrurile coerente, funcţionale şi utile, într-o oarecare măsură, ce s-au mai rătăcit din greşeală pe acolo (maieutica, logica, realismul, scepticismul, hedonismul, empirismul, metoda ştiinţifică, democraţia extinsă, libertatea de gândire şi de exprimare ş.a.) sunt, de multe ori, dacă nu ignorate în totalitate, cel puţin trecute sub tăcere...
Ioana: De ce se întâmplă asta?
Ion: Pentru că mintea aberantă nu poate susţine non-aberaţiile... E în natura ei să fie tâmpită şi să rămână aşa, până când o va scutura cineva de guler şi-i va da o palmă filosofică zdravănă să-i vină mintea la loc – dacă acest lucru va fi posibil vreodată... lucru puţin probabil, chiar dacă nu neapărat imposibil, deoarece este extrem de greu „să lucrezi” cu aberanţii...
Ioana: De ce e greu?
Ion: Fiindcă printre „valorile” apreciate de aberanţi se află lipsa de bun simţ, infantilismul credincios, frica tradiţională, tupeul de borfaş intelectual, afişarea de lanţuri tradiţional dogmatice în jurul gâtului şi a gândirii, delirul supranatural, instinctul de haită, gândirea de turmă, dorinţa de conformare cu orice preţ, lipsa de verticalitate, acceptarea compromisului cu impostura, cu nebunia şi cu prostia...
Valorile tehnologice: evidenţa, experimentul, funcţionalitatea, utilitatea, explicaţia raţională, critica erorilor, corectarea lor permanentă, găsirea de soluţii practice, clare, coerente ş.a. – pot ajuta şi la înlăturarea aberaţiilor religioase, filosofice, politice şi economice prezente încă în gândirea umanităţii... Doar că, înainte de toate, omul trebuie să devină conştient de natura sa cultural aberantă şi să-şi dorească să şi-o corecteze... Până atunci, într-o mare măsură, filosofia lui nu este decât aberaţie – manifestare plenară prin faptul de a fi în eroare, în greşeală, în nesinceritate, în neadevăr, în suferinţă şi în angoasă existenţială...


4. Tulburare şi limpezire

Ioana: Filosofia e oare doar aberaţie sau poate fi şi limpezire (claritate şi clarificare, coerenţă şi revelare, înţelegere şi explicare)?
Ion: Poate fi şi limpezire, dar, de foarte multe ori, ea se mulţumeşte să fie doar tulburare, agitare, excitare, amânare, evitare şi aberare...
Ioana: De ce?
Ion: Filosofia e o oglindă – dacă apa minţii filosofului este tulburată, imaginea reflectată în ea este deformată, incoerentă, neclară...
Ioana: De ce e tulburată?
Ion: De dragostea pentru aberare!
Ioana: Filosoful aberează din pasiune?... El e îndrăgostit de aberaţiile sale?... Ele îi sunt mai dragi decât o posibilă limpezire a minţii?
Ion: Tulburarea vine înaintea limpezirii... De aceea, mulţi filosofi nu au avut niciodată capul limpede, fiindcă nu au ieşit niciodată din starea lor de tulburare...
Ioana: Şi tulburarea i-a făcut să abereze?
Ion: Normal... Ce altceva să-i determine să facă tulburarea?
Ioana: Să se limpezească, de exemplu...
Ion: Nu poţi să-i explici unuia cu mintea tulbure ce e limpezirea!
Ioana: Şi cum s-ar putea limpezi mintea filosofului tulburat spre aberare?
Ion: Prin concentrare... O singură întrebare aruncată spre fundul lacului minţii şi urmărită cu atenţie cum se scufundă tulbură şi ea apa, dar până la urmă se aşează pe fund şi suprafaţa apei se limpezeşte... Pe când dacă arunci mereu cu pietre în lac, fără să aştepţi ca ele să se lase la fund şi să permită limpezirea lui, nu obţii decât o tulburare continuă a lacului minţii...
Întrebarea trebuie lăsată şi trebuie ajutată să ajungă cât mai profund în inconştient... Ea nu trebuie agitată superficial şi grăbit, puţin prin conştient, doar spre a fi părăsită şi uitată spre a fi înlocuită cu alta... şi cu alta...
Tulburarea înseamnă grabă, disipare, lipsă de concentrare, evitarea profunzimii, lipsă de răbdare... Limpezirea e răbdare, concentrare, insistenţă, profunzime... Trebuie să ai răbdare să dispară şi ultimele valuri create de piatră înainte să apară limpezirea...
Ioana: Şi cum oamenii, de obicei, nu au răbdare, rămân mereu tulburaţi şi astfel filosofia lor nu este decât aberare...
Ion: Da... Aberarea vine din tulburare... iar coerenţa şi claritatea vin din limpezire... Aberaţia filosofică se vede cu o limpezime de cristal...
Ioana: Şi atunci?
Ion: Şi atunci, ce?
Ioana: Ce e de făcut?
Ion: Mai nimic... Mintea tulburată nu poate fi ajutată... Ea trebuie mai întâi să înveţe a se limpezi prin concentrare mai îndelungată, de exemplu, pe o singură întrebare şi abia apoi poate să apară în ea ceva clar, coerent şi limpede...
În filosofie, mai înainte de orice, trebuie să-ţi fie limpede că eşti tulburat şi apoi să te tulburi de faptul că încă nu ai ajuns la limpezire... Fiindcă limpezirea este un proces continuu care nu se termină niciodată... Filosofia are ca ţintă limpezirea continuă a minţii – atingerea unei trăiri care să ne permită să vedem din ce în ce mai limpede mecanismele reale de manifestare specifice realităţilor cu care intrăm în contact...


5. Realul şi idealul

Ioana: Filosofia este, aşadar, un proces de limpezire şi de clarificare a minţii... A percepţiei, a emoţiei, a raţiunii, a intuiţiei, a instinctului, a dorinţei şi conştiinţei...
Ion: Este... Dar, cum am spus, poate fi şi un proces de tulburare, de confuzare, de rătăcire, de aberare...
Pentru a aprofunda această natură duală a filosofiei, dacă îmi permiteţi, aş vrea să introduc în discuţie distincţia care poate fi făcută între filosoful real şi filosoful ideal.
Gheorghe: Sigur Ion, chiar te rugăm!
Ion: Dar aş vrea să o fac prin joc de roluri – anume cu implicarea voastră directă. Eu voi vorbi în numele unora, iar voi, care doriţi, sunteţi poftiţi să vorbiţi în numele altora – şi astfel să vedem, prin dialog, dacă lămurim distincţia propusă spre analiză de mine.
Ioana: Începe şi îţi vom intra în joc!
Ion: Ok. Aşadar, dacă privim atent în jur, la cei care studiază diferite cărţi de filosofie, unii dintre ei (anume cei mai sinceri, mai direcţi, cei care sunt mai puţin dispuşi să facă compromisuri, cei adânciţi în iubirea de înţelepciune) vor spune, uneori (se ridică de pe scaun), despre alţi filosofi:
– „Priviţi! Filosoful acesta e gol! Nu are nici un fel de haine de sens pe el... Priviţi-l cum umblă dezbrăcat de sens încordându-şi caraghios muşchiuleţii lui academici, cum păşeşte penibil prin viaţă cu puţulica lui paradoxal ridicată în bernă ontologică încercând disperat (asemena unui câine cinic lipsit de călduri filosofice) să se introducă stradal în oarece crestături conceptual disponibile spre prostituare intelectuală pe marginea drumului filosofiei!”...
Iar alţii, auzind aprecierile de mai înainte, le-ar putea răspunde:... Cine vrea să răspundă?...
(Gheorghe ridică mâna cu entuziasm.) Te rog Gheorghe!
Gheorghe (luând o figură serioasă şi ridicându-se şi el în picioare): „Stimate Ion, ştim că filosoful acesta este gol, ştim că vorbele lui nu spun mai nimic, că ideile lui sunt mult mai mici decât îşi închipuie el, dar ce să facem? – E şi el un curvar iremediabil, îi plac conceptele şi ideile care se prostituează – acele concepte şi idei care intră fără rezerve pudice în orice combinaţie ideatic-erotică – care se combină orgiastic cu orice cuvânt – chiar şi pentru cea mai mică plăcere lingvistică, chiar şi pentru cea mai efemeră plăcere de moment.
Ştim că, uneori, orgiile lui verbale sunt lipsite de conţinut sensual, ştim că eroticul este o realitate pe care el nu o prea înţelege fiind, de multe ori, prea orbit de grotesc, de absurd şi de penibil... Dar şi noi suntem la fel de curvari ca şi el! Şi noi ne băgăm logosul lingual (lingosul) în toate combinaţiile lingvistice pe care le prindem prin minte şi le înghesuim în propoziţii jargonice până ne descărcăm de toate frustrările noastre de filosofi în căutare de sine.
Ai milă de unii ca noi! Ai milă de filosofii reali!... Îndură-te de noi, de artişti şi de imitatori, de noi cei iubitori de mimetism şi ironie! – Noi suntem filosofii reali... Şi alţii mai buni ca noi nu vei găsi decât în imaginaţia ta.
Filosoful ideal nu există! Doar cel real are calitatea fiinţei – şi filosofia lui este inevitabil filosofia ratării şi a lipsei de sens, filosofia goliciunii şi prostituţiei lingvistice, pentru că o altă filosofie reală nu există, fiindcă o altă viaţă nu există! – Viaţa este o ipocrită şi o prefăcută, o înşelătoare şi o amăgitoare, o curvă goală care nu ştie pe ce lume se află şi nici nu va şti vreodată, o curvă care îşi asumă cu mândrie condiţia ei provocatoare spre frânturi de dorinţe în esenţă lipsite de alinare.
Ştim că suntem nişte rataţi ai minţii şi poţi să ne-o spui în faţă dacă vrei... Dar la ce-ţi ajută? Şi tu eşti la fel ca noi! Ai putea deci să fii şi tu puţin mai ipocrit şi să nu mai spui adevărul aşa de brutal, că s-ar putea să ne superi ego-ul.”
Ion (provocat de Gheorghe): „Foarte bine faceţi dacă vă supăraţi! – Astfel vă veţi trezi şi voi poate la realitate şi veţi face mai mult decât să constataţi fără ruşine şi fără remuşcare că sunteţi goi şi cu puţa pleoştită, cu burta scoasă în decor şi cu limba umflată de prea multe deşeuri mentale bătucite pe ea”...
Ioana: E, haideţi băieţi... nu mai fiţi aşa răutăcioşi cu filosofii reali! – Sărmanii de ei nu pot mai mult... E lăudabil că totuşi încearcă, că se cufundă în perpetue încercări ratate de a se afirma într-un domeniu pentru care în mod evident nu au talent – lucru de care puteau să-şi dea seama... şi probabil că au şi făcut-o la un moment dat... (Ion şi Gheorghe se aşează pe scaune.)
Dar, după cum şi voi ştiţi, viaţa e grea şi trebuie să trăiască şi ei din ceva – anume din iluzii de profunzime, din speranţe de însemnătate, din ispite de diferenţiere prin cuvânt. Şi apoi, pe unii din ei nu-i poţi blama, dacă au profitat de lipsa de orientare valorică a societăţii, care îi plăteşte sub diferite forme să abereze filosofii divertismentale prin cărţi şi reviste, prin pieţe şi pe la catedre, prin bufete şi prin institute de cercetare.
Ion: I-aş lăsa în pace, dacă nu ar pângări acest domeniu al filosofiei, dacă nu l-ar trânti în noroi prin ignorarea conştientă a esenţei lui – esenţă care indică spre iubire de înţelepciune şi nu spre prostituţie mentală... Şi dacă binevoieşti, te rog să-mi spui şi mie, Ioana, ce crezi tu că este mai grav, după părerea ta: să taci atunci când ai ceva de spus sau să vorbeşti atunci când nu ai nimic de comunicat?
Ioana: Ion dragă, nu poţi blama oamenii pentru că vorbesc, indiferent de motivul pentru care o fac. Şi filosofii sunt oameni ca toţi oamenii şi, prin urmare, bârfesc şi ei ca toată lumea – doar că bârfa lor e despre filosofi şi despre filosofare. Bârfa e adânc înscrisă în natura umană, fiindcă... omul este, printre altele, şi un animal bârfitor... Cât despre tăcere – trebuie să spun că a tăcea când ai ceva de spus poate fi o impietate, dacă tăcerea ta lasă intenţionat filosofia în beznă... Dacă, cu un minim efort de sinceritate, ai putea să aduci cu tine un pic de lumină în lume, atunci ar trebui, neapărat, să vorbeşti...
Şi văd că tu vorbeşti!... Deci crezi în claritate şi în lumină, în limpezire şi în clarificare, crezi într-un sens şi într-o direcţie... Nu?
Ion: Da! Cred!...
Ioana: Deci tu de aceea vorbeşti – spre a propune profunzime şi evidenţă, drum cu sens şi comunicare eficientă, acţiune concretă şi faptă imediată... Tu de aceea îi ataci pe aceşti prostituaţi ai verbului – pentru că ei doar se joacă, pentru că ei nu caută neapărat utilul sau necesarul şi, de multe ori, nici măcar plăcutul...
Ion: Exact! În filosofie, nu de confuzie, superficialitate şi incoerenţă, mascate sub cuvinte aparent nevinovate precum erudiţie, exegeză, limbaj de specialitate, avem noi nevoie. Ceea ce se caută aici este claritatea, profunzimea, coerenţa!
Gheorghe: Dar Ioane, oare poţi tu blama filosofii aceştia de duzină că nu se apropie de filosoful ideal? Poate că nu sunt capabili!
Ion: Crezi? Crezi că un om matur nu e capabil să se spele? Crezi că un cerşetor nu este capabil să nu mai cerşească? Crezi că sărăcia mentală a copiilor nu poate fi alungată prin instrucţie şi învăţătură? Crezi tu că pierderea inutilă a unora în cuvinte şi în texte care în esenţă nu spun nimic nimănui nu poate fi înlocuită de o lectură atentă şi de o critică cu sens a unor astfel de discursuri bălăristice?
Gheorghe: Nu, nu cred!
Ion: Păi vezi? Atunci înseamnă că este şi pentru ei o şansă. Trebuie doar ca cineva să-i trezească din „somnul lor dogmatic” şi să le spună în faţă că filosofia lor nu este filosofie, ci (doar) aberare!
Ioana: Bine, dar dacă vorbim de două instanţe implicate în definirea statutului de filosof (anume de cea specifică realului, respectiv idealului), oare nu acceptăm atunci din start că realul – filosoful real – este mai puţin decât idealul (nicicând atins pe deplin) şi, astfel, e mereu imperfect?
Ion: Aici vorbim de două aspecte diferite care se manifestă pe două planuri distincte... E adevărat că filosoful real este manifestat după modelul celui ideal. Şi că el este o actualizare a unei potenţe. Dar filosoful real este filosoful adevărat!... Iar cel ideal este doar tiparul conceptual după care el se modelează pe sine spre fapte – anume după tiparul iubirii de înţelepciune.
Ioana: Înţeleg. Deci cineva care nu actualizează în fapt această iubire nu este un filosof real, ci unul ireal, unul care nu există... Revenim astfel la negarea statutului de filosof pentru cei care nu se arată demni de a purta acest nume; nu neapărat priviţi în ansamblul creaţiei lor, ci pe opere specifice: cineva poate fi filosof când susţine o anumită idee şi ne-filosof când o susţine pe alta – poate fi profund şi folositor, înţelept şi iubitor (dornic de ajutorare prin fapte de vindecare şi întărire) într-un domeniu al vieţii, la un moment dat şi poate fi superficial şi nefolositor, nătâng şi urâcios în alt domeniu de cercetare a realului, în acelaşi moment sau în altul.
Ion: Exact! Atributul de filosof se poate acorda doar aceluia care face filosofie, în momentul când el o face şi nu în alt moment!
La fel cum, de exemplu, atributul de virtuos nu poate fi acordat definitiv şi irevocabil cuiva pentru întreaga întindere a virtuţilor posibile – ci doar temporar şi revocabil – doar pentru timpul cât virtutea (curajul, cumpătarea, iubirea etc.) se manifestă în el. Iar dacă la un moment dat este virtuos, dintr-o anumită perspectivă, dar apoi el renunţă să mai fie ca atare şi se apucă de vicii, nu îl mai putem numi virtuos. Virtuţile lui depind de faptele lui la un moment dat.
La fel e şi cu filosofarea autentică – ea depinde de faptele pe care omul le generează la un moment dat – dacă ele sunt filosofice (iubitoare de înţelepciune), atunci el e filosof (în acel moment) – dacă nu sunt filosofice (dacă ele iubesc superficialitatea, ignoranţa, neclaritatea, incoerenţa), atunci el nu e filosof.
O comportare virtuoasă la un moment dat nu anulează viciul pentru totdeauna... Viciul trebuie astfel să fie blamat şi corectat de fiecare dată când apare, căci altfel prinde aripi şi corupe restul personalităţii. Dacă cineva fură şi tâlhăreşte pe altcineva, el nu este iertat pentru fapta lui pe motiv că altă dată a fost cinstit şi non-violent. Fiecare faptă trebuie să suporte propriile ei urmări şi nu altele... La fel e şi în filosofie: fiecare gând, fiecare text, fiecare demers intelectual al omului are urmările lui specifice – dacă ele duc la întărirea iubirii de înţelepciune în el şi în societate, atunci el e filosof când le face – dacă nu... atunci nu este.
Se pot inventa o grămadă de nume care să denumească discursurile care nu duc la iubirea de înţelepciune şi, respectiv, pe cei care le susţin, ca de exemplu: eseistică aeriană şi filoaerian, exprimare incoerentă şi filodeşirat, discurs circular şi filorotor, mesaj neclar şi filoconfuz; vorbărie goală de sens şi filoabsurd – dar pentru aceste discursuri şi pentru cei care le susţin nu e nicidecum potrivit numele de filosofie, respectiv de filosof!
Gheorghe: În mare îţi dau dreptate... Dar totuşi cred că eşti prea dur cu breasla filosofilor... Ei au o natură artistică aparte, în care libertatea de mişcare, de gândire şi de exprimare e elementul cel mai important... Şi, prin urmare, nimeni nu poate să-i impună unui filosof adevărat ce să gândească, cum să gândească şi cu ce scop... Acestea sunt alegeri intime pe care el trebuie să le facă singur...
Pentru definirea spiritului filosofic autentic este esenţială menţionarea libertăţii de a judeca şi de a rejudeca cu maximă profunzime şi sinceritate tot ceea ce are fiinţă.
Filosoful autentic se angajează mereu spre reevaluarea constantă a tuturor adevărurilor care îi sunt servite pe tavă de către educaţia familială şi tradiţia culturală, de către şcoală şi de către diferitele surse de informare existente în cadrul unei societăţi. El îşi stabileşte singur ceea ce e mai important de gândit, de făcut şi de spus, ceea ce e mai plăcut sau mai util pentru el şi pentru cei de lângă el într-un moment sau altul...
El joacă uneori rolul unei conştiinţe revoluţionare care chestionează cu maximă sinceritate lumea, care pune sub semnul întrebării tradiţia şi prejudecata, care indică incoerenţa şi blamează neclaritatea şi care oferă variante de rezolvare a problemelor pe care le întâlneşte în viaţă şi propune soluţii de corectare a erorilor pe care le sesizează în sine şi în lume... Alteori însă el doar se joacă cu gândurile, cu vorbele sau cu faptele...
Filosoful real uneori trăieşte puternic ancorat în realitatea socială, iar alteori vieţuieşte detaşându-se cât mai mult de ea. Uneori se implică în schimbarea ei, iar alteori doar se joacă cu formele ei de manifestare.
Filosoful real circulă liber prin realitate şi nimeni nu-i poate îngrădi această mişcare: nici măcar vreun presupus filosof ideal..."


- Extras din cartea “Ce este filosofia?” - autor Radu Lucian Alexandru:

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru