Ce este filosofia? - IV - Esenta de filosofie
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
Ion:
Filosoful real are libertate de acţiune, dar sensul spre care se
îndreaptă această libertate nu poate fi decât Idealul...
Libertatea lui nu înseamnă deşirare, delir şi derivă...
Dacă
ar fi să judecăm filosofia după cele mai multe din textele
considerate filosofice, nu putem însă să nu observăm că, de
multe ori, „filosofia” cuprinsă în ele nu este decât gunoiul
minţii, că ea se exprimă printr-o sumă de cuvinte care nu au nici
un rost (util, logic, real, funcţional etc.), care astfel iau forma
unor deşeuri mentale, a unor dejecţii sensuale, a unor incoerenţe
aruncate verbal...
Dacă
privesc anumiţi filosofi prin prisma textului pe care l-au debitat,
de multe ori, sunt tentat să jur că filosofia nu e decât o diaree
verbală, o expulzare forţată din filosof a tuturor cuvintelor
nefolositoare, degradate, stricate, epuizate, stoarse de seva lor de
viaţă şi apoi aruncate în WC-ul textului filosofic...
Gheorghe:
Ai dreptate! Cei mai mulţi filosofi nu filosofează, ci doar
delirează filosofic, după care îşi admiră reciproc delirul şi
şi-l dau spre analiză şi interpretare...
Ioana:
Te incluzi şi tu printre ei?
Gheorghe:
Toată lumea delirează, Ioana! Tu nu delirezi? Ştii vreun
filosof care nu delirează?
Ioana:
Ă... Nu prea!... Dar nu despre asta era vorba! Mie mi se
pare că amândoi sunteţi, uneori, prea duri cu filosofii!
Ion:
Sărmanii de ei! Or fi prea sensibili!... Dar când scot
gunoaiele mentale din ei, nu sunt sensibili? Devin brusc sensibili
doar când li se atrage atenţia că delirează în public?...
Eu
cred că, de foarte multe ori, din păcate, filosofia nu este decât
un gunoi aruncat la întâmplare pe pământul indiferent al vorbelor
buruienoase şi o flegmă aruncată pe faţa bunului-simţ!
Ioana:
Un gunoi?
Ion:
Şi o flegmă!
Ioana:
Toată filosofia este pentru tine formată doar din gunoaie şi
dejecţii mentale?
Ion:
Nu chiar toată... – dar excepţiile sunt relativ nesemnificative,
aşa că generalizarea aceasta e oarecum îndreptăţită...
Ioana:
Şi de ce crezi tu că filosofia este atât de predispusă să
producă gunoaie mentale?
Ion:
Mintea rătăcită e mintea care
filosofează... De aceea, filosofia este „Ce este filosofia?”...
Gheorghe:
Filosofia este „Ce este filosofia?”?
Ioana:
Ion crede că cel mai bun răspuns care se poate da întrebării „Ce
este filosofia?” este „Filosofia este „Ce este filosofia?”.”...
Gheorghe:
De ce?
Ion:
Intelectul ignorant este
intelectul care filosofează. De aceea, filosofia este „Ce este
filosofia?”...
Raţiunea
incoerentă e raţiunea care filosofează. De aceea, filosofia este
„Ce este filosofia?”...
Fiinţa
care nu înţelege e fiinţa care filosofează. De aceea, filosofia
este „Ce este filosofia?”...
Cunoaşterea
şi filosofia se exclud reciproc din existenţă: cel care cunoaşte
nu (mai) filosofează, iar cel care filosofează nu cunoaşte... De
aceea, filosofia este „Ce este filosofia?”...
Cel
care ştie ce e filosofia nu mai filosofează...
Gheorghe:
De aceea, filosofia este „Ce este filosofia?”... Am înţeles
unde baţi!...
Ioana:
Aşa de repede? Eu m-am prins foarte greu ce vrea să zică... Şi
nici acum nu sunt pe deplin convinsă de răspunsul pe care Ion îl
dă la întrebarea „Ce este filosofia?”...
Gheorghe:
Ioana, înţeleptul iubeşte
înţelepciunea lui. El se iubeşte pe sine, indiferent cât de prost
ar fi... Şi, de obicei, un înţelept cu cât e mai prost, cu atât
e mai mare înţelept!
Tot
aşa... filosoful iubeşte filosofia lui. El se iubeşte pe sine,
indiferent ce prostii debitează. Şi, de obicei, un filosof e cu
atât mai autentic cu cât prostiile pe care el le debitează sunt
mai evidente... Ori răspunsul găsit de Ion, la întrebarea „Ce
este filosofia?”, e destul de evident...
Ioana:
E evident? Mie nu mi se pare...
Gheorghe:
Stai că-ţi explic... Filosoful îşi iubeşte prostia, cel
puţin la fel de mult pe cât îşi iubeşte înţelepciunea,
deoarece prostia lui e înţelepciune şi înţelepciunea lui e
prostie...
Prin
urmare, cu cât e mai prost un filosof, cu atât e mai mare în
filosofie, deoarece, prost fiind şi nefiind capabil să-i dea de
capăt propriei prostii, el filosofează foarte mult – prostia lui
asumată, atent cercetată şi mereu reconfirmată îl face capabil
să-şi pună întrebări... Şi le pune, fiindcă e prost... fiindcă
nu le ştie răspunsul... Dacă le-ar cunoaşte răspunsul, nu şi
le-ar mai pune şi astfel nu ar mai filosofa... dar fiindcă e prost,
filosofează...
Şi
permite-mi să-ţi spun Ioana, că Ion e foarte prost... de aceea
filosofia lui e foarte profundă... Doar un prost care îşi cunoaşte
propria prostie, aşa cum e Ion, putea să vină cu răspunsul cu
care el a venit...
Iar
tu nu-l poţi pricepe încă, că eşti prea deşteaptă! Dacă ai fi
un pic mai proastă, ai înţelege şi tu de ce, aşa cum zice Ion,
filosofia este „Ce este filosofia?”...
Ioana:
Deci eşti de acord cu el?
Gheorghe:
În mare sunt de acord cu el, dar mie mi se pare că uneori eu
sunt chiar mai prost decât el, aşa că aş putea găsi chiar un
răspuns mai bun decât cel dat de Ion, la întrebarea „Ce este
filosofia?”
Ion:
Eşti invitatul meu! Te rog, încearcă!
Gheorghe:
Filosofia este prostia întruchipată!...
Ion:
Frumos răspuns! Detaliază!
Gheorghe:
Fiindcă filosoful adevărat ştie că prostia sa nu are limite,
el nu se lasă uşor amăgit de iluzia existenţei unei limite a
prostiei... deci nu se agaţă de ea şi nu se leagă de ea... Şi
astfel, deşi este prost şi deşi el ştie că este prost, prostia
nu se prea leagă de el...
Prostia
se leagă, de obicei, doar de proştii care se cred deştepţi!
Cine
îşi înţelege limitele şi, apoi, şi le asumă devine inevitabil
un prost... şi prost fiind, poate să facă filosofie... Dar prostul
care nu-şi cunoaşte limitele şi nu şi le asumă poate şi el să
facă filosofie – filosofia prostiilor fără limită...
Aşadar,
în filosofie se poate afirma următorul principiu: „Cu cât mai
prost, cu atât mai bine!”...
Asta
înseamnă, printre altele, că doar prostul poate să facă
filosofie... Deşteptul e capabil doar să analizeze filosofia
prostului!
Şi
cu cât e cineva mai deştept, cu atât el va face o analiză mai
deşteaptă unor prostii pe care le-ar vedea de la o poştă şi un
copil de grădiniţă... De aceea se şi zice: „Unde e multă
deşteptăciune e şi prostie cu carul!”...
Asta
deoarece deşteptul e, de obicei, atât de deştept, încât nu mai
poate să vadă prostia! Ori aceasta e prezentă peste tot (mai ales
prin filosofie)... A nu o vedea, înseamnă a nu mai vedea
realitatea... De aceea, un deştept nu poate să facă filosofie...
Şi nu poate nici să o priceapă...
Doar
proştii pot să facă filosofie adevărată, fiindcă ei, proşti
fiind, pot să vadă foarte limpede prostia din lume şi din
filosofie!
Prin
urmare, filosofia este prostie adevărată, iar filosoful este un
prost autentic...
Ioana:
Şi tu eşti autentic?
Gheorghe:
În prostie?... Nu! Prostia e la fel peste tot!
Regatul
filosofiei e regatul prostiei, iar prostul autentic nu ştie nici
măcar ce este prostia!
Ion:
Gheorghe are perfectă dreptate! Atâta prostie câtă am văzut în
filosofie (şi prin filosofie) tot este şi tot o să mai fie!...
Gheorghe:
Cine nu înţelege că filosofia e o prostie nu înţelege nici
faptul că doar prostul face filosofie...
Aceeaşi
prostie – o altă filosofie... Aceeaşi filosofie – o altă
prostie...
Ion:
Ai mare dreptate! Am văzut şi eu ceva proşti la vremea mea, dar,
de departe, cei mai mari proşti sunt filosofii... Că dacă nu ar fi
proşti, nu s-ar ocupa de prostii şi dacă n-ar fi prostie,
filosofia nu s-ar mai citi!... Proştii păzesc porţile cetăţii
filosofiei şi nu lasă decât prostia să intre prin ele...
Gheorghe:
Aşa e! Prostia e esenţa filosofiei şi doar proştii autentici pot
ajunge să profite cu adevărat de cunoaşterea ei!...
Ca
să găseşti un filosof adevărat trebuie să cauţi un prost
autentic!... Din păcate însă, gudurându-se pe lângă filosofie,
sunt foarte mulţi proşti prefăcuţi – foarte mulţi care doar
fac pe proştii, fără să ştie însă cu adevărat ce este
prostia...
Ei
doar o imită, o mimează... Vor să pară proşti, dar din păcate
nu sunt!...
Prostia
cere multă muncă şi răbdare, precum şi dorinţă sinceră de a
intra în profunzimea lucrurilor... A-ţi dori să fii filosof e a-ţi
dori să fii prost... Cel care nu ajunge la prostie nu ajunge nici la
filosofie!... Cine nu vede prostia nu vede nici filosofia!... Prostia
şi filosofia nu există una fără cealaltă!
Ioana:
Mă Gheorghe... tu eşti prost?
Gheorghe:
Numai câteodată!... De multe
ori, uit de prostia mea esenţială şi de prostia atot-prezentă
prin lume şi atunci, uneori, sunt revoltat pe mine şi pe lume...
Cine
nu înţelege însă prostia fundamentală a fiinţei nu are cum să
înţeleagă ceva din viaţă!... Fără prostie nimic nu se
explică!... Cu prostie totul capătă sens!... Prostia explică tot
ce este de explicat... De aceea, cel care nu o vede (sau care se face
că nu o vede) nu-şi poate explica mai nimic!... Prostia însă
explică totul!...
Ioana:
Totul?
Gheorghe:
Totul! Prostia explică chiar şi prostia!... Universul e prost,
natura e proastă, viaţa e prostie în mişcare... Şi doar un prost
autentic e suficient de prost încât să-şi prindă mintea cu
prostia!
Ion:
Ce e prostia?
Gheorghe:
Prostia e esenţa ascunsă a lumii... Cea pe care toţi o simt,
toţi o intuiesc, dar mai nimeni nu vrea să o recunoască,
acordându-i în mod oficial, cu o solemnitate demnă de orice
concept nobil, locul pe care ea îl ocupă în lume, în viaţă şi
în filosofie...
Ion:
Anume?
Gheorghe:
Primul loc!... Prostia conduce lumea! Acesta este dreptul ei din
naştere... Fără prostie lumea aceasta nu ar exista... Să-i
mulţumim deci prostiei că există!
Ion:
Mă prost mai eşti!
Gheorghe:
Aş vrea eu!
Ion:
Şi multe prostii mai spui!
Gheorghe:
Nu mă pot abţine!
Ion:
Şi deci tu zici că faptul că eşti prost, că recunoşti că
eşti prost, că te comporţi ca un prost şi că vorbeşti numai
prostii te face filosof?
Gheorghe:
Da! Filosofia are nevoie doar de două lucruri: de proşti şi de
prostie!
Ioana:
Bine... dar oamenii râd de prostie!
Gheorghe:
Tocmai de aceea râd de ea – fiindcă se bucură să o afle!
Cultura actuală, din motive care mai de care mai prosteşti, îi
îndeamnă pe oameni să-şi nege această trăsătură esenţială a
fiinţei lor... şi, astfel, atunci când totuşi, din greşeală sau
neatenţie, scapă pentru o clipă de povara stresantă a
seriozităţii pe care le-o impune vreo deşteptăciune închipuită,
prin faptul că văd o prostie evidentă, ei râd şi se bucură:
jubilează extaziaţi la întâlnirea cu sinele lor adevărat şi cu
esenţa ultimă a lumii!
Ioana:
Care este?...
Gheorghe:
Prostia!... Nimic nu bucură mai tare fiinţa decât viziunea
unei prostii autentice!
Ioana:
Dacă lumea ar fi plină de prostie, aşa cum zici tu, şi dacă
viziunea prostiei bucură fiinţa, fiindcă astfel ea se vede pe
sine, atunci ar trebui ca oamenii să fie veseli tot timpul – dar
nu sunt! De ce crezi tu că se întâmplă asta?
Gheorghe:
Din prostie! Majoritatea oamenilor nu sunt suficient de proşti
încât, mai întâi, să vadă cu maximă claritate mişcarea
triumfală a prostiei prin lume şi, apoi, să recunoască cu maximă
luciditate prostia existentă în ei!
Ioana:
Deci tu susţii că oamenii nu se pot bucura de prostia lor
esenţială, fiindcă nu sunt suficient de proşti?
Gheorghe:
Exact! Lumea are nevoie de mult mai multă prostie decât e
dispusă să recunoască!
Ioana:
Şi de ce nu recunoaşte?
Gheorghe:
Mai întâi, fiindcă e proastă!... Şi, apoi, fiindcă nu e
suficient de proastă pe cât ar putea să fie, deoarece, proastă
fiind, se crede foarte deşteaptă!... E nevoie de un prost autentic
pentru a scoate la iveală prostia din lume şi de un alt prost
autentic care să fie capabil să o vadă...
Ioana:
Vorbeşti de parcă a fi prost e o mare realizare!
Gheorghe:
Cea mai mare realizare!
Ioana:
Şi ca şi cum la prostia autentică s-ar ajunge doar prin vreun
soi de proces de iniţiere în prostie...
Gheorghe:
Doar un prost autentic poate recunoaşte un alt prost autentic,
râzând apoi împreună de prostia din lume!
Ioana:
Acum serios, Gheorghe, după
tine toţi oamenii sunt proşti?
Gheorghe:
Toţi sunt proşti, dar nici unul nu vrea să recunoască... Toţi
sunt proşti şi din această cauză le e ruşine să-şi recunoască
esenţa propriei fiinţe...
Toţi
sunt proşti, dar numai foarte puţini sunt suficient de proşti
încât să-şi dea seama de prostia lor!
În
prostia ei, umanitatea nu excelează în nimic... Nici măcar în
prostie!... Prostia ei este deci mediocră!...
Ioana:
Şi divinitatea e proastă?
Gheorghe:
Divinitatea e prostia în persoană... Zeul, dacă ar exista, ar
fi cea mai proastă fiinţă din câte există...Priveşte doar la
lumea pe care basmele teologice pretind că el ar fi făcut-o: e
atâta prostie în ea, încât cel care ar fi făcut-o nu ar merita
decât titlul de prostul satului!
Ioana:
Dacă pentru tine toată lumea e proastă, înseamnă că şi pe
mine mă consideri proastă! Aşa e?
Gheorghe:
Tu nu eşti chiar aşa de proastă!
Ioana:
Să înţeleg că acesta nu e un compliment?!
Gheorghe:
Nu este! Ai putea să devii un pic mai proastă decât eşti!
Ioana:
Deci vrei să devin mai proastă?
Gheorghe:
Nu văd de ce nu ai încerca!... După cum îţi spuneam esenţa
prostiei e filosofia, iar fundamentul filosofiei e prostia... Prin
urmare, dacă vrei să progresezi în filosofie, e nevoie să faci un
efort susţinut pentru a progresa cât mai mult în prostie!
Ioana:
Tu aşa faci?
Gheorghe:
Dar bineînţeles!... Cu fiecare cuvânt pe care îl spun devin
din ce în ce mai prost, cu fiecare vorbă pe care o rostesc prostia
creşte în mine... Cu fiecare respiraţie pe care o fac, devin din
ce în ce mai prost...
Ion:
Mă prost mai eşti!
Gheorghe:
Mersi de compliment!
Ioana:
Şi eu cum sunt?
Ion:
Şi tu eşti proastă!
Ioana:
De ce îs proastă?
Ion:
Nu eşti?
Ioana:
Ba sunt!
Ion:
De ce?
Ioana:
De proastă ce sunt, de aia!
Gheorghe
(râzând): Proasta dracului!
Ioana:
Ba prost eşti tu!
Gheorghe:
Eu chiar sunt prost!
Ioana:
Cât de prost?
Gheorghe:
Din ce în ce mai prost... Cu fiecare idee care îmi vine mă
adâncesc tot mai profund în prostie, cu fiecare enunţ pe care îl
rostesc devin din ce în ce mai prost... Fiecare cuvânt pe care îl
spun tinde să devină o mare prostie... cu fiecare clipă ce trece
prin lume prostia creşte tot mai mult în mine!
Ion:
Hai mă că nu se poate să fii chiar aşa de prost!
Gheorghe:
De ce să nu se poată? Ba se poate!... Dar nu sunt eu de vină!
Prostia e de vină! Universul e de vină! Viaţa e de vină! Tot
universul e doar o uriaşă prostie şi eu sunt o parte din el...
Hai
să nu ne mai ascundem după prostie şi să o spunem pe cea dreaptă:
suntem toţi nişte proşti, atâta doar că unii din noi sunt mai
proşti decât alţii... şi astfel pot să vadă mai bine prostia
din lume şi să se bucure de ea!
Ion:
Vezi Ioana!... Ţi-am spus eu că eşti proastă!
Ioana:
Ba tu eşti prost!
Gheorghe:
Chiar este!... Tu Ioana... Tu trebuie să înţelegi că Ion al
tău e un mare prost şi că el încercă să te facă şi pe tine
proastă!
Dar
problema este că tu eşti deşteaptă... şi deşteptele pricep
foarte greu cât de proaste sunt...
Ion
ştie asta, dar totuşi încearcă, fiindcă încă nu e suficient de
prost încât să înţeleagă că nu are mai nici o şansă să te
prostească şi pe tine cu adevărat... Prostia ta trebuie să-ţi
vină din interior şi de aceea oricât ar încerca el să te
prostească şi pe tine, ca să vezi şi tu prostia din lume, nu are
cum să reuşească: prostia lui nu e suficient de convingătoare şi
nici suficient de atractivă!...
Ideea
e că cel care vede prostia din altul, când râde de ea, se bucură
– se bucură, fiindcă celălalt joacă în acele momente rolul de
oglindă în care el se poate vedea pe sine... şi, astfel, îşi
poate observa propria prostie...
De
aceea, Ioana, eu când râd de prostia ta, nu râd de tine, ci mă
bucur de întâlnirea cu fiinţa mea esenţială...
A
vedea prostia din altcineva şi a râde cu poftă de ea e o cale
foarte serioasă de a te întâlni cu propria ta prostie... cu
propria ta esenţă de fiinţă şi a-ţi recunoaşte această
esenţă!
Ioana:
Şi tu vrei ca eu să recunosc că sunt proastă? Bine...
Recunosc: sunt proastă, dar sunt altele chiar mai proaste decât
mine!
Ion:
Vorbeşti serios tu Ioana? Chiar eşti proastă?
Ioana:
Ei şi tu... Am glumit!... Doar nu sunt proastă să recunosc că
sunt proastă!... Sunt suficient de deşteaptă să nu fac asta!
Gheorghe:
Vezi?! Exact ce ziceam! Tu încă
eşti suficient de deşteaptă încât să nu fii capabilă să vezi
prea bine prostia din tine şi din lume! Dar Ion te iubeşte şi,
datorită dragostei pe care el o simte pentru tine, vrea să te ajute
să-ţi vezi mai bine propria prostie şi astfel să-ţi întâlneşti
cu bucurie propria fiinţă!
Ion:
Aşa e Ioana: se pare că tu
încă nu eşti suficient de proastă încât să pricepi problemele
cele adânci ale filosofiei!
Gheorghe:
Da bă Ioane... dar problema este că tu vrei s-o faci mai
proastă decât e! Cred că ştii şi tu că nivelul de prostie la
care a ajuns cineva e relativ stabil şi e foarte greu de schimbat...
Ion:
Ştiu mă Gheorghe... Dar prostia din mine mă îndeamnă, de
multe ori, să încerc chiar şi imposibilul!
Ioana:
Bine mă fraţilor! Dar cât de proastă ar trebui să fiu eu, ca
să recunosc că sunt proastă?
Gheorghe
(râzând): Foarte proastă!
Chiar foarte proastă!
Ion
(râzând): Haide Ioana! Spune
şi tu o prostie, că nu e greu! E suficient să deschizi gura!...
Gheorghe:
Ba pentru unii e foarte greu!... Mai ales pentru cei care nu ştiu ce
e prostia...
Ion:
Şi ce e prostia?
Gheorghe:
Prostia e esenţa filosofiei! E
motorul care o pune în mişcare! E felul ei natural de a fi! E
scopul spre care se îndreaptă! De aceea, orice filosof adevărat e
un prost autentic... Fără prostie nu faci nici o filosofie!...
Prostia e prezentă peste tot!... De aceea este inevitabilă: a
conştientiza prostia din univers şi a o arăta cu degetul e un act
prin excelenţă filosofic – e, de fapt, actul cel mai autentic al
filosofiei!... Şi doar un prost nu e capabil să-l facă!
Ion
(râzând): Sau o proastă!
Gheorghe:
Sunt două feluri de oameni –
cei care văd prostia şi se supără, fiindcă ei consideră că ea
nu ar trebui să fie... şi cei care o văd şi se bucură, fiindcă
ştiu că nu este nimic în afară de prostie...
E
atâta prostie în acest univers, încât a o nega prin supărare e
doar a-ţi nega propria fiinţă, propria existenţă...
A
râde de ea, a o îmbrăţişa prin umor şi ironie, e a te bucura de
propria fiinţă prin recunoaşterea ei directă...
Ion
(după un scurt moment de tăcere): Gheorghe,
proasta ta ce mai face?
Gheorghe:
Ce să facă? Prostii!... Mai
nou încearcă imposibilul: să-i transforme pe proşti în deştepţi
şi pe deştepţi în proşti...
Ion:
Şi nu se poate?
Gheorghe:
Nu... Cum ziceam, fiecare are
propriul său nivel de prostie pe care se menţine cât poate de
mult!
Ion:
Sunt unii mai proşti decât alţii?
Gheorghe:
În esenţă nu... Prostia e relativ la fel peste tot!... În
aparenţă însă sunt tot atâtea feluri de prostie în lume câte
fiinţe există spre trăire!
Ioana:
Şi tu cât de prost eşti?
Gheorghe:
Nu sunt foarte prost!... Dar încerc să devin din ce în ce mai
prost!... Cu fiecare vorbă ascultată, cu fiecare faptă analizată,
cu fiecare privire încercată, mă adâncesc din ce în ce mai mult
în prostie...
Ion
(râzând): Deci e prost... dar
mai e loc de prostie în el!...
Gheorghe:
Scopul universului este să
producă maximul de prostie de care este capabil şi să genereze
venirea la viaţă a cât mai multe generaţii de proşti...
Scopul
universului este prostia... şi cu fiecare mişcare pe care o face el
se adânceşte tot mai mult... şi mai mult... şi mai mult... în
prostie!
Ion:
Nici nu ştii câtă dreptate
ai!... Şi eu văd din ce în ce mai multă prostie în jur!
Gheorghe:
Şi te supără?
Ion:
Da...
Gheorghe:
Eşti prea deştept! Fii şi tu
un pic mai prost!... Fă şi tu pe prostul ca toată lumea şi intră
şi tu vesel în fluxul universal al prostiei!
Prostia
e fără limite şi doar un prost nu vede asta! Un prost autentic
însă râde de prostie! El se bucură astfel de propria lui fiinţă!
Celălalt e o oglindă în care, dacă stăm să privim cu atenţie,
putem să ne vedem propria noastră prostie, recunoscându-ne astfel
esenţa vieţii noastre...
Ioana:
Şi care e esenţa vieţii
noastre?
Gheorghe:
Esenţa acestei vieţi e o
prostie! Iar scopul filosofiei este să ne ajute să ne vedem propria
prostie!
Ion:
Şi care e după tine esenţa
prostiei?
Gheorghe:
Filosofia!
Ion:
Excelent răspuns!... Auzi Ioana!... Ţine minte ce zice
Gheorghe!... Fără un pic de prostie nu faci nici o filosofie!
Gheorghe:
Un pic nu e suficient!...
Filosofia autentică cere prostie cu carul! Ea cere prostie maximă,
prostie dusă la extrem!
Filosoful
autentic trebuie să fie atât de prost, încât şi noaptea în somn
să viseze numai prostii!
Ion:
După câtă filosofie debitezi
pe gură se pare că în tine e foarte multă prostie adunată
grămadă!
Gheorghe:
Este!... Dar întotdeauna e loc
de mai mult!... Eu nu-mi neg propria prostie, fiindcă nu vreau să-mi
neg propria fiinţă şi nu neg nici prostia din ceilalţi filosofi,
fiindcă nu vreau să le neg fiinţa!
De
aceea eu văd prostia şi o arăt cu degetul, râd şi mă bucur de
ea... fiindcă astfel mă bucur de propria mea existenţă!...
Când
râdem de prostie, râdem de bucuria întâlnirii cu propria fiinţă!
Ion:
Gheorghe... Tu ştii că orice
prostie pe care o spui poate fi întoarsă împotriva ta?
Gheorghe:
Doar proştii iau în serios
prostia!
Ioana
(după un moment de tăcere): Acum
serios vorbind... Gheorghe, tu chiar crezi că eşti prost?
Gheorghe:
Păi nu sunt?
Ioana
(râzând): Ba eşti!
Gheorghe:
Şi atunci care e problema?... A
fi în armonie cu acest univers e a trăi în armonie cu propria
prostie şi cu prostia celor din jur!...
Ion:
Deci universul e prost în mod
intenţionat?
Gheorghe:
Nu!... Pur şi simplu aşa e
el!... Universul acesta e prost din naştere...
Ion:
Auzi Ioana câtă prostie e în
lume! ... Hai zi şi tu o prostie!
Ioana:
De ce? Vrei să găseşti
plăcere în mine?
Ion:
Nu în tine, Ioana! Ci în
prostia din tine!
Gheorghe:
Prostul sau proasta care nu-şi
acceptă propria prostie creează conflict inutil în interiorul său:
ignorându-şi prostia, el sau ea se ignoră pe sine!... De aceea, eu
salut prostia din voi şi mă bucur de compania ei!
Ioana:
Şi eu salut prostia din tine!
Gheorghe:
Bună prostie să fie atunci în
noi şi în lume spre bucuria recunoaşterii propriei fiinţe!...
Ion:
Bine atunci... eu ce să-ţi
doresc? Să fii cât mai deştept!
Gheorghe:
Ioane, te rog nu mă jigni!
Ion:
Atunci să fii cât mai prost!
Gheorghe:
Mulţumesc de urare!... Prostia
noastră se vede cel mai bine în dialogul pe care îl purtăm...
Poţi râde singur de lume şi de tine, pentru că poţi să observi
şi să te auto-observi... şi poţi astfel să vezi singur prostia
din cosmos şi din sine... Dar mai bine râzi în compania altor
oameni, mai mult sau mai puţini conştienţi de propria lor prostie,
pentru că prin ei şi prin ea tu te vezi mai bine pe tine – prin
prostia lor prostia din tine se vede cel mai bine...
Prostul
la prost trage şi prostia la prostie!... De aceea, atunci când mai
mulţi proşti se adună laolaltă şi râd unul de altul, prostia
din ei şi din lume devine evidentă...
Prostia
nu trebuie să fie demonstrată – existenţa ei poate fi arătată
cu degetul! (Arată cu degetul în jur.)
Ioana
(când Gheorghe arătă spre ea): Dar
de ce arăţi spre mine? Eu nu sunt proastă!
Gheorghe:
Tu Ioana... Ţi-am mai spus... Tu nu eşti proastă, dar Ion e prost!
Chiar foarte prost!... Şi vrea să te prostească şi pe tine. Dar
nu poate. Că tu eşti deşteaptă... Chiar foarte deşteaptă!... Şi
dacă un prost îşi dă seama de propria prostie, o proastă...
Pardon! Am vrut să zic o deşteaptă, aşa ca tine... îşi vede mai
greu prostia...
Ioana:
Aşa deci: Ion e prost... (Ion
râde.)
Gheorghe:
Da!... Şi fiindcă e prost...
şi, mai ales, fiindcă îşi vede prostia, el vrea să te prostească
şi pe tine!
Ioana:
Dar de ce? Găseşte plăcere în
prostie?
Gheorghe:
Da! Se pare că da! Fiindcă e
prost, el valorizează prostia... Tu însă, fiindcă eşti
proastă... Pardon! Am vrut să zic deşteaptă! Deci tu, fiindcă
eşti... deşteaptă, dispreţuieşti prostia!
Totuşi...
chiar şi tu în prostia ta... Scuze! Am vrut să zic... în
deşteptăciunea ta... chiar şi tu intuieşti că prostia lu' Ion e
foarte profundă şi, prin urmare, eşti atrasă de ea!
Ioana:
De cine sunt atrasă?
Gheorghe:
Eşti atrasă de prostie! Dar
încă nu eşti suficient de convinsă de adevărul universal care se
ascunde în prostie!
Ioana:
Nu sunt convinsă! O fi Ion
prost, cum zici tu, dar eu încă nu m-am prostit de cap, să ştii!
Gheorghe:
Păi aici intervine Ion: el
încearcă să te ajute să te prosteşti cu totul!... Şi până la
urmă poate va reuşi!
Ioana:
S-ar putea să ai dreptate! Am
văzut eu cum îi fug ochii după tot felul de proaste!... Iar când
îi atrag atenţia, el face pe prostul! Cică el se uită după ele,
dar numai aşa – cu intenţii filosofice... Să le ia dracu cu
filosofia lor cu tot!... Şi lui i-am spus să nu se mai uite după
ele! Dar el zice că fufele cu pricina sunt interesante... şi are ce
povesti cu ele!... Dar eu l-am pus să aleagă – să ştii: ori eu,
ori ele!
Gheorghe:
Păi nu ţi-am spus eu? Tu eşti
fată deşteaptă, dar lui îi fug ochii după proaste!... Aşa că
dacă vrei să te iubească şi mai mult decât o face acum, trebuie
să te prosteşti şi tu un pic... doar un pic!
Ioana:
Ba nu mă prostesc deloc! Dacă
vrea proaste, să se ducă dracului cu proastele lui cu tot! Cu mine
nu-i merge, să ştii!
Gheorghe:
Na! Ai văzut Ioane ce-ai făcut?
Ţi-ai găsit o proastă... Pardon! O deşteaptă, cum e Ioana, care
nu vrea deloc să se prostească...
Aici
eu văd o problemă Ioana: Ion e prost... şi tu eşti prea
deşteaptă!... Dar el nu e un prost oarecare... Înţelegi? El e un
prost autentic, care nu se mulţumeşte cu filosofia lui, ci încearcă
să-i facă şi pe alţii proşti întru ale filosofie! El vrea să
te iniţieze tot mai profund în prostia lui...
Prin
urmare, te avertizez: el va încerca, pas cu pas, să te prostească
din ce în ce mai mult... şi nu se va mulţumi până nu va simţi
că te-ai prostit cu totul!... Iar tu, cu cât îi rezişti mai mult,
cu atât te vei prosti mai tare – până când, la un moment dat,
prostia din tine se va dezvolta şi ea pe deplin... De abia atunci
vei putea să-ţi vezi fiinţa adevărată şi privind-o, vei râde!
Te vei bucura de întâlnirea cu propria ta prostie!
Ioana:
Eu? Niciodată!
Gheorghe:
Nici eu nu cred că va reuşi! E
de o sută de ori mai greu să faci un prost să-şi recunoască
prostia, decât să-l faci să admită că ar fi deştept! Iar la
proaste situaţia se complică şi mai mult!... Proasta, chiar şi
atunci când recunoaşte că e proastă, continuă să se creadă
deşteaptă!
Doar
proastele autentice sunt conştiente de prostia lor, indiferent dacă
şi-o afirmă sau şi-o neagă!... O proastă autentică ştie să
fie suficient de proastă încât să afirme câteodată că e foarte
deşteaptă! O proastă autentică ştie să râdă de prostie...
Ştie chiar să râdă cu lacrimi atunci când o vede!
Ioana:
Şi tu găseşti de râs faptul că esenţa fiinţei umane ar fi
prostia sau că esenţa prostiei ar fi filosofia? Tu te bucuri de
prostie?
Gheorghe:
Dar ce vrei? Să plâng?... Altă esenţă omul nu are... şi nici
filosofia!... Prin urmare, trebuie să ne bucurăm de ceea ce
este!... Nu de ceea ce nu este, dar noi vrem să fie!
Nu
e cazul să fim naivi! Prostia e un lucru foarte serios!... Eu nu iau
existenţa ei în derâdere!... Eu nu râd de prostie! Nu râd în
batjocură!... Eu râd sincer! Râd de bucurie! – Mă bucur de ceea
ce sunt şi de ceea ce este – anume, de prostie!
Universul
are la bază prostia, Ioana... Crezi că prostia dispare doar pentru
că noi ne facem că nu o vedem? Sau dacă vrem ca ea să nu mai
fie?...
Nu!...
Doar fuga de realitate, fuga de viaţa reală, de universul real şi
de sinele real ne face să negăm existenţa prostiei în noi şi în
lume!
Ioana:
Deci tu crezi că filosoful real este un prost, iar filosofia lui
este o prostie! Şi că noi trebuie să ne bucurăm şi de prost şi
de prostia lui filosofică, fiindcă filosoful ideal, cel care să nu
fie prost, nu există!
Gheorghe:
Nu... Adică da! Filosoful real e un prost... dar cel ideal e
ideal, pentru că tinde mereu spre cât mai multă prostie!...
„Cât
mai multă prostie!”... Strigă el. „Mai vreau prostie!... Nu mă
mai satur de prostie! Haideţi proştilor! Mai ziceţi o prostie!
Haideţi proastelor mai rostiţi o prostie!... Haide lume! Dă-ţi
prostia pe faţă!”... Şi privind în jur zice: „Iată o
prostie! Şi încă una! Şi dincoace o altă prostie! Şi dincolo
încă o prostie!”...
Filosoful
ideal... idealizează prostia, îi face altar şi i se închină!
Ion
(râzând): Pe bune?
Gheorghe:
Da!... Fără prostie filosoful nu ar fi filosof... La ce ar mai
medita el, dacă nu ar exista prostia?... Şi cum ar putea să mai
rostească sau să scrie prostiile sale, dacă nu ar exista prostia
pe care să o exprime... şi proştii, şi proastele... care să-l
asculte sau să îl citească? Ce ar face el, dacă nu ar exista
rezerva aceasta inestimabilă de prostie – pe care ne-o pune la
dispoziţie lumea şi viaţa, gândirea şi instinctul, memoria şi
imaginaţia, istoria civilizaţiei şi istoria filosofiei?
Ion:
Bă Gheorghe! Nu eşti cumva nervos pe Viorel că te-a sculat azi
prea devreme? Şi acum te răzbuni pe toţi profesorii de filosofie
şi pe toţi filosofii făcându-i în fel şi chip?
Gheorghe:
Se prea poate!... Ar trebui să
fie şi el mai atent cum trezeşte filosofii din somnul lor
„dogmatic”, că s-ar putea să-i trezească prea tare...
făcându-i astfel dispuşi să rostească nişte adevăruri pe care
mulţi le gândesc, dar puţini au curajul să le spună!
Toată
lumea ştie că trebuie să trezeşti cu atenţie ursul din
hibernare, leul din somn şi taurul din adormire... dacă nu vrei să
fii pus filosofic cu botul pe labe în doi timpi şi trei mişcări...
Când
întrerupi brutal odihna cea frumoasă a somnului conştiinţei şi
deriva cea cotidiană a visului prin veghe automatizat, trebuie să
te aştepţi la nişte consecinţe filosofice pe măsură...
Ion:
Comedia e o astfel de consecinţă?
Gheorghe:
Desigur... Sunt anumite subiecte
care, atunci când sunt abordate, bucură instantaneu mintea şi ne
fac să râdem, anume sexul, delirul şi prostia... Ele sunt parte
intimă din fiinţa noastră, iar recunoaşterea lor ne întregeşte
fiinţa. Când le negăm sau le ignorăm, negăm sau ignorăm părţi
esenţiale din propria fiinţă!
De
aceea, filosoful care ignoră aceste trei realităţi majore ale
vieţii nu poate să facă filosofie adevărată!... Ce filosofie
poate să facă cineva care nu ştie că oamenii fac sex, delirează
şi sunt proşti?
Sexul
e izvorul vieţii. Privindu-l, meditând asupra lui şi, mai ales,
practicându-l, găsim un izvor de bucurie. Prin oglinda sexului, pe
trupul nud al partenerei, ne vedem reflectată propria fiinţă –
şi atunci ne bucurăm, ne liniştim, ne relaxăm!... Fiinţa face
sex! Filosofia este sexuală!...
Sexul,
delirul şi prostia pot fi trei surse de durere sau trei surse de
bucurie... Deştepţii cred că acestea sunt lucruri complicate... şi
astfel îşi complică inutil viaţa. Proştii ştiu că ele sunt
lucruri simple şi astfel se bucură de întâlnirea naturală cu
aceste trei esenţe ale fiinţei: sexul (adică unirea şi
despărţirea, apropierea şi depărtarea, atracţia şi
respingerea), delirul (adică gândirea, emoţia, simţirea,
instinctul, intuiţia, memoria, imaginaţia, dorinţa...) şi...
prostia (adică esenţa care rămâne relativ constantă indiferent
de unirile şi despărţirile prin care trecem şi indiferent de cât
de mult sex facem şi cât de mult delirăm...).
Dacă
nu eşti castrat, dacă ai ascultat şi dacă ai citit filosofie,
printre altele, de trei lucruri, mari şi late, nu te poţi feri ca
filosof adult: de sex, de... delir şi de prostie...
Unii
consideră aceste aspecte ca fiind impure, ca fiind ruşinoase, ca
fiind nedemne de discuţie publică... dar nu e deloc aşa: ele au o
oarecare valoare, iar dacă sunt corect cercetate, pot ghida viaţa
spre armonie... – Refularea sexuală nu e tolerată de fiinţă cu
uşurinţă – ea se vede uneori cel mai bine pe sine chiar prin
bucuria întâlnirii sexuale... Iar cel care ţine prea mult
gândurile filosofice în capul lui doar se umple de delir – pe
care oricât l-ar iubi, atât timp cât el e parte din sine, la un
moment dat, tot trebuie să-i dea drumul din sine şi să se despartă
de el, scriind sau rostind şi el niscaiva filosofie... Iar acel
moment, al eliberării publice a delirului personal, e un moment de
bucurie, pentru că filosoful care delirează se întâlneşte astfel
cu propria fiinţă – iar ea nu e doar în interiorul său, ci şi
în afara sa!
Iar
despre prostie ce să mai spunem? Ea leagă şi dezleagă tot ceea ce
gândeşte, tot ceea ce filosofează, tot ceea ce fiinţează!
Cum
zicea odată un filosof, există o întreagă filosofie a
delirului... Iar un altul zicea mereu cu bucurie: „Omul e fericit
mai ales atunci când delirează!”.
Omul
delirează de când lumea şi, de multe ori, râde cu mare poftă de
delirul altora... Fiinţa însă nu râde din orice... Ea râde doar
atunci când e pusă în faţa unor situaţii oglindă prin care se
poate vedea pe sine în lumină reală, nu fantasmată... Ea se
bucură mereu când străpunge vălul iluziei caracteristice unei
civilizaţii care tinde să-şi nege sau să-şi ignore unele din
caracteristicile sale de bază – cum ar fi sexul, delirul şi
prostia!...
Ion:
Tu zici deci că filosofia este
delir?
Gheorghe:
Delirul este chintesenţa
filosofiei, iar cel care nu delirează nu ştie ce e filosofia!...
Dar cine nu cunoaşte delirul? Ce fiinţă nu delirează?...
Ioana
(zâmbind): Gheorghe tu acum delirezi?
Ion:
Nu delirează Ioana! Cum să delireze? El face filosofie!
Ioana:
Aşa e Gheorghe?
Gheorghe:
Cine ştie?... Dar dacă Ion zice că eu fac acum filosofie, atunci
se poate că fac ceva comedie...
Ioana:
Cum aşa?
Gheorghe:
Când vorbeşte despre esenţele fiinţei, când le înţelege şi le
conştientizează, filosoful se bucură, simte o stare de bine, e
vesel, glumeşte, se amuză, se distrează...
Întâlnirea
cu esenţele fiinţei e o întâlnire a bucuriei, a exaltării, a
stării de bine şi, prin urmare, filosofia care urmăreşte această
întâlnire ştie să râdă, ştie să fie ironică, ştie să
glumească, ştie să petreacă, ştie să chefuiască...
Filosofia
adevărată e un banchet: filosofii petrec, se amuză, se distrează
şi se veselesc – ei se oglindesc unul pe altul spre vederea tot
mai profundă a goliciunii fiinţei şi a filosofiei de care ea e
îndrăgostită...
Ioana:
Şi nu se poate face filosofie serioasă fără ironie, glumă,
veselie şi amuzament?
Gheorghe:
Nu... Nu se poate!... Ce
filosofie serioasă poate fi aceea care nu ştie de glumă! Ce
filosofie serioasă poate fi aceea care nu ia ironia în serios? Ce
filosofie serioasă poate fi aceea care nu tratează cu maximă
seriozitate comedia filosofiei?
Ioana:
Şi nu se poate face filosofie
încuiată, crispată, încleştată?
Gheorghe:
Ba se poate! Dar aceea nu e o
filosofie serioasă, fiindcă pentru mintea limpede ea e prea
amuzantă!
Ioana:
Sau filosofie înverşunată,
aprigă, violentă, aprinsă?
Gheorghe:
Şi asta se poate! Dar aceasta
nu e filosofie serioasă, deoarece e prea serioasă şi nu prea ştie
de glumă!
Ioana:
Dar de filosofia bosumflată,
dezamăgită, tristă, depresivă ce zici?
Gheorghe:
Aceasta e într-adevăr o
filosofie serioasă, chiar extrem de serioasă şi de aceea trebuie
luată mereu doar în glumă!
Ioana:
Eşti lipsit de empatie!... Tu
râzi de toate? Totul te amuză? Oamenii suferă şi tu te distrezi?
Lumea se năruie şi tu petreci? Viaţa se sfâşie pe sine şi tu te
prăpădeşti de râs?... Eşti nebun!
Gheorghe
(râzând): Şi prost!
Ioana:
Şi prost!... Dar mai mult
nesimţit decât prost!
Gheorghe:
Păi de unde crezi că-mi vine
prostia?
Ioana:
Din nesimţire?
Gheorghe:
Nu! Din filosofie!
Ioana:
Ţie toate îţi vin din
filosofie!
Gheorghe:
Toate... mai puţin filosofia...
Ioana:
Aceasta de unde îţi vine?
Gheorghe:
Din simţire... Nu ştiu dacă
ai observat, dar sunt mai simţit decât restul oamenilor – eu simt
foarte repede când e rost de glumă...
Ioana:
Păi da, că tu glumeşti din
orice...
Gheorghe:
Aşa e, dar e din cauză că
sunt foarte simţit! Ştii ce uşor e să fii nesimţit şi să laşi
toate glumele să treacă pe lângă tine fără să profiţi de ele?
Ştii ce uşor e să fii nesimţit... sau nesimţită... şi să laşi
toate ocaziile de distracţie, de amuzament, de ironie, de petrecere
să treacă pe lângă tine ca şi cum nu ar fi?
E
foarte uşor să ştii! Eu de aceea nu sunt serios, fiindcă e prea
uşor!... Orice prost poate fi serios! Ba chiar şi proastele pot fi
serioase!...
Ioana:
Deci tu nu iei prostia în
serios?
Gheorghe:
Ba pe tine te iau foarte în
serios! Altfel nu mi-ar ieşi glumele pe care le fac pe seama ta!...
Ioana:
Deci mă studiezi cu maximă
seriozitate!?
Gheorghe:
Te studiez, cum nu! Te observ cu
atenţie, îmi iau notiţe mentale şi caut foarte atent poarta către
râsul din tine!
Ioana:
Da' ce ai tu cu râsul meu?
Ion:
Da' chiar aşa Gheorghe? Ce ai
tu cu râsul Ioanei? Nu-ţi place cum râde?
Gheorghe:
Nu! Nu-mi place!... Ioana are un
râs fals, superficial, neserios!... Ioana nu ia râsul său în
serios şi nu ştie să râdă cu maximă seriozitate! Ea nu ştie să
râdă ca lumea! Ea cunoaşte doar filosofia încruntării, a
încrâncenării, a delirului tragic îndreptat spre nefiinţă!...
Ioana
nu există! Doar fiinţele care ştiu să râdă există! Restul doar
fac umbră pământului cărându-şi nefericirea în spinare!
Scopul
filosofiei este însă să-i înveţe pe oameni cum să râdă cu
toată fiinţa lor, cum să râdă cu poftă, cum să râdă în
extaz... şi astfel să-i ajute să-şi vadă prostia, nebunia,
delirul: prostia de a se crede deştepţi, nebunia de a crede că nu
sunt nebuni şi delirul de a crede că nu delirează!
Filosofia
încruntată sau cea depresivă nu e o filosofie plăcută, nu e
filosofie care înalţă, care eliberează, care detensionează, care
revelează... Aceea e doar o filosofie dezamăgită şi
dezamăgitoare, o filosofie care coboară, înlănţuie, ocultează...
Filosoful
care nu ştie să râdă cu lacrimi nu e filosof autentic!
Esenţele
fiinţei sunt, cele mai multe dintre ele, comice prin natura lor cea
mai intimă... Tot universul nu e decât o uriaşă glumă
cosmică!... Şi gluma supremă e că mai nimeni nu se prinde de
această glumă!
Ion:
Universul râde de noi?
Gheorghe:
Nu! Universul e gluma! Noi
trebuie să râdem de el!... dar numai dacă ne prindem de glumă!...
Altfel el poate fi foarte simpatic, foarte glumeţ, foarte amuzant,
foarte comic... dar mai nimeni nu râde de el şi de glumele lui,
pentru că oamenii nu sunt atenţi la ele... Se gândesc la tot felul
de prostii, fac tot felul de prostii, îşi ţin dorinţele ocupate
cu tot felul de prostii... şi în general se ocupă doar cu
prostii... pe care ei însă le iau foarte în serios...
Şi
atunci cum să nu râzi de ei?... Cum să te abţii să nu râzi?...
E atâta seriozitate în jur de poţi râde toată ziua! Doar să
stai şi să râzi – sunt atâtea glume în acest univers de nu
ţi-ar ajunge zece vieţi ca să râzi de ele... Toată şmecheria e
însă să fii pe fază şi să te prinzi de glumă!
Filosofia
e o glumă!... Şi atunci, cum să nu arăţi, prin ironie şi
analiză voioasă, bine dispusă, surâzătoare, spre esenţele
comice ale filosofilor şi ale filosofiilor hilare pe care ei le
generează?...
Ion:
Deci tu râzi de filosofi!
Gheorghe:
Dacă nu ştii să râzi de
fiinţă, de filosofi şi de filosofie, înseamnă că încă
priveşti superficial spre esenţele din cosmos şi din viaţă!...
Când
chiar vezi aceste esenţe, surâsul apare natural pe chipul tău...
Şi dacă vrei să le explici şi altora, atunci râsul este
inevitabil!
De
foarte multe ori, la râsul autentic se ajunge doar prin muncă de
echipă: eu râd de tine, tu râzi de mine, noi râdem de ea... Ea nu
ştie exact de cine râdem şi nici de ce ne hizilim atâta şi iată
o reţetă foarte bună de a râde în hohote!
Ioana
(bosumflată): Dar de ce
râdeţi?... Voi râdeţi de mine?
Gheorghe:
Sper că nu te superi! Trebuie să râdem şi noi de cineva... şi
doar nu om fi proşti să râdem de noi! (Râde...)
Ioana:
Râdeţi mă, râdeţi! Măcar
atât să fac şi eu pentru voi! Dar totuşi eu nu înţeleg de ce
râdeţi?... Care e gluma?
Gheorghe
(râzând): Stai că-ţi
explic... din nou!... Noi râdem şi ne bucurăm, fiindcă ne
întâlnim cu esenţele profunde ale propriei fiinţe, cum ar fi
filosofia, delirul şi prostia!... Tu nu râzi încă, pentru că
refuzi să-ţi vezi filosofia, delirul şi prostia!...
Ioana:
Dar sunt şi esenţe dramatice ale fiinţei! Şi mai sunt şi esenţe
triste ale ei!
Gheorghe:
Da! Sunt!... Sunt aceleaşi cu
cele vesele ale Fiinţei... Şi, de multe ori, depinde doar de noi
cum ne apropiem de ele: cu tristeţe sau cu bucurie, cu stare de rău
sau cu stare de bine, cu încruntare sau cu umor!... Şi apoi, când
suntem trişti, încruntaţi, închistaţi, îngânduraţi e pentru
că, chiar dacă ne vedem de departe esenţele fiinţei, încă nu
ne-am apropiat suficient de mult de ele spre a le privi de aproape...
Când
eşti vesel, când surâzi, te apropii de centrul fiinţei... Când
râzi cu lacrimi sau când plângi de bucurie, eşti chiar acolo!...
Lacrimile
revelează fiinţa!...
Ion
(după un moment de tăcere): Şi
eu am plâns odată cu lacrimi de bucurie!
Gheorghe:
Când?
Ion:
De fapt, de mai multe ori... dar
atunci am avut cea mai puternică astfel de stare...
Gheorghe:
Când?
Ion:
Ioana ştie... că era de
faţă...
Gheorghe:
Când?
Ion:
Atunci când am înţeles că
esenţa filosofiei este iubirea:... iubirea de adevăr, iubirea de
libertate, iubirea de viaţă...
Am
plâns de bucurie când am simţit iubirea cum vibrează prin toţi
porii fiinţei şi atunci i-am spus Ioanei că doar iubirea contează:
că restul nu e important, că nimic nu contează în afară de
iubire... că tot restul e o prostie!
Gheorghe:
Aşa e! Totul e o prostie!...
Chiar şi iubirea!
Ion:
Mai ales iubirea!... Dar când o trăieşti, nu-ţi dai seama de
asta!... Iubirea te face orb la prostie. De aceea, când iubeşti
prea mult o femeie, nu mai vezi prea bine prostia din ea. Şi, de
aceea, când iubeşti prea tare filosofia, nu mai eşti capabil să
vezi prostia din ea!...
Dar
dacă iubeşti adevărul mai presus de orice, s-ar putea totuşi, la
un moment dat, să-ţi dai seama de prostia existentă în
filosofie... Şi dacă iubeşti libertatea mai presus de orice, nu
vei lăsa pe nimeni să-ţi spună cum să faci filosofie!... Iar
dacă iubeşti foarte mult viaţa, te distrezi, râzi şi te bucuri
de ea în compania fiinţelor care nu ştiu ce este filosofia...
Gheorghe:
Chiar dacă ştii ce este filosofia?
Ion:
Mai ales atunci!... Uite: eu ştiu că filosofia este „Ce este
filosofia?” şi mă distrez cu voi de minune!...
Gheorghe:
Tu iubeşti filosofia! De fapt,
iubeşti esenţa filosofiei care, pentru tine, uneori, este
iubirea... Tu iubeşti iubirea!...
Ion:
Ioana poate într-adevăr să confirme... Ea ştie cel mai bine cât
îmi place mie de mult să iubesc!
Ioana:
Îi place! Dar sunt sigură că
nu ştie care e esenţa iubirii!
Ion:
Şi care e esenţa iubirii?
Ioana:
Nu ştiu nici eu!...
Gheorghe:
Să vă spun eu?
Ion:
Spune-ne Gheorghe!... Care e
esenţa iubirii?
Gheorghe:
Filosofia!
Ioana:
Dar la fel ai spus şi despre prostie!
Gheorghe:
Nu e o mare contradicţie
aici!... Esenţa prostiei şi esenţa iubirii sunt una şi aceeaşi
filosofie... Adică, iubirea de prostie şi prostirea prin iubire!...
Doar
ţi-am spus că Ion te iubeşte şi astfel încearcă să te
prostească să iubeşti şi tu prostia, aşa cum o face el!
Ioana:
Şi eu ştiu că iubirea e, de multe ori, o prostie, că nu se
justifică, că e pervertită, că e denaturată... Dar iubirea
adevărată e mai mult decât o prostie!
Gheorghe:
Anume?
Ioana:
Anume, de exemplu, e acea stare
a fiinţei pe care, dacă o simţi, nu mai ai nevoie de filosofie!...
Te-ai regăsit pe tine şi nu te mai cauţi!... Ştii că filosofia
are un scop şi tu ai găsit acel scop şi acum trăieşti în el!
Gheorghe:
Şi care e acel scop?
Ioana:
Iubirea!... Nu o pot descrie în
cuvinte, dar când o simt, ştiu că e mult mai mult decât prostie!
Gheorghe:
Anume?
Ioana:
Iubirea... e locul care anulează
filosofia!...
Gheorghe:
Iubirea... e starea care uită de prostie, Ioana!... Şi de aceea,
cel care iubeşte poate uita şi de filosofie!
Ioana:
Se prea poate... Dar inima mea
îmi spune altceva şi Ion ştie ce vorbeşte ea!
Ion:
Ştiu?
Ioana:
Câteodată!
Ion:
Când?
Ioana:
Când mă iubeşti!...
Ion:
Ai auzit Gheorghe?... Eu şi
când iubesc fac filosofie!
Gheorghe:
Ce zici că faci?
Ion:
Ă... O prostie...
Gheorghe:
Aşa mai merge... Am crezut că ai zis altceva...
Ion:
Ce?
Gheorghe:
Filosofie...
Ion:
Şi nu e tot una?
Gheorghe:
Ba e tot una... Esenţa filosofiei e prostia, iar esenţa
prostiei e filosofia!
Ioana:
Şi esenţa iubirii care e?
Gheorghe:
Filosofia Ioana... filosofia!... Nu-i aşa Ioane?
Ion:
Aşa e Gheorghe! Aşa e!... Dar oare... ce e filosofia?"
-
Extras din cartea “Ce este filosofia?”
- autor Radu Lucian Alexandru:
