Ce este viata? - I - Intrebare

CE ESTE VIAŢA?

"Multă vreme filosofia s-a ocupat în mod obsesiv de „problema” (lingvistică a) fiinţei. Cuvântul „fiinţă” însă, trebuie să recunoaştem, chiar dacă este un cuvânt plăcut şi atrăgător, este suficient de „universal” încât, până la urmă, să nu transmită (mai) nimic (precis) – decât poate un gol de fiinţă (tot verbal şi acesta).
Unii ar sublinia astfel faptul că omul nu este (doar) o maşină, (doar) un robot care (doar) gândeşte (metafizic/ ontologic) fără a „simţi” (mai „nimic”)... (Manifestarea lui nici nu se opreşte şi nici nu începe cu generarea de cuvinte/ concepte pornite în avalanşă spre verbalisme „raţionale”, „dialectice” şi/ sau strict „aberant” rătăcitoare poetico-filosofic prin sfera realului lingvistic). De aceea, conceptul de „fiinţă”, golit de „simţire”, nu poate fi „fundamental” pentru abordarea filosofică a realului (ne-)filosofic.
De fapt, nici un „concept” (indiferent cât de „general/ universal”, respectiv individualizat/ particularizat/ determinat ar părea el a fi la o primă gândire) nu va putea vreodată să fie găsit ca având o astfel de calitate „magico-filosofică” (de întemeiere „ultimă” a vreo unui discurs „coerent/ incoerent” despre „ceea ce este” şi „ceea ce nu este”).
Aceasta deoarece „adevărata” filosofie, filosofia care se respectă pe sine (şi nu vrea să fie doar un simplu clovn lingvistic la curtea regelui teleologic al momentului, angrenat, în mod trecător, în generarea de sensuri interesate propagandistic spre promovarea, directă sau „coafată”, a „doctrinei de la curte”), filosofia care nu se pierde pe sine în propriul său discurs, filosofia care trăieşte pe deplin la înălţimea numelui pe care şi-l asumă (acela de „dragoste de înţelepciune”) – această filosofie ştie că înţelepciunea adevărată (şi iubirea pentru ea) comunică (şi) prin cuvinte, dar nu se opreşte la ele.
Ea nu confundă mesajul cu mesagerul. Mesajul acestei filosofii este deci dincolo de mesagerul ales să o transmită (limba scrisă şi/ sau vorbită) – ea vrea să comunice (şi) „dincolo de cuvinte”, indiferent care ar fi ele...
Se ştie că vorbele/ conceptele/ discursurile sunt, de cele mai multe ori, doar un pretext pentru o posibilă comunicare „reală” dezvoltată în paralel cu ele (prin simpatie sau antipatie, prin intenţie şi faptă, prin instinct şi intuiţie, prin logică şi inspiraţie...) şi pentru o posibilă comuniune (temporară şi relativ iluzorie, dar totuşi suficient de puternică încât să promită celor care o experimentează realitatea existenţei unui sens în comunicare...).
Filosofia este menită prin destinul ei genetic/ etimologic (inevitabil) să indice spre realul specific percepţiei clare, spre empirismul imediat al faptelor concrete şi spre trăirea integratoare a actelor vieţii – şi nu spre confuzii şi amăgiri specifice iraţionalului, fictivului sau metafizicului-mitologic.
Ea nu este originar menită spre a îndemna la fugă din faţa realităţii prin ignorarea existenţelor evidente specifice trăirii imediate – existenţe specifice apropierii incontestabile pe cale senzorială, emoţională, raţională, intuitivă sau volitivă deopotrivă de obiect şi de subiect, deopotrivă de sine şi de celălalt, deopotrivă de imanent şi de transcendent, deopotrivă de sens şi orientare, de cuget şi încântare, de văz şi de visare, de auz şi cântare, de pofte şi de mişcare...
Cu termenul de „existenţă” conceptul de „fiinţă” a căpătat o înfăţişare mai „existenţialistă”, mai înţelegătoare faţă de sentiment, mai apropiată de viaţă, mai simţitoare de trăire, mai iubitoare de om privit în ansamblul calităţilor lui ontologice (şi nu redus arbitrar doar la nişte anexe parţiale ale lui, cum ar fi „gândirea” sau „emoţia”, sau „intuiţia”, sau „voinţa” etc.).
Termenul care poate însă, uneori, călăuzi căutarea cel mai adânc pe tărâmul filosofiei, termenul care necesită o apropiere individuală direct implicată spre analiză şi pricepere abisală este cel de „viaţă”...
– Care viaţă?...
– Viaţa ta stimabile cititor... Viaţa ta, viaţa mea, viaţa noastră, viaţa aşa cum este ea şi viaţa aşa cum ar putea ea să fie...
– Dar... „De ce viaţa?” – mă întrebi tu acum.
– De ce viaţa?... Pentru că înţelegerea ei clară şi trăirea ei integral-lucidă (trăirea nefixată unilateral-dogmatic spre satisfacerea compulsivă a unor obsesii specifice unor anexe parţiale ale fiinţei umane) este, în mod evident, de foarte multe ori, o problemă „de viaţă şi de moarte”!... Cine nu doreşte să înţeleagă cât mai clar „viaţa” (refuzând astfel să cerceteze cât mai cuprinzător cu putinţă integralitatea ei ontologică, gnoseologică şi axiologică – cu meandrele ei discursive, reflexive şi acţionale) este destinat unei „vieţi lipsite de viaţă”, unei „morţi” a cugetului, a curajului şi a adevărului (chiar dacă teoretic el/ ea este încă „în viaţă”...).
De aceea, eu te invit acum să ne jucăm puţin (fiindcă joaca este una din trăsăturile de bază ale umanităţii) cu termenii „filosofici” şi să purcedem spre analiza critică a vieţii punându-ne următoarea întrebare existenţială fundamentală:
„Ce este viaţa?” (/ „CE ESTE VIAŢA?” / „CE ESTE VIAŢA?”1)

CALEA ÎNTREBĂRII

Aceasta este întrebarea pe care eu am folosit-o ca obiect/ subiect de concentrare în procesul adâncirii mele iluminatorii în tainele filosofice ultime ale faptului de a fi în viaţă. Aceasta este întrebarea pe care am repetat-o mereu în mine, prin (re)aducere volitiv încăpăţânată şi raţional-emoţional maximal încărcată în faţa propriei conştiinţe, pentru a o provoca să-mi dea, pe diferitele ei paliere (raţional, emoţional, intuitiv etc.) şi mai ales în întregul ei, un „răspuns ultim” – un răspuns pe care să mă pot baza pe deplin, un răspuns pe care să nu-l mai pot respinge, un răspuns abisal de profund, un răspuns detaşat imens de oricare dintre răspunsurile minore care mi-au venit în faţă spre prezentare pe parcursul adâncirii prin întrebare („Ce este viaţa?”) spre tainele cele greu de pătruns ale conştientului, subconştientului şi inconştientului.
După cum vom vedea împreună, această întrebare (ca de altfel orice întrebare) admite o mulţime nenumărată de răspunsuri (mai mult sau mai puţin întemeiate pe ataşamente raţionale sau emoţionale antecedente existenţial formulării ei conştiente, respectiv pe întâmplări circumstanţiale accidental trăite prin interacţiunea relativ aleatoare cu sinele şi cu lumea).
Tu însă, cititorule, dacă vei dori să înţelegi Sensul spre care indică Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII / CALEA ÎNTREBĂRII) şi logica ei, trebuie (pentru o vreme) să refuzi oricare din răspunsurile primite de la alţii sau date de tine la această întrebare („Ce este viaţa?”/ „CE ESTE VIAŢA?”/ „CE ESTE VIAŢA?”)indiferent dacă îţi par corecte sau greşite, plăcute sau urâte, ademenitoare sau respingătoare, slabe sau tari şi să nu te opreşti (dacă poţi) la nici un răspuns „minor”, la nici un răspuns care nu-ţi revoluţionează din temelii fiinţa, la nici un răspuns care nu continuă să reverbereze în tine cu infinită forţă timp de zeci de ani de la „primirea” lui. Doar aşa (poate) vei ajunge şi tu la ceea ce eu (şi alţii ca mine) am (/au) ajuns – anume la „răspunsul ultim”, la răspunsul care încetează să mai fie răspuns, pentru că devine una cu tine – tu eşti el şi el e tot una cu propria-ţi fiinţă.
Când mergi în adâncime pe Calea Întrebării tu eşti chemat deci să respingi orice răspuns parţial, orice răspuns care nu se ridică la demnitatea eternă a Întregului şi, astfel, după zile de concentrare continuă (făcute după o pregătire temeinică prealabilă în arta stăpânirii emoţiilor şi viciilor, în arta controlului voinţei şi în arta „meditaţiei”, după depăşirea vârstei de 21 de ani2), să ajungi poate şi tu printre puţinii binecuvântaţi capabili de a dori cu adevărat şi astfel de a actualiza în fiinţa lor o asemenea trăire directă a „fundamentelor vieţii”.
Calea Întrebării te va face să „înţelegi” viaţa dincolo de răspunsuri (dincolo de orice răspuns), te va pregăti să o „vezi” dincolo de cuvinte/ concepte/ idei... Ea este acea cale care te poate face capabil să ajungi să percepi singurul răspuns „corect” la întrebarea „Ce este viaţa?”.
Din păcate însă, acest răspuns nu este transmisibil şi, prin urmare, nu ţi-l pot comunica, dar te asigur că el este şi te aşteaptă (şi pe tine) să-l descoperi (nu atât printr-o „mare filosofie”, cât mai ales printr-o „mare practică”).
Nu te grăbi însă (mai ales, dacă nu vrei să ai neplăceri pe Drumul transformării tale) – viaţa trebuie trăită clipă de clipă cu maximă savoare şi Calea este la fel de importantă ca şi Pregătirea pentru păşirea pe ea... Pentru că putem asemăna Calea Întrebării cu urcuşul unui munte pe trasee nebătătorite şi periculoase – atenţia e vitală şi pregătirea anterioară pentru „ascensiune” este extrem de importantă.
În vederea unei astfel de pregătiri îţi recomand studierea atentă a cărţii Etica Armoniei şi punerea în practică a metodelor de armonizare psihică descrise în ea pe o perioadă de minim un an – şi te rog nu ignora această pregătire! – Calea Întrebării poate fi periculoasă şi nu trebuie parcursă de persoanele sub 21 de ani, de cei neantrenaţi serios în „meditaţie” şi „armonizare psihică” şi în nici un caz de cei afectaţi de probleme psihice (minore sau majore) sau de cei cu tendinţe violente sau auto-violente (ea nu se recomandă, sub nici un chip, celor care au suferit anterior de vreo tulburare psihică)!

Dar să trecem acum de atenţionări şi să purcedem cu discursul mai departe, chiar dacă, pe moment, tu poate nu vibrezi încă cu „întrebarea”...
Şi apropo: pe parcursul lecturii acestei cărţi să ştii că te poţi opri în orice moment – nu e nici o supărare – o să înţeleg – pur şi simplu Calea Întrebării nu e pentru oricine...
Te poţi opri chiar şi acum, aici!... Dar dacă totuşi te încăpăţânezi să citeşti mai departe, pretinzând că tu nu eşti chiar „oricine”, lăsă-mă să-ţi spun că vom purcede în continuare la crearea câtorva structuri filosofice artificiale spre a te familiariza cu „jocul – concentrare” specific mersului pe Calea Întrebării...

Trebuie deci să continui acum prin a-ţi spune că „Viaţa” (văzută cosmologic în „timp” şi „spaţiu”, postată valoric ca echilibru precar între cantitativ şi calitativ, plasmată teleologic între relaţie şi cauzalitate prin modalitate şi sensualitate) o vom considera, în lucrarea de faţă, din motive „iluminatorii”, ca fiind cel mai important concept al filosofiei, cu sfera cea mai largă de aplicabilitate şi influenţă – sferă care se răsfrânge deopotrivă peste fiinţă şi neant, peste real şi posibil, peste trecut, actual şi imaginar, peste stagnare şi devenire, peste unu şi multiplu... – şi datorită acestei importanţe, întrebarea „Ce este viaţa?” devine, în acest context, cea mai importantă întrebare a vieţii...



NEANTUL ŞI VIAŢA

Începând deci să păşim pe Calea Întrebării „Ce este viaţa?” putem să vorbim mai întâi de o viaţă a fiinţei şi de o viaţă a neantului.
Astfel, a avea viaţă înseamnă, de multe ori, pentru noi a exista în prezent, a simţi „bătăile unei inimi” şi a ne cufunda pe deplin în îmbrăţişarea sunetul unei respiraţii – înseamnă „a fi”, „a avea” şi „a acţiona” luate împreună... fiindcă este evident că ceea ce este aflat în posesiune deplină de sine acţionează (mereu) spre depăşire de sine prin Viaţă...
Viaţa fără fiinţă poate fi imaginată, dar nu înfăptuită... Viaţa fără sine expansiv poate fi gândită, dar nu experimentată... Viaţa fără depăşire de sine poate fi concepută, dar nu poate fi trăită...
Viaţa fără fiinţă poate fi imaginată ca şi viaţă (trăire) a neantului (a non-fiinţei). Prin urmare, putem spune (pentru că după cum se ştie putem spune orice) că neantul are viaţă!
Neantul poate căpăta mai multe valenţe interpretative: de vid (spaţial), de gol (de lipsă a plinului), de insignifiant (de lipsă a „conţinutului”), de nemişcat (fără direcţie şi dinamism sensual), de inert (stagnant, mort) ş.a.m.d.
Ca şi vid (spaţial) neantul este de găsit mereu în spaţiul dintre două prezenţe (materiale); ca şi gol – ca lipsă a plinului, neantul este de găsit mereu în tot ceea ce nu este îm-plin-it, în tot ceea ce speră spre mai mult, în tot ceea ce nu este mulţumit cu ceea ce este, cu ceea ce are şi cu ceea ce face – adică, în această accepţiune, viaţa neantului poate fi regăsită cam peste tot (te poţi chiar întreba dacă în afara ei mai poate fi şi altceva – un altceva care să fie plin, împlinit, mulţumit...)
Ca şi nemişcare, ca prezenţă a morţii (ridicată în conştiinţă sub spectrul actualului sau doar al posibilului), ca stagnare, ca prezenţă a inertului, a neschimbatului – viaţa neantului palpită de asemenea parcă peste tot: ea trăieşte sub această formă în tot ceea ce este relativ stabil, în tot ceea ce nu se schimbă (în tot ceea ce pare că nu se schimbă – suficient de repede pe cât am vrea noi uneori).
Când ne revoltăm în faţa unei situaţii nedrepte, dureroase, stresante, o facem, pentru că ea refuză să se schimbe, refuză să dispară, refuză să capete viaţă de fiinţă, pentru că se complace (pe moment) în viaţă de neant.
Viaţa neantului aduce uneori, prin urmare, cu sine o mare plictiseală, o inevitabilă apatie, o monstruoasă detaşare, o perfidă contemplare... Dar ea poate fi şi constructivă în măsura în care este percepută în echilibru ideatic cu complementara ei dialectică – anume viaţa fiinţei: entuziasmul molipsitor, bucuria încântătoare, implicarea strălucitoare în acţiunea aceea plină până la refuz de nenumărate determinaţii concrete.
(Deschid aici o mică paranteză: – este relativ simplu „să demonstrăm” că un oarecare concept filosofic are sfera de cuprindere cea mai largă în câmpul ontologiei sau metafizicii – trebuie doar să devenim ceea ce suntem – anume părtinitori (cu preferinţe şi gusturi „conceptuale” proprii care se afirmă şi mai puţin se discută), trebuie doar să ne jucăm jovial sau „academic” cu inocentele cuvinte şi să le legăm, relativ contingent, în discurs, de pretinse fundamente incontestabile ale unui câmp unilateral oarecare, întins spre confiscare şi spre rumegare lingvistă „absolutistă” a lumii semnelor şi a semnalizatorilor.
Să luăm, de exemplu, termenul de „cauză” (CAUZĂ). Punând după el termeni precum „fiinţă” (FIINŢĂ) sau „realitate” (REALITATE), sau „unitate” (UNITATE) – automat trecem dincolo de ei (cel puţin la nivel gramatical) – spunând „cauza fiinţei” (CAUZA FIINŢEI) ajungem într-un spaţiu de dincolo de fiinţă şi, prin urmare, „arătăm” că termenul de „cauză” este mai general (mai cuprinzător) decât cel de fiinţă (pentru că se poate aplica, de exemplu, şi nefiinţei). Dacă însă inversăm verbal ordinea termenilor, ajungem la „fiinţa cauzei” şi „arătăm” că termenul de fiinţă este mai cuprinzător şi mai fundamental decât cel de cauză, fiindcă se poate aplica, de exemplu, şi la ceva care teoretic este ne-cauzat (şi se inventează astfel fiinţa identică cu vreun „cauzator necauzat” sau cu „mişcătorul nemişcat”).
De aceea, cei care văd în termenul de „fiinţă” cel mai greu concept spre care ne putem apleca mintea sunt doar nişte naivi care s-au blocat în gluma „fiinţei” inventată de filosofia antică şi în loc să râdă de ea au luat-o în serios... Cine nu ştie de glumă nu poate ajunge decât un păcălit... sau chiar un păcălici. Lui îi este refuzat râsul eliberator al celui care inspiră în sine aerul dătător de viaţă al spaţiului extra-lingvistic infinit.)
Dar să revenim la glumele noastre...


VIAŢA MORŢII

Deşi cu viaţa nu e de glumit, ea pare totuşi să fie o întreprindere destul de firavă, aparent destul de uşor de scos din echilibru. Şi nu e de glumit, pentru că cine „glumeşte” prea mult cu ea ajunge, uneori, să întâlnească „moartea”.
S-a vorbit astfel mult despre frica de moarte... Dar despre frica de viaţă putem oare vorbi? Cu alte cuvinte – putem noi vorbi de o viaţă a morţii?... Tu ce zici? O putem face?
– Putem! Tocmai am făcut-o! – îmi vei răspunde tu...
– Bun! Dar atunci ce este viaţa morţii?...
– Ce este?
– Ar putea fi vieţuirea/ trăirea ei – simţirea ei în momentul când se apropie de tine sub o formă sau alta (moartea unui prieten, a unei rude, a unei „iubiri”, a locuirii într-un anumit spaţiu...).
Moartea ca şi viaţă poate deci îmbrăca forma unei despărţiri, a unei rupturi de ceva/ cineva spre a trece spre altceva/ altcineva, dar poate fi văzută şi ca o distrugere iremediabilă, ca ruptură care nu mai poate fi refăcută (exact la fel). Indiferent însă dacă o privim ca o despărţire/ ruptură/ distrugere (temporară sau definitivă), moartea este o prezenţă constantă în tot ceea ce numim viaţă...

(Deschid aici o altă paranteză: paradoxul de doi bani în acest caz este faptul că nu putem concepe viaţa fără despărţiri, rupturi, desprinderi, distrugeri, transformări – deci fără moarte – dar o putem „gândi” uneori ca atare...
Putem folosi pentru aceasta imaginaţia limburistică (antică, modernă sau contemporană) – pentru a gândi o viaţă apriorică, o viaţă de dinainte de viaţa concretă, pentru a zice apoi: există o viaţă lipsită de moarte, o viaţă imortală, o viaţă pe care o trăiesc „ideile”, de exemplu...
Iată deci viaţa fără de moarte (şi tinereţea fără de bătrâneţe)! Iată-o în vorbe ascunse după măreţele cuvinte numite „concept” (CONCEPT), „idee” (IDEE), „suflet” (SUFLET), „spirit” (SPIRIT) etc.
Dar ce înseamnă, de fapt, o astfel de „nemurire”? Ea poate însemna, de exemplu, că o „idee”, un „concept” poate trăi în afara vieţii (concrete)... – ca şi cum ea ar putea trăi în afara percepţiei, a experienţei, a gândirii, a limbajului, a emoţiei şi voinţei – adică în afara a tot ceea ce există în „afara” ei, a tot ceea ce îi conferă de fapt identitate şi consistenţă ontologică...
O idee ruptă de restul ei (empiric, raţional, emotiv etc.) nu mai este o idee demnă de acest nume – ea este doar o proiecţie numeală dezbrăcată (violent şi) intenţionat de conţinut – nu pentru că ea ar vrea aceasta, ci pentru că cel care o violează astfel are nişte refulări metafizice groaznice care îl conduc spre asemenea fapte reprobabile.
Ideea unui astfel de violator metafizic nu este lipsită de conţinut (veşminte), pentru că ea nu l(e)-ar avea, ci pentru că violatorul acesta refuză să i-l (re)dea – pentru că sărmanul de el crede că conţinutul pe care îl au „ideile” depinde doar de insignifianta lui prezenţă filosofică.
Putem deci să analizăm hermeneutic sau critic, sau psihanalitic, sau ştiinţific, sau axiologic... orice (chiar şi viaţa, chiar şi fiinţa, chiar şi ideea...) şi să ajungem la ce concluzie vor muşchii noştri mentali şi vocali (cei vocali având o oarecare prioritate în exprimare, de obicei)...
Atât de maleabil este limbajul (mai ales cel „filosofic”), atât de darnic este el cu noi! – În vorbă orice este posibil, char şi posibilul aprioric al vorbei faţă de ea însăşi şi faţă de orice altceva... Prin urmare, strict în el şi redus la sfera lui, putem demonstra în cuvinte absolut orice.
De ce? Simplu: pentru că nici un cuvânt/ concept nu are o semnificaţie/ realitate proprie, obiectivă şi univocă.
Prin urmare, orice cuvânt poate oricând (cu puţină obrăznicie) să capete (printr-un simplu act de voinţă) rang de cuvânt suprem, de fundament ultim al Zării-Cugetării – el poate să se metamorfozeze miraculos şi să ia peste noapte forma oricărui alt înţeles (decât cel pe care îl avea îndeobşte până atunci într-un anumit context social-individual-subiectiv). Polisemia şi contingenţa semnului lingvistic îţi permit să faci orice în filosofie (dacă vrei)!...)

Dar să ne întoarcem la povestea vieţii... Unde eram deci? A, da: la viaţa morţii!
– Cum adică – viaţa morţii? vei zice tu.
– Cum nu! Îţi voi răspunde eu – orice moarte, atunci când vine sau când este, nu vieţuieşte ea? Nu trăieşte şi ea (în felul ei specific)?
Şi poate vei zice: – Nu! Când moartea vine la noi – ori noi suntem şi ea nu este încă, ori ea este şi noi nu mai suntem – deci întâlnirea cu moartea nu este posibilă!
– Crezi tu asta? Îţi răspund atunci: – această moarte de care tu vorbeşti este doar un caz particular de moarte – moartea aplicată la cazul particular al unui individ, respectiv viaţa ca fază finală a unei conştiinţe biologice.
Dar moartea poate lua nenumărate alte forme: celulele tale mor şi sunt înlocuite mereu, gândurile şi emoţiile tale la fel... Moartea este astfel o constantă a vieţii tale.
– Bine... dar (vei zice tu) eu nu vorbesc de această moarte parţială, ci de moartea totală – a întregului organism!
– Păi de aceea vorbeam şi eu – întregul organism moare înaintea morţii – dacă nu crezi, compară orice aspect al vieţii tale organice din acest moment cu momentul când aveai împlinită de abia o lună de la naştere – şi negreşit îmi vei da dreptate apoi!
Şi apoi moartea unui individ e doar o moarte particulară (parţială) în cadrul unei vieţi mai cuprinzătoare (a unui „organism” cum este specia, respectiv viaţa biologică privită în ansamblul ei). Ba mai mult decât atât: dacă noi nu am mai fi, atunci când vine moartea, atunci ea nu ne-ar mai găsi şi, prin urmare, nu am mai muri (vezi aici basmul „Tinereţe fără bătrâneţe”...). Şi mai mult chiar: dacă noi suntem şi ea nu este încă, cine va veni atunci să aducă moartea?... În orice caz, nu moartea... – pentru că ea nu este (încă)!
Alternativa ar fi ca ea să apară aşa spontan din neant (din nimic), chiar dacă nu exista înainte şi tu să sari la fel de spontan în neant exact în momentul ivirii ei – chiar dacă înainte de asta erai bine mersi în Fiinţă!
Dar asta ar însemna că totuşi te-ai întâlni cu moartea când aţi sări (spontan) unul în celălalt, pe drumul de trecere dinspre fiinţă spre neant (pentru tine), respectiv dinspre neant spre fiinţă (pentru moarte)... Dar asta ar însemna...


NU TE (MAI) STRESA!

Apropo! Dacă ai obosit citind jocul de cuvinte de până aici, nu e cazul să te simţi obligat să continui.
Iar dacă, cumva, zici în mintea ta: „Omul ăsta aberează, se joacă gratuit cu vorbele, îmi pierd vremea citind aceste rânduri...” – să ştii că probabil chiar aşa este: ai dreptate – chiar îţi pierzi vremea. Dar te poţi opri... – ce sens are să te enervezi degeaba?
Opreşte-te deci acum din citit! Opreşte-te frate! Fii sigur că nu sunt ironic cu tine: chiar îţi pierzi vremea!...
Dar ce să faci? Asta e – orice am face (şi tu, şi eu) ne pierdem vremea... sau, mai bine zis, vremea ne pierde pe noi...
Aşa deci! Unde rămăsesem?... A, da: dacă te simţi iritat de discursul de până acum, te rog eu mult nu îl mai lua în serios, râzi, fă glume pe seama lui, destinde-te: nu te mai stresa, om bun!
Dacă nu poţi ajunge la (un) adevăr fără să te stresezi, nu merită să ajungi la el (adevărul acela nu e demn de tine)...
Prin urmare, opreşte-te din stres şi nu mai citi!... Dacă poţi...
Te provoc!
– Hei-hei, te gândeşti tu poate acum: dar dacă aici este la mijloc o tehnică de manipulare pentru a-i înlătura pe cei necopţi – şi de abia de aici încolo urmează autorul să spună lucrurile cu adevărat importante?... Şi ca să nu le spună la prea multă lume (adică, pentru ca acele lucruri să rămână importante) el încearcă să-i trimită pe nerăbdători şi pe superficiali la plimbare...
– Nu frate/ soră! Nu e aşa! Cel puţin nu cred asta acum! Habar nu am ce o să zic în continuare... Dar s-ar putea să ai dreptate... S-ar putea să zic (şi) ceva important (pentru tine). Cine ştie?...

Bine... Nu vrei să renunţi la lectură? Treaba ta!
Hai atunci să vedem împreună ce mai zic (în paranteză fie zis şi între noi rămânând vorba – şi eu aflu odată cu tine ce zic, deci nu am (teoretic) nici un antecedent asupra ta).
Cum ar veni: aflăm împreună ce se zice prin noi – prin mine ca şi scriitor al gândirii tale, prin tine ca şi cititor al gândurilor tale, prin tine ca şi scriitor al gândurilor mele, prin mine ca şi cititor al gândurilor tale... prin tine ca şi critic nativ al gândurilor mele acum devenite şi ale tale (cel puţin pe perioada lecturii lor), prin mine ca şi ghicitor al gândurilor tale (cel puţin din perspectiva jocului de perspective pe care eu îl propun prin imaginea imaginată a prezenţei tale virtuale pentru mine şi extrem de reale pentru tine...).
– Bla, bla, bla... zici tu acum: poezii, doar poezii...
– Ei da! Şi ce? Nu îţi plac poeziile?
Tu crezi că viaţa e mai mult decât o poezie? Crezi?...
Da?... A da, sigur – aici e cazul să ne reamintim că putem crede orice... Chiar şi că viaţa nu e nici mai mult, nici mai puţin decât o simplă şi banal-de-sublimă poezie...
Sau poţi crede că este o nuvelă sau un roman, sau un eseu, sau un tratat... ş.a.m.d. Şi ai avea din nou dreptate.
Dar totuşi mai mult decât oricare dintre acestea viaţa e aşa cum zic eu: o poezie! Evident consider în acest context termenul de „poezie” cu sensul său cel mai larg – ca o exprimare de emoţii şi sentimente, de gânduri şi intuiţii, de dezamăgiri şi încântări, de regrete şi speranţe, de constatări realiste şi proiectări vitaliste; ca o înşiruire de fapte şi stări care poate avea un sens, deşi nu are nici unul; respectiv ca o înlănţuire de cântări lirice care are nesfârşite sensuri, deşi în esenţa sa pare că are doar câteva...

Dar hai să nu te mai ameţesc cu combinaţii sentimentale şi să te mai las şi pe tine să respiri un pic în această atmosferă filosofică a vieţii aşezată nativ în orizontul indefinitului... bănuiesc eu că îţi place şi ţie câte un moment de respiro...
Nu de alta, dar începi să-mi devii simpatic(/ă) acum când oarecum începi să-mi confirmi că noi doi avem ceva hobby-uri comune – anume savurarea plăcerii estetic – existenţiale a planurilor de real specifice combinărilor lingvistico-filosofice de forme aflate în explorare de esenţe metafizice fundamentale (cu sau fără sens)...
Iată însă că ne luarăm cu vorba şi am deviat puţin de la Cale. Să nu uităm totuşi de unde am plecat, fiindcă, zic eu, nu e lipsit de importanţă – anume de la întrebarea: „Ce este viaţa?”...
– Ai găsit vreun răspuns până acum?... Da? Care este acela?
–...
– Hm... Aşa deci... Frumos răspuns... Felicitări! Dar din păcate nu acesta este răspunsul pe care eu vreau să ţi-l indic... Dacă îmi permiţi desigur...

Bine deci: „Ce este viaţa?”... Ai văzut la faza cu „viaţa morţii” că pe acolo sugeram chiar că este o indistincţie ontologică între viaţă şi moarte... Te plasam astfel pe tine în sfera indefinitului, în sfera hermeneuticii care din ştiinţă/ artă a interpretării devine simplă prezenţă contemplativă aflată în lipsă de interpretare în relaţie cu ceea ce unii numesc viaţă, iar alţii Indefinibil şi Indefinit.
Dacă este aşa, înseamnă că sunt neserios – să mă dedau la asemenea confuzii triviale... Dar să ştii că nu eu sunt de vină (şi aici nu mă scuz, ci doar te informez): limba este de vină! Ea e vinovată, bat-o norocul s-o bată! Ea cu pansemia ei genetică, ea cu polisemia ei jucăuşă, ea cu convenţionalismele ei arbitrare, ea cu sensurile ei interminabile...
Aşa cum ştii şi tu – limba este vie, ea trăieşte, ea respiră, ea se afirmă şi se redescoperă pe sine în fiecare cuvânt pe care îl glăsuieşte din ea.
Dar are în sine şi ceva rezerve de claritate (mai mult pentru minţile naive aflate în căutare de repere iluzorii indiferent cât de firave) – şi, prin urmare, putem să speculăm şi cu folosirea acestor rezerve de iluzii: atâta doar că atunci nu trebuie să dorim să intrăm prea în profunzimea lucrurilor (iluziile au consistenţă doar în co-existenţă axiologică cu superficialitatea).
Această acceptare lingvistică mai „clară” ne spune uneori că viaţa este opusă morţii şi că aceste două existenţe intră în contradicţie – unde este prima nu poate fi a doua şi invers. Ok – putem spune şi acest lucru – uite tocmai l-am spus mai sus! Prin această afirmare logos-iacă nu dobândim însă nici un plus de cunoaştere şi nici un minus de înţelegere.
Nu! Ea nu aduce nici un plus de claritate şi nici de coerenţă – de altfel, de dorit a fi atinse, dacă vrem să construim ceva cu sens şi nu doar să bârfim poetic în preajma focului de tabără al celor ce sunt – asupra vieţii în aspectul ei cel mai general.
Însă după cum probabil te-ai prins până acum – nu acest accent şi-l propune a-l dezvolta lucrarea de faţă – în primul rând, pentru că ea nu este nici un proiect, nici o viziune – ci, mai întâi de toate, este o Cale...
De aceea, ţi-am şi zis să te opreşti, dacă consideri că lectura aceasta este pentru tine o pierdere de vreme... Ba mai mult chiar – o complacere în susţinerea unor confuzii inutile minţii şi inimii tale – de exemplu, între noţiuni acum clare pentru tine – anume „viaţa” şi „moartea”.
Ai dreptate!... Deci nu mai citi în continuare!... Haide că poţi: trebuie doar să închizi cartea... atâta tot... şi să nu o mai deschizi apoi niciodată... nici măcar de curiozitate!
Stă în puterea ta să faci din cartea pe care o ţii în mână o carte interzisă pentru tine, o carte pusă la indexul cărţilor interzise, pentru că nu vrea să stea în acord cu dogma, în acord cu aparenţa, în acord cu jocul actualmente acceptat de mase...

Ok... în sfârşit, tu ai închis-o stimabile. Of... Ce greu mai sunt unii oameni de convins... Adio! Şi să fii fericit! Cărările noastre se despart pentru moment aici: toate cele bune îţi doresc şi să auzim numai de bine! Oricum, zic eu că ai închis cartea la timp – şi nu trebuie să te frămânţi inutil cu întrebarea „Oare ce am pierdut?” sau „Oare am pierdut ceva?”. Îţi spun eu: tu nu ai pierdut nimic. Nu poţi pierde ce nu ai avut niciodată! (Conţinutul continuă şi calea povestirii noastre despre viaţă, cu adevărat, nici nu a început încă... mai e destul de mult până la final).
Vorbesc acum evident cu tine cel care ai rămas... deşi poate şi tu vei închide cartea puţin mai încolo, poate din aceleaşi motive pentru care alţii s-au oprit înainte de a începe, poate din altele.
Viaţa e imprevizibilă: începe când nu te aştepţi, se schimbă fără să te anunţe, te poartă pe căi spontane şi pline de neprevăzut. La fel e şi cartea despre viaţă. Puţini sunt cei chemaţi „să o citească” până la sfârşit. O ştiu şi eu, o ştii şi tu...
Dar îţi testez răbdarea, pentru că pe Calea pe care purcedem acum răbdarea este o mare virtute. Întrebarea „Ce este viaţa?” are potenţă de profunzime care îţi poate fi revelată doar prin punerea ei repetată în faţa conştiinţei tale, de o manieră relativ constantă, persuasivă şi neîntreruptă (decât de somn) timp de câteva zile bune. Doar astfel această întrebare îţi poate arăta mesajul ei abisal, doar astfel poţi ajunge să o cunoşti şi tu în intimitatea ei cea mai profundă.
Astfel poate vei ajunge şi tu la ceea ce am ajuns şi eu: la ceea ce nu îţi pot transmite şi nici nu încerc să o fac...
Până atunci însă, în măsura în care Calea noastră va rămâne comună, te voi ajuta doar să nu uiţi întrebarea („Ce este viaţa?”) şi să o aprofundezi dincolo de nivelurile ei semantice, conceptuale, ideatice, filosofice, existenţialiste, pragmatice sau de altă natură. Te invit deci să cauţi un răspuns „deplin”, nu unul parţial...


VIAŢA ŞI NEANTUL

Vorbim deci de viaţa prea-plinului şi, prin urmare, suntem nevoiţi să purcedem la considerarea vieţii neantului – ca atare, atingem în treacăt şi problema morţii ca expresie părtinitoare a neantului.
Vorbim astfel de neantul vieţii, pentru că, după cum putem constata, simpla rocadă efectuată în ordinea rostirii între „viaţă” şi „neant” ne sugerează că ar fi cel puţin două tipuri de neant: cel al vieţii (viaţa neantului) şi cel al morţii (neantul vieţii)... Şi poate mai semnificativ decât acestea este cel de al treilea: neantul aflat între viaţă şi moarte, nu atât ca mediator între ele, cât mai ales ca şi prezenţă de complementaritate spre proiectare matriceal ontologică.
Împărţiri arbitrare, vei zice. Ai dreptate, total arbitrare (deşi oarecum clasice: N cu V, N cu non-V şi N între V şi non-V). Cu puţină imaginaţie putem găsi tot atâtea neanturi ale vieţii câte cuvinte sunt în dicţionar: neantul vieţii filosofice, neantul vieţii comune, neantul vieţii planificate, neantul vieţii spontane, neantul vieţii deschise, neantul vieţii închise, neantul vieţii aventură, neantul vieţii siguranţă etc.
Combinarea aleatoare de cuvinte nu duce şi nu ne va duce nicăieri! Nici chiar la filosofie... sau mai ales la ea!
Dar ca să aflăm ce este viaţa vom coborî acum în acest contingent al combinărilor fără noimă şi vom insista puţin asupra neantului al treilea – neantul vieţii moarte sau neantul morţii vieţuitoare.
Întrebarea „Ce este viaţa?” ne pune pe o cale pe care păşind practic mergem în aceeaşi direcţie ca şi atunci când ne întrebăm cu sinceritate „Ce este X?” („X” fiind orice cuvânt din dicţionar). De aceea, orice întrebare este infinită. Şi mai ales este o săgeată care nu caută o ţintă, ci care se pulverizează în aer, dacă este trasă cu suficientă putere încât frecarea cu „mediul” să ducă la dispariţia ei înainte de impact (precum a meteoriţilor care ard integral în atmosferă înainte de a atinge pământul).
La fel e cu întrebările puse cu intenţii de profunzimi abisale – odată puse cu putere de viaţă infinită ele se destramă încet, încet în aer, în drumul lor către o ţintă reală sau imaginară.
Neînţelegând această „destrămare răspunsivă” (DESTRĂMARE RĂSPUNSIVĂ) existentă potenţial în orice întrebare pusă vreodată, mulţi iubitori de filosofie se grăbesc să dea răspunsuri „definitorii” (încrustate arbitrar în definiţii contingente) la problemele pe care ei şi le pun. Pentru ei „săgeata” nu arde, „meteoritul” nu se destramă înainte de „ţintă”, ci o loveşte cu putere provocând distrugere sau o ratează provocând dezamăgire.
Doar procesul de „ardere a întrebării” prin continua ei repetare duce la pulverizarea nocivităţii ei potenţiale, duce la transformarea ei într-un simplu semn pe cer, într-un indiciu revelatoriu al infinităţii şi integralităţii existenţei.
Mulţi se amăgesc, aşadar, că dacă dau o definiţie lui „X”, formulează un răspuns la întrebarea „Ce este X?” („CE ESTE X?”). Nimic mai departe de adevăr: răspunsul nu stă în definiţii – lucru care ar trebui să le fie evident tuturor – măcar şi din faptul că definiţiile respective sunt evident relative şi circumstanţiale.
Profunzimea nu stă în amăgirea unui absolut blocat fictiv în relativul unei definiţii oarecare... Profunzimea este şi în conştientizarea absolutului din relativ, dar ea este mai ales în conştientizarea relativului din absolut!
Răspunsul profund, răspunsul acela obţinut prin pulverizarea întrebării este doar unul – cei care îl trăiesc nu pot însă să îl spună – de aceea, el nu va fi scris niciodată în vreo carte de „filosofie”...

PENTRU CĂ...”
 
Combinând conceptul „viaţă” cu indicatori interogativi ai unor aspecte categoriale distincte (fiinţă – cine?, formă/ esenţă – ce?, timp – când?; spaţiu – unde?, modalitate – cum?, cantitate/ calitate – cât (/ă)?; cauzalitate – de ce?...) obţinem trimiteri spre ţinte aparente sau spre profunzimi pulverizatoare:
– Ce este viaţa?
– Ce este „Ce este viaţa?”
– Ce este când este ceea ce este viaţa?
– Ce este când este cine este acolo unde este viaţa?
– Ce este când este cine este unde este atât cât este viaţa?
– Ce este când este cine este unde este atât cât este aşa cum este viaţa?
– De ce este ceea ce este când este cine este unde este atât cât este aşa cum este viaţa?
Jocuri de cuvinte sau întrebări legitime?
De ce este viaţă? De ce mai degrabă viaţă şi nu moarte?
Simplu: deoarece (ceea) ce este (atunci) când este cine este (ceea ce este) acolo unde este (atât) cât este (aşa) cum este se întrebă mereu: de ce este? Sau mai precis: „De ce sunt?” (pe acest pământ) cu sensul: „Pentru ce? Cu ce scop? În vederea cărei direcţii?” sau cu sensul: „Din ce cauză? Din ce motiv? Datorită cărei raţiuni?”.
De ce?
Şi răspunsul nu este (cum ai putea crede): „De aia!” (deşi este dintre cele mai profunde care se pot da în interiorul limbii filosofice). Pentru demersul nostru nu acesta este răspunsul... şi nu este nici „De ce nu?”... Răspunsul de acum este „Pentru că...” („PENTRU CĂ...”)
Aşadar: „De ce viaţă?”
– Pentru că...!
Te-am lămurit, nu?... Cum nu? Aha, zici că să mai pun ceva după „pentru că”. Păi am pus: „...”
– „Păi nu puncte de suspensie, vei zice tu, că asta înseamnă că mă pui pe mine să găsesc răspunsul la întrebarea „De ce viaţă?””
– Păi ba da: „...” – pentru că chiar tu trebuie să o faci!...
Dar haide – până te dumireşti matale – să gândim un timp împreună „de ce-ul”...
La întrebarea „De ce?” răspunsul cel mai profund şi mai sincer pe care ni-l putem da vreodată este: „Nu ştiu!”... Dar ce bine că nu trebuie să ne dăm tot timpul răspunsuri profunde şi sincere!...
Ne mai putem da, de exemplu, şi răspunsuri superficiale sau cel puţin utile! Şi nu sunt de lepădat (în funcţie de circumstanţe) nici unele, nici altele. Dar asta o ştii şi tu...
– De ce atunci viaţă şi nu moarte?
– Nu ştiu... Tu ce crezi?
–...
– Nu ştii nici tu? Interesant! Te pomeneşti că te-a apucat şi pe tine profunzimea şi sinceritatea aşa deodată... probabil din „simpatie” sau poate din „ignoranţă” – că pare să nu o mai aprecieze nimeni în zilele noastre...
Dar dacă noi o apreciem (cel puţin sub aspectul formal al împărtăşirii confesionale a lui „Nu ştiu!”), în ea găsim şi un răspuns: pentru că viaţa înseamnă ignoranţă faţă de moarte şi astfel viaţa se prezintă în sine crezând că va trăi etern... şi atunci zice: „De ce nu?”
Problema este că, odată în-viată la viaţă, ea constată că este şi moarte şi atunci zice: „Interesant! Credeam că e „fără de moarte”. Dar uite că nu se poate!”
– De ce?
– De aia!, zice viaţa. Dar noi nu zicem ca ea, că noi nu suntem „ciobani”. Noi suntem oameni rafinaţi, culţi, inteligenţi – noi zicem „pentru că...” şi doar atât!
Fiindcă are şi „pentru că...” un „de ce” al lui, unul abil ascuns în miezul fiinţei sale...
– Dar de ce „pentru că...” şi nu, de exemplu, „fiind-că”?... Acesta ar fi un răspuns mai ontologic, de exemplu, pentru că ar aduce în discuţie, printre altele, fiinţa lui „că”...
– Da?... Să reluăm atunci: „De ce viaţă?”... Fiindcă... (trei puncte).
– Aha... vei zice tu: „Deci de aceea!”
– Da: de aceea! Doar ştii şi tu că trebuie să fie un „că” cu trei puncte (...) după el... dar nu continuăm cu răspunsul acela, pentru că ieşim din universal şi ne pierdem în românisme... Putem răspunde, prin urmare, la întrebarea „De ce?” cu formula „Deoarece...”
Cum ar veni: de – oare – ce; ceea ce ne arată că acest „deoarece”, deşi pare mai apropiat de sfera indeterminărilor generalului, el nu ne este dat decât ca un caz particular la întrebarea „De ce oare?”...
Bun – atunci avem măcar acest indiciu:
– De ce X?
– De X ce... !
Aha! Foarte bine, vei zice tu, atunci:
– De ce viaţă?
– De viaţă ce... (trei puncte).
Interesant: nu ştiu dacă ai observat, dar se pare că indiferent de unghiul de apropiere (dinspre „pentru că” sau „fiindcă”, sau „deoarece” etc.) ne tot lovim de... (trei puncte)!
Ce o fi oare cu ele? Să fie în natura lor răspunsul căutat de noi?... Iată că aşa pare să fie! Dar dacă este aşa, înseamnă că în sfârşit ştim: viaţa este viaţă, deoarece „trei puncte”!
Oau!... Aceste „trei puncte” sunt deci cauza vieţii! Măi să fie!... Aşa să fie?...
Bine – pot accepta asta – dar care să fie atunci aceste „trei puncte”?... (Pauză de gândire 5 minute...).

Aşa deci... am revenit: primul punct „ce?”, al doilea punct „este” şi al treilea punct „viaţa”! Adică, primul punct mirarea, exclamaţia, surpriza, uimirea, căutarea, gândirea, aprofundarea. Al doilea punct: fiinţa existenţei, percepţia ce provoacă reacţia lui „Ce???”. Şi al treilea punct: viaţa, trăirea, simţirea profundă a celor trei puncte unite într-o imagine vie: anume uimirea eternă în faţa existenţei integrale.
– Dar nu se poate, vei zice tu, ne învârtim în cerc vicios: am pornit de la întrebarea „Ce este viaţa?”, am ajuns la „De ce viaţa?” şi apoi am constat că ea este, pentru că „Ce este viaţa?”...
– Aşa e: ai dreptate. Ne învârtim inevitabil în cerc vicios – limba este un cerc vicios – orice cuvânt se defineşte prin alte cuvinte, care la rândul lor se definesc prin el.
Cum ar zice filosoful: filosofia este în limbă şi limba este „în aer”.
– Bine... dar atunci nu mai are rost să vorbim, vei zice poate tu acum.
– Dintr-un anumit punct de vedere, te aprob într-adevăr: are şi lipsa de vorbire rostul ei bine precizat în abordarea fundamentelor metafizice ale vieţii. Dar din altă perspectivă trebuie să constatăm că au şi cercurile vicioase rolul lor bine precizat, anume: în măsura în care le sesizăm prezenţa suntem provocaţi de această conştientizare a lor să purcedem spre ruperea acestor cercuri vicioase spre integrarea lor în spirala transformării continue a vieţii (limbii).
Revenind însă la punctele noastre, e necesar, aşadar, să constatăm că am găsit un prim pas spre abordarea întrebării „Ce este viaţa?”, anume „trei puncte”: este mirare/ uimire în faţa a ceea ce ni se arată (a vieţii, a existenţei).
Conştientizarea acestor „trei puncte” este un prim pas şi nu e unul uşor de făcut – anume să generăm apariţia în noi a uimirii, a mirării, a unui semn autentic de întrebare în faţa unei realităţi (a vieţii) pe care până mai ieri o consideram ca fiind de la sine înţeleasă...
Dar nu ne vom opri aici: acesta este de abia începutul...
– Cum adică începutul?... vei întreba tu. Începutul a ce? Matale te prefaci că pluteşti liber printre concepte, că te joci dezinteresat cu ele şi de fapt tu, stimate autor, urmăreşti ceva? Urmăreşti un drum, urmăreşti o Cale?
– Exact! Aşa cum ţi-am mărturisit de la început: CALEA ÎNTREBĂRIICalea Întrebării!
Văd că te pricepi la a depista evidenţele şi îţi mărturisesc că mă fac vinovat într-adevăr de sens-ualitate. Dar nu e vina mea. Pe cuvânt... Pur şi simplu aşa s-a întâmplat să fie.
Şi ce este viaţa dacă nu o întâmplare semnificativă, o întâmplare cu sens, acum – şi poate una nesemnificativă şi fără sens, atunci...
– Bine, mă vei întreba tu, dar ce este o „întâmplare”, dacă viaţa este o „întâmplare”. Nu este oare viaţa totuşi ceva mai mult decât o întâmplare? Nu este ea oare „Întâmplarea” cu „Δ mare?
– O fi! Ce să zic... ea este mereu, mai tot ceea ce vrem noi să fie... Şi în contextul acesta, fiindcă discutăm despre ceea ce ar fi (sau s-ar vrea a fi) viaţa, putem zice, printre altele, şi că viaţa este o „întâmplare” sau chiar „Întâmplarea” prin excelenţă: nu o banală întâmplarea, ci întâmplarea ne-întâmplătoare...
Această întâmplare care nu este întâmplătoare nu este aşa pentru că s-ar referi în mod specific la viaţă, ci pentru că în general orice întâmplare este mai mult decât întâmplătoare – adică nu este (total) întâmplătoare, având şi ea (ca întâmplare) cauze precise şi relativ bine determinate pentru cine poate să le cuprindă.
Şi chiar dacă disociem între cauzele bine determinate (ne-întâmplătoare) ale întâmplării şi cauzele ei relativ aleatoare (întâmplătoare) tot nu putem spune că întâmplarea pe ansamblu este pur întâmplătoare.
De ce? Deoarece „întâmplarea”, ca orice alt cuvânt, le conţine (filosofic) în sine pe toate celelalte cuvinte şi, prin urmare, le conţine în mod inevitabil şi pe cele specifice „necesarului”.
Contingenţa şi necesitatea întâmplării se pot suprapune cu uşurinţă în limbaj şi chiar şi în realitatea celor ghidaţi de limbajul-gândire-himerică prin viaţă.
Este mereu contingenţa lui „ce este” şi necesitatea „vieţii”, dar poate fi şi invers: necesitatea legică a lui „ce este” şi contingenţa cosmică a „vieţii”. Şi se mai poate să nu fie nici una, nici alta (aceasta pare să fie direcţia spre care ne îndreptăm) sau pot să fie şi una şi alta (şi aici e un sens pe care poate îl vom descoperi mai târziu)...

ÎNTRE BINE ŞI RĂU

Acum însă să ne întrebăm: „Viaţa este bună sau este rea?” – fiindcă aceasta este o întrebare fundamentală cuprinsă de facto în întrebarea „Ce este viaţa?”
„Este viaţa o bunătate? Sau e mai degrabă o răutate? Şi dacă e fie una, fie alta – e bunătatea sau răutatea cui?”
Poate fi, de exemplu, pe de o parte, bunătatea şi răutatea factorilor creatori de viaţă care o generează astfel spre fiinţare capabilă de ambele orientări. Şi poate fi bunătatea şi/ sau răutatea celor pătrunşi de viaţă – a vieţuitoarelor.
Supra-vieţuirea, în mod curios nu este o trăire deasupra vieţuirii, ci o restrângere a potenţelor ei la minimul său identificabil ca atare. Con-vieţuirea, vieţuirea împreună, ne apropie de problematica morală a poziţionării în sens a conceptelor de bine şi rău, dar avântul acesta valorizator se opreşte în realităţile concrete specifice con-vieţuirii reale a indivizilor. Unu şi cu una şi cu unu şi cu încă una con-vieţuiesc – sau spus direct – se suportă unii pe alţii, se tolerează unii pe alţii şi se abţin pe cât posibil „să nu-şi dea în cap”, în principal, nu de grija altor capete, ci de grija propriului cap.
În fiecare unitate de viaţă (în fiecare individ) este o pornire solipsistă de închidere în sine a întregii vieţi, de ignorare a realităţii sau potenţialităţii fiinţării unor altor vieţi. Şi aici unii ar putea spune:
– E bună această desprindere, această detaşare, această desconsiderare a unui altuia, pentru că te fereşte de eşecurile unor considerări ataşate, interesate, care rămân apoi fără compensaţie sau chiar mai rău: care atrag după ele reacţii meschine, înşelătoare, violente, autoritare, dispreţuitoare, exploatatoare din partea celui care beneficiază de existenţa unui suflet deschis ideatic şi sentimental spre el.
Viaţa pare să nu ierte nici o sinceritate, nici un idealism, nici o dorinţă (poate utopică) de mai bine.
Aflându-se în largul ei în cadrul „junglei societăţii”, a junglei naturale şi a junglei psihice individuale în care singura regulă care pare că contează este răsplătirea (cu mai multă viaţă) a celui care exploatează (sub o formă sau alta), în folosul propriu, viaţa şi slăbiciunile „sentimentale” ale celorlalţi – viaţa ne apare, în unul din fundamentele ei cele mai profunde ca fiind o „curvă”, o simplă „curvă” – o „tipă” care nu ezită să profite de orice slăbiciune pentru a se complace existenţial în înjosire axiologică şi promiscuitate valorică, în tiparul „vieţii distrugătoare de viaţă” („VIEŢII DISTRUGĂTOARE DE VIAŢĂ”).

Din această direcţie viaţa nu poate fi expusă decât ca fiind bazată în toată alura ei ontologică pe paradoxul „de doi bani” al „vieţii devoratoare de viaţă”.
„Ce este viaţa?” Ea este acea realitate mobilă care se auto-devorează! Viaţa este ceea ce se auto-consumă! Viaţa este prin excelenţă ucigaşul vieţii! De aici se generează şi amploarea răului care locuieşte esenţa ei dinamic devoratoare.
Viaţa este răul ei cel mai mare. Prin urmare, cauza răului în viaţă se află în sinea ei, în acel colţ întunecat, dar central ca reper de orientare, care o face să radieze întuneric peste alte vieţi şi astfel inevitabil (prin reflexie cauzală) şi asupra propriei vieţi. Conflictul interior, canibalizarea reciprocă a gândurilor şi emoţiilor vieţii între ele nu poate avea alt rezultat în exterior decât devoraţiunea vieţuirii, autoflagelarea faptului de a fi în viaţă...
– Un moment te rog (intervii tu aici)... Nu crezi că eşti puţin cam pesimist?
– Poate sunt un pic... dar numai un pic... Poartă cu tine întrebarea „Ce este viaţa?”, („Ce este viaţa?”, „Ce este viaţa?”...) când vizitezi un câmp de luptă (militară, ideologică, economică, politică, religioasă etc.) şi vei constata şi tu toate cele ce le-am zis: viaţa devorează viaţa!
– Nu neg aceasta... ştiu că ai dreptate, domnule autor, dar să nu ne oprim doar asupra acestui aspect: să discutăm şi despre binele vieţii, despre latura ei dăruitoare de sine, despre latura ei dătătoare de sens, despre acea linie idealistă a ei care conturează posibilitatea trăirii fericirii în viaţă...
– Ai dreptate, stimate cititor: pentru scurte momente de graţie există şi această posibilitate: sunt acele momente când ne ridicăm deasupra luptei imanente vieţii şi o privim ca pe ceea ce ea în fapt nu este şi nu va fi niciodată: o oază perpetuă de linişte, de armonie deplină, de pace şi împăcare eternă cu sine şi cu ceilalţi. Aceste momente sunt foarte bune pe alocuri, dar nu pot fi atinse decât prin ignorarea realităţii concrete a celuilalt – prin retragere în solitudine, în singurătate, în ignorarea la maxim posibil a oricărui alt semn de viaţă decât cel venit dinspre propria centralitate momentan optimist vieţuitoare.
Atunci reducem tot universul vieţii la propria viaţă şi e inevitabil ca astfel să nu obţinem un plus de control şi un plus de linişte. În fond, în acest fel, alungăm zgomotul de fundal făcut de prezenţa (de cele mai multe ori iritantă) a celorlalţi.
– Vrei să zici (mă întrerupi tu acum) că bunătatea reală a vieţii poate fi sesizată şi trăită doar în singurătate auto-impusă?
– E o ipoteză destul de solidă zic eu... pe care o poţi verifica, dacă nu ai făcut-o până acum. După aceea probabil că o să-mi dai dreptate, cel puţin parţial... şi doar în măsura în care în acele momente de „retragere din lume” (cu gândul, cu fapta şi mai ales cu privirea) vei ignora şi prezenţa răului din tine.
Această retragere presupune deci să „ignori” prezenţa celuilalt (intenţionat sau neintenţionat), de exemplu, în cazul nostru prezent, propria mea prezenţă. Şi trebuie să recunoşti că prezenţa mea în gândurile tale, făcută inevitabilă de actul citirii acestor rânduri, te irită, te supără, te agasează, te dojeneşte, te ironizează, te exploatează, te manipulează...
Stai liniştit(/ă) însă – e normal să se întâmple aşa: eu sunt un altul... iar viaţa tolerează foarte greu o altă viaţă (în principal, doar dacă nu are încotro).
Există în ea o pornire spre autoritarism, prin singularizare spre cucerire prin clonare a lumii înconjurătoare. Poate fi o reacţie de apărare împotriva unor invazii exterioare – şi cum să te aperi decât prin stabilirea unor graniţe clare şi sancţionarea/ pedepsirea promptă a oricărei vieţi care trece peste aceste bariere.
Dar e totuşi un trădător în mijlocul acestor graniţe, un trădător perfid, care este dispus să deschidă porţile cetăţii chiar cu preţul propriei distrugeri (dacă e cazul), doar pentru a realiza astfel o continuitate iluzorie cu „urmaşii” biologici şi/ sau ideologici care pot fi obţinuţi prin unirea temporară cu o viaţă de sex opus, respectiv prin impregnarea lor mentală în timpul creşterii lor cu propriile idei şi concepte, cu propriile prejudecăţi şi iluzii, cu propriile amăgiri şi speranţe.
Sexul anulează pentru un moment dihotomia ireductibilă existentă în sânul vieţii între tine şi un altul/ alta. Dar o face cu un scop precis, bine calculat: îţi prevesteşte moartea, ţi-o anunţă practic în faţă şi îţi spune fără jenă:
– „Eşti un dobitoc/ dobitoacă (în sensul de simplu vieţuitor/ vieţuitoare) care vei muri mai devreme sau mai târziu (că vrei, că nu vrei). Imaginează-ţi însă că nu este aşa. Imaginează-ţi că viaţa ta poate continua cu o altă viaţă: cea a „urmaşilor” tăi!”
Sexul este astfel, aici şi aiurea, înşelător şi perfid: el ştie că spune o minciună abilă care foloseşte doar vieţii devoratoare, nu vieţii care este devorată, cucerită şi luată în stăpânire (cel puţin temporar) prin calul troian al atracţiei sexuale şi al sexului propriu-zis. El ştie că pretinşii urmaşi nu conţin mai nimic din tine – decât poate aspecte ne-esenţiale – asemănări amăgitoare de formă, nu identităţi esenţiale de fond – orice nouă generaţie care vine pe lume, prin conflictul ei inevitabil cu generaţia precedentă confirmă acest lucru.
– Binele şi mai ales răul, zici deci matale, domnule autor, că pătrund adânc în esenţa vieţii, chiar şi în una din cauzele ei fundamentale: sexul!
– Nu, nu e aşa!
– Cum nu, te vei revolta poate tu, dar nu ziceai mai înainte...
– Ziceam: şi ce? Nu am dreptul să mă contrazic? Doar sunt viaţă şi e evident că una din caracteristicile esenţiale ale vieţii este contradicţia. Ea se contrazice pe sine prin simpla sa prezenţă...



CONTRAZICERE ŞI CONTRADICŢIE

La întrebarea „Ce este viaţa?” putem da, prin urmare, şi răspunsul următor: viaţa este o contrazicere şi o contradicţie. Este o contrazicere, pentru că ea vorbeşte deschis împotriva ei: îşi face singură spovedanii şi confesiuni dintre cele mai monstruoase, se pocăieşte singură (uneori) în legătură cu relele ce îi stau în caracter, se blamează singură pentru relele pe care (din diferite motive) nu poate să le facă (să se răzbune, să exploateze nemilos, să scuipe în faţă pe duşman).
Este o contradicţie, pentru că se naşte şi creşte din moartea unor altor vieţi, pentru că trăieşte din propria sa devorare, pentru că zidurile din care îi este construită casa (sinele) contrazic fundamentele pe care ea este înălţată (ceilalţi).

Însăşi întrebarea, însăşi posibilitatea stăruirii în punerea întrebării „Ce este viaţa?” dovedeşte această contrazicere: cum adică să te întrebi ce eşti?
Doar eşti viaţă, nu? Sau cum? Nu ştii cine eşti, nu ştii ce eşti?
Adică viaţa este o ignorantă şi o imbecilă care nici măcar atâta nu ştie? Cine şi ce este? O habarnistă care nu-şi cunoaşte nici măcar esenţa propriei sale identităţi – viaţa sa cea mai intimă?
Viaţa aceasta intimă (de dincolo de cuvinte) care cheamă, care ademeneşte prin întrebarea „Ce este viaţa?” pe care ţi-o pui acum („Ce este viaţa?”) se luptă cu o altă viaţă a ta („Ce este viaţa?”): cu viaţa ta interioară („Ce este viaţa?”), cu viaţa trăitoare în interiorul limbajului („Ce este viaţa?”) şi al gândirii („Ce este viaţa?”)... Ultima viaţă pomenită tot dă, ca bezmetica, răspunsuri după răspunsuri, fiind relativ conştientă de inconsistenţa lor; iar prima îi strigă: continuă („Ce este viaţa?”), ţine-o tot aşa („Ce este viaţa?”), eşti pe drumul cel bun („Ce este viaţa?”)...
E o absurditate aici – una care dovedeşte că viaţa este străină faţă de ea însăşi („Ce este viaţa?”), că ea nu se cunoaşte pe sine („Ce este viaţa?”) şi nici nu se va cunoaşte vreodată („Ce este viaţa?”), indiferent de promisiunile gnoseologic-teleologice pe care i le fac unii şi alţii...
Te întreb deci acum: te-ai întrebat odată cu mine, măcar odată, de la începutul acestei cărţi „Ce este viaţa?”?
Dacă da, iată că depui şi tu mărturie pentru conflictul interior al vieţii, pentru existenţa frământărilor ei abisale, pentru trăirea ei fenomenologică între malurile unei vieţuiri între care ea nu se regăseşte nicicum, între care ea nu îşi găseşte astâmpăr, între care ea simte că nu este...
E aici o căutare... dar nu a unui discurs creator de identitate, ci a unor indicii care să-i confirme indubitabil că este ceva dincolo de ea... Şi este! – aici depun şi eu mărturie (deşi poate încă nu suficient de convingător pentru tine în acest moment)...

Revenind însă la întrebarea noastră călăuzitoare de fiinţă – „Ce este viaţa?”... („Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...) – ne putem întoarce acum să mai considerăm puţin problema răului în viaţă. Şi te întreb acum: tu ce părere ai? Pentru tine ce este răul? Are el vreo semnificaţie pentru tine? Trezeşte el în intelectul tău sau în intuiţia ta vreo urmă de tresărire metafizică? Se măreşte el în tine în prezenţa celorlalţi, aşa cum sugeram mai înainte? Se potoleşte el momentan din zvârcolirile lui fiinţiale în momentele de frenezie drăgăstos-sexuală?
Cum este viaţa ta? În rău oglindită sau în bine (din rău) ţintită? Şi te rog nu-mi răspunde mie, că nu te aud... Răspunde-ţi ţie. Ia un caiet (sau o foaie) şi scrie în el (/ pe ea) un răspuns la această întrebare: „Ce este viaţa?”.
Apoi revino, dacă mai vrei să mergi mai departe pe drumul acestei întrebări, pe această potecă majoră existentă pe Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII).
Pauză 30 de minute... Apoi revin.


RĂUTATEA ŞI BUNĂTATEA

Am revenit – să continuăm deci... Viaţa este rea, pentru că nu este viaţă: ea nu este trăire continuă, ci se sfârşeşte (periodic) în moarte – vine din moarte, se clădeşte pe moarte şi sfârşeşte în moarte.
Moartea pare astfel a fi osatura cea mai intimă a vieţii.
Moartea este viaţă – de aceea, viaţa este rea – dar nu pentru că moartea ar fi rea şi viaţa identificându-se cu ea devine asemenea ei... Nu! Ci pentru că ea se trădează pe sine şi nu se ridică la înălţimea sensului spre care pretinde că tinde – acela al vieţii!
Ce viaţă este aceea care este temporară? Aceea care gândeşte în perspectiva morţii şi îşi întemeiază sensurile cu ea (mereu) în minte?
Viaţa care se gândeşte la moarte nu poate fi viaţă...
Dar ce viaţă nu se gândeşte la moarte?
A vorbi de viaţă fără de moarte pare a fi un non-sens. De ce? Pentru că... Unu: îndreptată spre moarte viaţa are un sens, scoasă din orizontul sigur al morţii viaţa îşi pierde acest sens...
Doi: moartea trezeşte în viaţă privirea spre altceva decât ea. În măsura în care această privire nu ar avea loc viaţa nu ar mai găsi în afara sa nici un sens de proiectare, de expansiune, de manifestare şi astfel ar rămâne închisă în sinea ei.
Trei: moartea indică, pentru viaţă, duşmanul ei: inamicul „mortal” care îi permite să se constituie identitar prin tensiunea luptei specifică vieţuirii – a acelei lupte fără de care expresia „şi-a trăit viaţa!” nu ar mai avea nici un sens.
Viaţa este deci rea, fiindcă nu este identică cu sine: nu îşi încape în propria piele, nu se recunoaşte ca putând să fie limitată. Răutatea ei este, prin urmare, dorinţa de distrugere a propriilor limite, dorinţa de disipare şi de alungare în neant a acestora.
Răutatea vieţii vine, aşadar, din aşezarea ei parţial în sine şi parţial în afara sa: în oglinda morţii în care ea se reflectă pentru a face cunoştinţă cu sine – în singura oglindă în care ea se poate vedea exact aşa cum este...
De aici vine însă şi bunătatea vieţii.
Ea este bună, pentru că răutatea sa are limite. Aceste limite se află la graniţa dintre ceea ce îi este propriu sieşi, resimţit ca intuiţie de oglindă interioară şi ceea ce îi este propriu sieşi perceput ca intuiţie de oglindă exterioară.
Prin acest conflict imagistic-senzual, născut în punctul de confluenţă aşezat între întinderea ei spre sinele interior şi întinderea ei spre sinele exterior (constituit ca reper de rezonanţă apocaliptică ce anunţă o perspectivă de intersecţie viitoare, amânată însă mereu spre atingere deplină din motive de consistenţă şi coerenţă teleologică), binele şi răul din viaţă îşi stabilesc oarecum definitiv raportul lor axiologic de putere.
Noi însă nu putem fi naivi – nu vom crede, prin urmare, în amăgirea unui viitor în care viaţa nu mai este viaţă, iar moartea nu mai este moarte... Deşi ştim încă de pe acum că viaţa este moarte şi că moartea este viaţă: o moarte de un alt tip decât viaţa ce i se opune în mod aparent; o viaţă de un alt tip decât moartea ce pare a o proiecta, iremediabil şi fără drept de apel, în derizoriu.
Fiindcă la ce e bună atâta frământare, la ce e bună atâta luptă în viaţă şi pentru viaţă, dacă moartea pare destinată să triumfe în mod inevitabil: nu doar prin moartea propriu-zisă, ci chiar în viaţa cea mai intimă a fiinţării?
Şi atunci „Ce este viaţa?”... Ce este ea, dacă nu pare a fi moarte şi nu pare a fi nici măcar viaţă?


IDENTITATEA VIEŢII

Viaţa nu este viaţă...
– Ce sens poate avea această afirmaţie? – vei zice poate acum tu. Ea pare... de fapt, nu pare, ci chiar este o afirmaţie absurdă, total străină de logică!
– Bine, ştiu că în mintea ta nu mă menajezi şi poate zici: „Sărmanul de el – aberează! Nu mai face distincţii elementare!”
Ştiu că s-ar putea să gândeşti aşa, pentru că eu însumi pot avea o astfel de reacţie la afirmaţiile de mai sus. Şi totuşi am mai spus-o şi o repet: „Viaţa nu este viaţă!”
– Ce vrei să zici cu această afirmaţie? Care este sensul ei?, poate mă întrebi tu acum.
– Să îţi spun... să nu îţi spun...?
Haide totuşi să încerc, de dragul tău, o explicaţie. Prin urmare, viaţa nu este viaţă, pentru că... (trei puncte).
Primul punct: dacă viaţa ar fi viaţă în totalitatea ei, în toate ungherele ei fiinţiale, în tot conţinutul plinătăţii sale ontologice, atunci nu am mai găsi în ea nici măcar o umbră de determinaţie care să trimită spre moarte... dar, fiindcă găsim, înseamnă că viaţa nu este (în toată plinătatea ei identitară) viaţă!
Al doilea punct: dacă viaţa ar fi viaţă cu adevărat, măcar sub un singur aspect al identităţii sale de sine, acel aspect nu ar mai fi niciodată atins de prezenţa fenomenologică a morţii şi astfel am avea de-a face cel puţin cu un aspect al vieţii care să fie plin de viaţă (şi total lipsit de moarte). Eu unul însă nu cunosc nici un astfel de aspect şi, prin urmare, pot spune cu seninătate că viaţa nu este viaţă (nici măcar în vreun aspect oarecare al ei).
Al treilea punct: dacă viaţa ar fi viaţă (într-o parte a ei sau în deplinul ei caracteristic), atunci moartea nu ar mai fi moarte (adică ceva capabil să anuleze, să nege, să expulzeze în neant viaţa). Dar pentru că moartea este moarte şi mai ales pentru că moartea este (şi aici cred că poţi depune şi tu mărturie în acest sens) putem spune fără vreo urmă de îndoială că viaţa nu este viaţă!



INCERTITUDINEA VIEŢII - 1

– Haide domnule (vei zice poate tu) că nu e chiar aşa. Te joci cu vorbele, le schimbi sensul după cum ai chef pentru a „demonstra” şi cele mai indemonstrabile lucruri...
– Aşa este! Nu neg aceasta decât parţial: mă joc cu vorbele, dar nu vreau să demonstrez nimic (cu ele sau prin ele). De ce?
Pentru că în viaţă nu poţi demonstra nimic! Şi nu o poţi face, deoarece pentru a demonstra ceva ar trebui să porneşti de la ceva stabil (de la ceva absolut sigur): ori în viaţă nimic nu este (absolut) stabil. Pentru că viaţa nu este viaţă, nimic nu poate fi demonstrat (cu certitudine) în interiorul ei (nici măcar certitudinea incertitudinii sale).
Şi oricum, să fim serioşi: dacă ar fi măcar o minimă certitudine metafizică, noi nu ne-am mai pierde acum timpul cu întrebarea „Ce este viaţa?”...
Şi dacă totuşi o facem, atunci nu putem să nu ajungem acum la concluzia afirmată mai înainte: viaţa este o (mare) incertitudine! Ea lasă impresia că ar fi lipsită de bază, de fundament: nu şi-l poate găsi pe acesta nici în sine, nici în afara sa. De ce?
Deoarece... (trei puncte)...


TRĂIREA CU REST

(Deschid aici o paranteză şi te întreb:
– De ce crezi că sunt mereu (cel puţin până acum) implicate în povestea lui „deoarece” (/ pentru că/ fiindcă ...) „trei puncte”? De ce nu doar unul sau două, sau, de ce nu, cinci „puncte”?...
Înţeleg ce gândeşti: „Pentru că aşa ai tu chef!”. Şi recunosc: nu eşti total străin/ă de adevăr. Însă vreau să te informez acum că nu doar din cauza „chefului” vin cele „trei puncte” după „de-oare-ce” (sau după pen-tru-că), ci şi pentru a indica spre câmpul de conversie a conştiinţei pe care vreau să ţi-o induc prin manipulare fenomenologică (îmi recunosc iată deschis intenţia direcţionată spre conştiinţă dornică de congruenţă abisală) axată pe aprofundarea întrebării „Ce este viaţa?”.
Primul punct se leagă astfel inevitabil de „ce”. Al doilea de „este” şi al treilea (după cum bine se vede) rătăceşte şi el sărmanul prin „viaţă” în căutare de precizări imanent-transcendente. Putem numi acest demers „cestivism”, respectiv „cestivitate”.
Astfel acest proces al cestivităţii se deschide tripartit, mai întâi, spre gestaţie, apoi, spre naştere şi, în cele din urmă, spre trăire cu rest până la o nouă gestaţie...
Şi zic gestaţie şi nu concepţie cu un motiv – anume acela că gestaţia e un proces de durată (care te implică afectiv, care te motivează pe termen lung, care te transpune în orizontul unei singularităţi promiţătoare de intuiţii directe a unor câmpuri perceptive încadrate în mod necesar în proces de revelare de sine prin transcendere de sine). Concepţia, pe de altă parte (deşi vitală), e doar o scânteie de moment, relativ contingentă fluxului inepuizabil de idei al vieţii.
O idee are o concepţie – care apare în acel moment de inspiraţie comutativă dinspre rătăcire superficială prin universul nominal spre trăirea iniţierii în clipa vieţuirii experimentale a faptului caracteristic stratului profund al constatărilor de real meta-discursiv.
Aşadar, cu o octavă mai sus decât concepţia (din perspectiva valorică a duratei şi adâncimii) se află gestaţia, creşterea în forme din ce în ce mai bine conturate a ideii nou concepute.
Rolul pe care îl joacă concepţia faţă de gestaţie îl joacă apoi naşterea faţă de trăirea cu rest.
Odată gestaţia dusă la termen se produce un salt ontologic într-o nouă dimensiune existenţială şi fecundaţia noii idei capătă o viaţă în afara pântecului mental – circumstanţial care a conceput-o şi a dezvoltat-o iniţial. Ea iese „în lume” şi începe să-şi trăiască aici restul – acea parte din fiinţa ei spre care a tins mereu şi spre care va tinde întotdeauna fără a o cuprinde pe deplin vreodată.
Trăirea cu rest este nedeplinul care dă sens şi posibilitate de înlănţuire în viaţă şi concepţiei şi gestaţiei şi naşterii. Şi nu doar atât...
A vorbi deci de o trăire deplină, fără rest, într-o lume umplută până la refuz cu resturile de viaţă aruncate sau lăsate în urmă accidental sau intenţionat de către înaintaşi sau de către contemporani, nu este a vorbi cu sens.
Viaţa este o trăire cu rest – cu restul pe care noi îl implicăm în existenţă, cu resturile pe care noi le luăm din ea spre o mai bună conturare de sine.
Totuşi aş putea zice că e posibilă şi trăirea fără rest, acea trăire perpetuu centrată spre sine, aparent complet opusă resturilor lăsate de alţii, aceea trăire care se are pe sine însăşi ca singur reper, chiar şi în resturile pe care ea însăşi le lasă inevitabil în urma ei.
Dar această trăire fără rest e posibilă (măcar pentru o vreme) doar pentru cei care ating spre contemplare directă (nemediată de gânduri, gesturi şi cuvinte) răspunsul cel mai profund la întrebarea „Ce este viaţa?”.
Stai însă te rog liniştit(/ă): (probabil) nu este şi cazul tău deocamdată – tu încă mai ai resturi de trăit şi întrebări de pus...

Revenind însă la „punctele” noastre, până la urmă, se vădeşte că cestivismul pomenit, ce părea să fie construit organic doar din trei puncte (gestaţie, naştere, trăire cu rest) ar fi încadrat mai cuprinzător într-o schemă ontologică cu cinci puncte, adăugând la cele trei menţionate încă două: unul la început de viaţă – concepţia şi altul oarecum spre „sfârşitul” ei: trăirea fără rest.
Cele trei puncte trăiesc în viaţă, în argument, în dialectică, în logică. Celelalte două există în stratul care le susţine pe cele trei, pentru a le da sens aparent (dinspre concepţie spre trăirea fără rest) şi pentru a marca sentimentul unui destin iluzoriu la un nivel mai profund decât stratul de realitate specific aparenţelor...
Închei aici paranteza şi revin...)


INCERTITUDINEA VIEŢII - 2

Viaţa este incertitudine, fiindcă..... (cinci puncte):
– sub aspect conceptual (luat în sens de concepţie) viaţa se naşte originar (şi) din incertitudine, din nesiguranţă, din întâmplare;
– sub marca gestaţiei (a gestului care se pregăteşte să-şi dezvăluie sensul pe care vrea să şi-l priceapă) viaţa creşte şi se hrăneşte (şi) din incertitudine, din contingenţă, din fapte relativ aleatoare;
– sub semnul naşterii (înţeleasă ca şi iniţiere, ca şi trecere a unui prag bine delimitat) viaţa se schimbă (mereu) în incertitudine: ea trece, se iniţiază, se naşte (mereu) dintr-o incertitudine într-o altă incertitudine – din incertitudinea specifică concepţiei şi gestaţiei spre incertitudinea caracteristică trăirii (cu rest sau fără el);
– sub cupola mereu îmbietoare a trăirii cu rest (trimiţând spre asigurarea unei sorţi mişcate de dorinţa de împlinire) viaţa îmbracă mai mereu haina incertitudinii; nu pentru că aceasta s-ar ţine scai de viaţă, ci pentru că viaţa şi incertitudinea au mereu o trăire comună şi anume: trăirea cu rest, trăirea neîmplinită, trăirea aflată în mişcare...;
– sub stindardul iluminator al trăirii fără rest (indicând spre o oarecare împlinire, aşezare, armonizare, împăcare) viaţa continuă să rămână în incertitudine – în acea incertitudine specifică lipsei de incertitudine (nu ca afirmare a unei certitudini oarecare, ci ca o lipsă totală de orice certitudine).

Vedem astfel că mişcarea în trei puncte, respectiv în cinci puncte, deşi pare a fi un proces cu un început şi cu o finalitate, nu este nici pe departe aşa ceva... – întrebării „Ce este viaţa?” nu i se răspunde printr-un proces oarecare bazat pe o anumită metodică a demersului discursiv. Nu. Nici pe departe!...
Şi pot să îţi spun acum că odată iniţiată păşirea pe Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII) prin asumarea conştientă a repetării continue (pentru o perioadă relativ îndelungată) a acestei întrebări („Ce este viaţa?”„CE ESTE VIAŢA?” – „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...) şi prin asumarea refuzului conştient de a asimila dogmatic orice răspuns pe care îl întâlnim pe această cale (indiferent cât de tentantă ar părea ispita opririi în mrejele unui răspuns oarecare), de fiecare dată când ridicăm în noi această întrebare („Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...), ne apropiem din ce în ce mai mult de centralitatea trăirii care ne aşteaptă la capătul acestei Căi – anume experimentarea unei stări în care toate cele „cinci puncte” se afirmă concomitent cu o forţă colosală pe care şi tu o vei recunoaşte în mod sigur de îndată ce o vei întâlni...
În cadrul hermeneutic specific pentru Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII) „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?) nu este deci o simplă întrebare, nu pentru că nu ar fi o întrebare, ci pentru că nu-i căutăm un răspuns simplu, convenabil, la îndemână pentru oricine. Această întrebare nu caută delimitări definitorii şi nici definiţii determinante pentru fenomenul pe care cu toţii îl cunoaştem şi îl numim prin cuvântul „viaţă”. Nu! Ea nu caută aşa ceva...
– Dar ce caută atunci? Mă vei întreba tu.
– Cine ştie?... Tu, cu siguranţă, nu, pentru că altfel nu ai mai citi cu încordare în continuare... Eu poate ştiu, dar, cu siguranţă, nu pot să-ţi spun...
Şi totuşi te întreb: „Ce este viaţa?”
– Iarăşi?, vei zice poate tu (puţin iritat/ă), deja mă exasperezi, mă enervezi: de câte ori îmi vei pune această întrebare?
– De câte ori e necesar: orientativ cam de minim 10 000 de ori...
– De câte ori? (Te revolţi tu acum...)
– Stai liniştit/ă! Am glumit! Eu nu pot şi nici nu am chef să-ţi pun ţie această întrebare de atâtea ori, dar tu poate că ar trebui să-ţi faci timp odată (în măsura în care eşti trecut/ă de 21 de ani şi eşti bine echilibrat/ă psihic) să ţi-o pui singur/ă pentru câteva zile (în mod continuu, în decursul tuturor activităţilor de peste zi – cu excepţia celor periculoase (în care concentrarea pe întrebare poate să-ţi distragă atenţia de la factori care îţi pot pune viaţa în pericol) şi în măsura în care îţi aminteşti mereu să menţii această concentrare, această păşire hermeneutic-iniţiatică continuă pe Calea Întrebării).
Altfel nu vei ajunge să contempli direct răspunsul profund abisal şi etern transfigurator pe care ţi-l poate dărui această întrebare revelatorie şi pe care îl vei recunoaşte cu siguranţă, fără nici cea mai mică ezitare, odată ce vei intra în contact nemediat cu el – nu ai cum să nu îl recunoşti – acest răspuns este răspunsul care îţi va schimba total viaţa şi îţi va contura în întregime destinul din acel moment încolo...
Să nu te simţi însă obligat/ă să păşeşti pe această Cale. Să nu te simţi nici măcar frustrat/ă, dacă nu vei putea menţine concentrarea pe întrebare mai mult de o jumătate de ceas, chiar dacă vei iniţia drumul specific pentru Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII). Drumul acesta cere antrenament şi pregătire prealabilă în tainele concentrării. Aşa că poţi renunţa pentru moment şi să revii ulterior când puterea ta de concentrare va creşte prin antrenament.
Să nu te simţi complexat/ă însă, dacă nu simţi chemarea de a face măcar un prim pas pe această Cale: nu toată lumea este destinată să iasă din mirajul limbajului, nu toată lumea este sortită contingent să păşească pe tărâmul hermeneutic transfigurator situat dincolo de vorbe, de gânduri, de emoţii şi de intuiţii...
De fapt ce zic? Foarte puţini sunt capabili de aşa ceva!
Prin urmare, nu te învinovăţi, dacă tu nu eşti capabil/ă de profunzime! Nu e vina ta! Întâmplările vieţii nu au convers în tine spre această direcţie.
Nu îţi plânge deci de milă şi nu te revolta. Iar dacă crezi că fac doar dovadă de bravadă şi că, de fapt, dincolo de vorbe nu este nimic (chiar dacă eu încerc să te fac să crezi că ar fi ceva), te îndemn să te mai gândeşti – te asigur că credinţa ta de mai sus este complect eronată (numai şi prin aceea că dincolo de vorbe şi gânduri te aşteaptă viaţa aşa cum e ea în puritatea ei abisală...).
Oricum, stai te rog liniştit/ă!... – nu scriu această carte doar pentru tine – şi nici nu o scriu neapărat doar pentru mine.
Ţie s-ar putea să nu îţi folosească la nimic. Şi atunci habar nu am de ce o (mai) citeşti...
A, ba ştiu – poate eşti dintre aceia plini de speranţă, dintre aceia care speră mereu la un „dincolo de dincolo”, la „un altceva mai altfel decât altceva”.
Foarte bine atunci – vei găsi între copertele acestei lecturi câteva indici firave care arată spre ceea ce tu cauţi. Nu îţi garantez însă că le vei putea vedea. Asta doar tu o vei şti...
Dar haide să lăsăm acum bârfa hermeneutic-teleologică deoparte şi să revenim la ce ne interesează pe noi de fapt – anume găsirea unui răspuns la gândul ce poate uneori va încerca să te frământe şi pe tine un pic mai adânc de aici încolo: „Ce este viaţa?” („Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...).


TU EŞTI RĂSPUNSUL

– Păi ce să fie iubite frate/ soră întru viaţă decât tu însuţi/ însăţi. Da: tu eşti viaţa! Şi cine altcineva ar putea să fie?
Tu o trăieşti, tu o respiri, tu o gândeşti, tu o simţi: tu eşti ea – tu eşti viaţa!
– Exagerezi prietene, vei zice poate tu, cum să fiu eu viaţa? Da... sunt de acord că sunt o parte din ea, dar nu sunt viaţa în întregimea ei!
– Chiar? O poţi dovedi? Îţi poţi tu ţie demonstra că odată ce tu te stingi din viaţă (dacă o vei face vreodată), toată viaţa nu se stinge odată cu tine?... Poţi?... Cam greu, nu?...
Dar haide să lăsăm raţionamentele să-şi împlinească sensul – acela de a arăta cu hotărâre (pentru cine are ochi să vadă şi minte să priceapă) dincolo de logica limbajului spre logica vieţii.
Îţi repet deci – în ciuda protestelor tale – tu eşti viaţa!
Să ştii că nici ţie nu poate să-ţi fie foarte greu să spui aşa ceva – uite poţi zice acum împreună cu mine: „Eu sunt viaţa!”... Nu vrei? Ţi-e frică? E într-adevăr o perspectivă înfiorătoare aceasta: tu să fii întreaga viaţă şi să nu mai fie nimic în afară de tine! E într-adevăr... Dar e o posibilitate pe care suntem îndreptăţiţi să o discutăm...
Aha... Văd că acum o zici: „Eu sunt viaţa!”. Foarte bine! – Ai văzut că nu e greu?... Sunt doar cuvinte omule, doar cuvinte... Iar cuvintele nu înseamnă nimic pe tărâmul pe care noi năzuim să intrăm...
Prin urmare, întrebarea „Ce este viaţa?” are ca răspuns posibil şi formula: „Viaţa este (sunt) eu, respectiv viaţa este (eşti) tu!”
Logic vorbind din „viaţa = eu” şi din „viaţa = tu” rezultă că „eu = tu”. Culmea e că în viaţa dialectică cuprinsă de această carte, în care după cum ai văzut, eu ţin loc şi pentru potenţialele tale probleme, „eu = tu” şi „tu = eu”.
Dar dacă stai să te gândeşti, aşa facem mereu – şi tu şi eu – eu mi-l imaginez pe „tu” şi tu ţi-l imaginezi pe „eu”.
De cele mai multe ori, conversaţiile noastre sunt purtate doar la acest nivel imaginativ-proiectiv. Şi uneori par a fi mult mai constructive decât conversaţiile „faţă în faţă” distrase de diversul faptelor contingente în jurul cărora se aşează spre dialog.
Proiecţia ta în mine şi proiecţia mea în tine o putem numi viaţă (viaţă a conversaţiei interioare, viaţă a creării imaginii unui altuia, viaţă a conturării, întotdeauna iluzorii, a imaginii de „sine”).
Prin urmare, putem spune: „Viaţa este eu şi tu!” şi astfel ne situăm într-o logică a colaborării sau „Viaţa este eu sau tu!” şi astfel ne îndreptăm inevitabil spre logica conflictului.
Mai putem spune „Viaţa nu este nici eu, nici tu!” şi astfel ţinem trează în noi logica determinărilor finite, logica căutării, a deschiderii spre sfera existenţială a trăirii cu rest."


1 Întrebarea „Ce este viaţa?” este scrisă cu literele specifice alfabetului Raldre, respectiv Lisan. (Aceste alfabete sunt prezentate pe larg în cartea Practicile Religioase ale Omului Universal, autor Radu Lucian Alexandru.)
2 Pentru condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru păşirea pe această Cale a se vedea şi capitolul Repere de orientare de la sfârşitul acestei cărţi.


- Extras din cartea “Ce este viața?” - autor Radu Lucian Alexandru:

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru