Repetare si intamplare: Ce este viata? - II

Ce este viata? - II - Filosofie

sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru

RAŢIONAL ŞI IRAŢIONAL

"Dacă privim însă viaţa din perspectiva raportului ei cu sfera raţionalităţii, respectiv a iraţionalităţii, atunci întrebarea „Ce este viaţa?” ne invită să răspundem şi la întrebarea dacă viaţa este raţională sau iraţională.

Unii şi-au făcut din raţiune zeiţă uitând însă că aceasta produce deopotrivă şi raţionamente corecte şi raţionamente greşite. Ei îşi afirmă cu mândrie titulatura de „raţionali” neînţelegând că prin efectele raţiunii (şi binele şi răul, şi utilul şi neutilul, şi corectul şi greşitul) ceea ce îi aparţine acesteia, anume raţionalul, este uneori la fel de „pervers” şi de puţin de dorit spre a te mândri cu el (în întregimea lui) ca şi „iraţionalul”...

Unii folosesc astfel cuvântul raţiune ca pe o mantră magică pe care şi-o asumă şi şi-o repetă prosteşte crezând că simpla ei arogare nominal identitară îi scuteşte de căderea în ridicol, în greşeală, în aberaţie.

Fără să mai vorbim de faptul că din solidaritate cu „raţiunea” auto-declaraţii „raţionali”/ „raţionalişti”, adeseori, ignoră în mod grosolan emoţia şi emotivitatea, sentimentul, trăirea directă, experienţa perceptivă nemijlocită, simţirea integrală, voinţa, dorinţa, intuiţia şi inspiraţia şi astfel se înstrăinează (nejustificat) de concret şi evidenţă, de poezie şi metaforă, de lirism şi imaginaţie, de trăire deplină în infinitul cu infinite posibilităţi.

Pe lângă faptul că ei astfel se plasează într-o sferă a unei vieţi şchioape, bolnave, incomplete, chiar perverse, ei se aşează în acest fel, fără să o ştie (deşi doar de o manieră imaginară), în afara vieţii umane (integrale).

De multe ori, „orientarea raţională” este pentru mulţi indivizi doar o scuză de a rătăci buimaci printre cuvinte „metafizice” sau „ştiinţifice”, crezând că lumea se reduce la cuvintele lor cu sensuri în căutare de sens. Nu, stimabile cititor. Lumea nu se reduce la cuvinte (nici măcar „ştiinţifice”/ „raţionale”), iar atâta timp cât vei rătăci aiuristic printre ele, nu vei înţelege cu adevărat nici lumea şi nici viaţa. De abia cu oprirea măcar temporară şi măcar parţial consistentă din această rătăcire se deschide o şansă spre a privi spre întregul lumii şi spre întregul vieţii.

Să însemne însă, cele de mai sus, că „viaţa nu este raţională”? Nici pe departe. Ea este raţională – atât în adevăr, cât şi în eroare, atât în bine, cât şi în rău... ea este raţională, pentru că este raţiune în ea, este acea raţiune care produce deopotrivă şi raţionamente corecte şi raţionamente greşite.

Dar viaţa este în acelaşi timp şi iraţională, în sensul că, de multe ori, ea refuză să ofere justificări raţionale (corecte sau greşite, evidente sau imaginare, ştiinţifice sau mitice/ metafizice) pentru multe din trăsăturile şi demersurile ei cele mai profunde.

Ea este şi iraţională, pentru că se plasează cu adevărat mai ales în afara cuvintelor, a gândurilor şi a raţionamentelor.

În viaţă sunt mult mai multe lucruri (infinit de multe) decât controversata ei latură „raţională”: în iraţional se află toate cele care se află „în afara raţionalului” (cu raţionamentele lui corecte, respectiv greşite).

Prin urmare, putem zice că viaţa este raţională şi iraţională în acelaşi timp: este o mare doză de raţional în orice iraţional şi o şi mai mare doză de iraţional în orice raţional.

Iraţionalul şi raţionalul nu se exclud, ci se completează reciproc (îşi dau unul altuia fiinţă), se stimulează reciproc spre manifestare. Dar putem afirma fără prea mare ezitare şi contrariul – anume că raţionalul şi iraţionalul se exclud reciproc, că nu pot ocupa ambele acelaşi timp şi acelaşi spaţiu. Ei se exclud în măsura în care orice exclude orice altceva prin simpla sa prezenţă în cadrul ontologic al fiinţei.

Viaţa este astfel contradictorie – nu doar pentru că se poate contra-zice pe sine, ci şi pentru că mereu se pot zice împotriva ei (în ansamblu, respectiv a fiecărui aspect considerat al ei) o grămadă de vrute şi nevrute.

Viaţa este mereu în contradicţie şi mai ales în contra-zicere. Ea ne contrazice mereu „zicerile” şi ne surprinde mereu cu noi „ziceri” de ale sale.

Iar întrebarea „Ce este viaţa?” este contra-zicere prin excelenţă („Ce este viaţa?”...) – este zicere contra vieţii („Ce este viaţa?”...), susţinută şi repetată „nebuneşte” („Ce este viaţa?”...) până când devine o zicere pentru viaţă („Ce este viaţa?”...), o zicere împreună cu ea şi în ea („Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...).

„Ce este viaţa?” contrazice în primă instanţă viaţa celui care o rosteşte. Această întrebare ridică viaţa împotriva vieţii: o întoarce spre sine şi o pune în contra-zicere.

Ea implică inconştient presupunerea că viaţa s-ar putea să nu fie (ceva important... sau cu sens). Şi, de aceea, viaţa se cutremură când îşi pune sieşi această întrebare, deoarece prin ea se evaluează pe sine: „Ce eşti tu?”. Eşti ceva sau eşti nimic? Şi dacă totuşi eşti ceva (mai degrabă decât nimic), ce anume eşti? Are vreo valoare fiinţa ta? Are vreo valoare pentru care merită să fie susţinută fiinţa ta, în continuare, în lume?

Şi până la urmă, ce este „valoarea”?

LIPSA ŞI ÎMPLINIREA

Valoarea e o lipsă. Valoarea e o împlinire. E o lipsă pentru cel care o dă, pentru că o dă de la sine. E o împlinire pentru cel care o primeşte, pentru că o primeşte în sine.

Valoarea e lipsa împlinirii şi împlinirea lipsei. E lipsa împlinirii atunci când ea e căutată spre a fi atinsă cândva în viitor sau undeva-altundeva. E împlinirea lipsei avute în trecut sau acolo pe undeva, prin trăirea ei în actualizarea prezentului aici – acum.

Nu este însă lipsă fără dor de împlinire şi nici valoare fără lipsă. Valoarea este astfel o lipsă împlinită sau chiar o împlinire a lipsei văzută nu atât ca şi cerere sau dorinţă, cât precum un gol care aşteaptă să fie umplut, precum un râu secat care aşteaptă să fie curs spre mare cu putere din nou şi din nou şi din nou...

Ea ni se arată astfel, la fel ca şi viaţa, precum o veşnică tânjire spre Întreg şi ca o perpetuă apropiere de el. În atingerea plinătăţii se arată astfel faptul că valoarea, înţeleasă ca punte între lipsă şi împlinire, poate fi deopotrivă şi punct de plecare şi ţintă de atins.

E punct de plecare, pentru că dacă nu am valoriza nimic, nu am pleca nicăieri şi nu am dori să facem nimic. E ţintă de atins, pentru că odată apropiată parţial (încă din punctul ei de plecare) ea îşi întinde privirea spre orizont, spre acea suprafaţă hipnotică a prezenţei aşezate ontologic dincolo de aici.

Avem deci valoare, pentru că altfel nu am fi, dar tânjim mereu spre ea, pentru că mai vrem să fim şi mâine. A avea valoare este, prin urmare, atât a cere, cât şi a mulţumi: a cere, pentru că valoarea este o cerere a unui sens dincolo de sensul de moment; a mulţumi, pentru că a mulţumi e a găsi sens chiar şi acolo unde el nu este de găsit.

Poate că unora valoarea le apare uneori ca fiind statică... Dar această impresie sentimentală nu poate fi decât o aparenţă iluzorie: cum să fie senzaţia mai presus de minte, cum să fie destinul altceva decât curgerea unui râu?

Pentru că dacă găsim un sens în această curgere, atunci putem găsi o valoare în destinul vieţii, dar dacă nu găsim sens între malurile apei fiinţei, aceasta nu se poate datora decât minunii contemplării, acelei minuni care ne permite actul magic al încremenirii pentru o clipă de extaz sau aparent pentru o veşnicie de tragic într-un singur moment, într-o singură stare; într-o singură împlinire, respectiv într-o unică lipsă.

Magia aceasta a contemplării încremenite poate vedea în viaţă o lipsă şi în valoare o non-existenţă – şi atunci e destinată unei trăiri monotone în drama vieţii până la împlinirea sa dramatică relativ deplină (măcar parţial şi temporar).

Actul acesta de ieşire din timp şi de evadare din câmp ne arată însă potenţialitatea vieţii de a tinde spre o împlinire totală infinită, dar el indică şi spre posibilitatea cunoaşterii valorii ei prin existenţă prea-plină, atât de plină încât dă spaţiul pe afară şi vrea să se dăruiască pe sine şi altora: nu din altruism, ci din egoismul unui instinct de conservare care ştie că nu poate păstra infinitul în sine existând în acelaşi timp ca şi individ/ă.

Şi atunci valoarea e lăsată liberă, aşa cum e ea dintotdeauna, să curgă dinspre cei prea-plini spre cei lipsiţi şi să trăiască în cei lipsiţi ca lipsă şi în cei împliniţi ca lipsă a lipsei.

Nu este însă timp şi nici spaţiu în care valoarea (ca lipsă şi/sau împlinire) să nu fie prezentă, pentru că în sinea ei ea nu este nici lipsă şi nici împlinire, ci este fiinţă – este ceea ce suntem şi este ceea ce este – anume, viaţă!

Timpul ei e, prin urmare, şi în trecutul dramatic luminos şi în prezentul actualizator de conţinuturi de potenţe infinite şi în viitorul care poate fi, dar poate nu va fi niciodată.

Ea e, prin urmare, şi act şi potenţialitate: e act, pentru că viaţa valorizează mereu tot ceea ce este, pentru că ea judecă tot timpul valoarea întregii existenţe.

E potenţialitate, pentru că mereu mai rămâne ceva de valorizat (în bine sau în rău), ceva de apreciat valoric de pe culmea unui munte axiologic pe care suntem înălţaţi uneori sau de pe fundul unei prăpăstii valorice în care ne găsim câteodată.

De pe vârful de munte valoarea apare ca fiind expirată când privim în jos spre semnele ei îndepărtate, pentru că se situează sub noi, sub picioarele noastre. Ea apare însă ca fiind aproape intangibilă atunci când privim năuciţi deasupra noastră spre vârfurile ei, pentru că pare să ne lase definitiv în urmă cu depărtarea ei pierdută printre norii luminoşi (sau cenuşii) ai cerului.

De pe fundul prăpastiei valoarea ni se arată ca fiind certitudinea pământului care ne împiedică să cădem mai jos decât suntem – de aceea, cei care traversează fundul unei prăpăstii găsesc certitudine şi valoare în orice – e şi uşor pentru ei – deasupra lor şi de jur împrejur şi chiar sub picioarele lor stă certitudinea faptului că valoarea e „un munte”, e muntele care se vede cu claritate deplină din locul în care ei se află: majestos, covârşitor, semeţ, colosal, plin de culmi de atins şi de poteci care ne pot purta spre vârfurile sale – şi vedem clar în acele momente că muntele vieţii are nenumărate vârfuri şi poteci spre ele.

Şi mai vedem ceva: că vârfurile muntelui sunt şi ele doar fundul unor alte prăpăstii, care se unesc sub chipul cerului în imaginea unei prăpăstii infinite din care e greu de ieşit, mai ales pentru că de acolo privind în sus, nu se mai vad cu uşurinţă nici poteci şi nici vârfuri evidente. De pe vârfurile muntelui axiologic al vieţii se văd doar nori şi vânt şi albastru infinit de cer. Şi acestea îţi spun: valorile tale sunt doar nori înşelători şi vânturi schimbătoare!

Şi poate tu le vei răspunde atunci:

– Valorile mele sunt prăpăstii şi munţi, câmpii şi dealuri, nori şi vânturi! Valorile mele sunt acolo unde eu încep şi sunt acolo unde eu mă sfârşesc – peste tot adică, dintr-o margine a universului până în cealaltă margine a lui.

Valorile mele sunt apa, pământul, aerul şi focul: apa care mă adapă şi mă revigorează, care mă unduieşte şi mă poartă pe râul misterios al vieţii; pământul cu elementele sale, toate venite parcă din stele şi de dincolo de stele pentru a se contura în mine ca bătaie firavă de pleoape deschise abisal între două veşnicii; aerul pe care îl încălzesc în mine, pe care îl respir în trup, pe care îl schimb continuu cu fiinţa atmosferică ce mă hrăneşte cu acest nectar de viaţă precum pe pruncul ce soarbe mulţumit la sânul mamei sale; focul ce arde în mine şi transformă tot ce-l atinge în valoare: dintr-o valoare într-o altă valoare, din ceva cu un anume contur de menire spre altceva cu un alt contur de sens...

Sunt, mai întâi, dincolo de limitele propriului trup, pentru că acolo este sursa existenţei mele: în pământ, în apă, în aer, în foc; sunt apoi în limitele propriei percepţii, pentru că aici se continuă nestingherite şi indiferente la prostelile metafizic – individualiste ale oricui şi pământul şi apa şi aerul şi focul.

Aş fi deci valoare, dacă nu aş fi ea, vei continua tu poate să zici. Aş fi o lipsă, dacă nu m-aş şti împlinire. Aş fi un plin, dacă nu aş vedea peste tot golul şi goliciunea – acel gol care se face deschidere – deschidere a universului spre mine, deschidere a mea spre univers.

– Trăim în goluri şi comunicăm prin ele, te continui eu aici. Dar trăim şi în prea-plinuri faţă de care golurile nu doar că nu au sens, dar nici nu îşi pot găsi unul.

Valoarea valorizează totul. Non-valoarea nu valorizează nimic. Nu pentru că ar fi lipsită cu adevărat de valoare, ci pentru că se crede a fi ca atare. Nu putem, prin urmare, să-i acordăm non-valorii decât o existenţă iluzorie, nu pentru că nu ar fi, ci pentru că nu se poate (încă) cunoaşte pe sine cu adevărat.

Eşti deci un om „lipsit de valoare” doar dacă nu „valorizezi”, mai întâi, tot ceea ce crezi că ţine de tine şi, apoi, tot ceea ce crezi că ţine de alţii sau de altceva (decât tine).

Şi nu poate fi decât aşa – cel „lipsit de valoare” (crede că) nu valorează nimic pentru sine. De ce? Pentru că nu are încredere în propria valoare şi atunci îşi proiectează propria iluzie (a lipsei sale de valoare) şi asupra celorlalţi. Nu valoarea îi lipseşte însă lui pentru a putea valoriza şi a îndepărta de la sine lipsurile sale valorice, ci conştiinţa valorii sale intrinseci – ca viaţă imanentă Întregului.

A fi e astfel a fi în valoare – a nu valoriza e a te auto-condamna la neant şi nimic-nicie. Pentru că ieşirea din gol (văzut ca potenţialitate a plinătăţii) sau intrarea în el (văzut ca actualitate esenţială fiinţei întregului) nu este posibilă decât dacă ne lăsăm iluzoria nimicnicie bârfelnică, cârtitoare, invidioasă, nemulţumită şi angoasantă în faţa constatării unei evidenţe: aceea a valorii Întregului, aceea a valorii Părţii, aceea a valorii mersului pe o Cale sau pe alta (fie înainte, fie înapoi), aceea a valorii staţionării odihnitoare şi revigorante pe marginea Drumului sau departe de el. Nu e mai multă valoare în drum decât în staţiile sale, precum nu e mai multă valoare în a merge decât în a sta. Fiecare îşi are rostul său valoric la timpul potrivit, în locul potrivit şi pentru omul potrivit.

Nu valoarea cheamă dezlegare şi nici legarea nu este lipsită de valoare – fiindcă a fi legat valoric de valoare este a valoriza legătura, relaţia, apropierea, simţirea celuilalt, iubirea vieţii. Iar a fi dezlegat de la a valoriza poate însemna şi a fi în valoarea celui care refuzând (pentru moment) valorizarea, găseşte valoare non-valorizării. A fi dezlegat poate fi deci a trăi detaşat de universul mişcării valorizatoare, în fluxul contemplării beatifice a vieţii ce trece dincolo de valoare şi non-valoare – în acea lucire iluminatorie care depăşeşte limba şi gândul, nu pentru a fi în valoare, ci pentru „a fi” pur şi simplu... (cu tot prea-plinul acestei trăiri şi cu toate golurile şi lipsurile abisale pe care ea le poartă inevitabil cu sine).

A spune însă că viaţa este dincolo de valoare şi valorizare nu este (neapărat) a spune adevărul – nu pentru că viaţa ar fi dincolo, ci pentru că „dincolo” e dincolo de orice dincolo – chiar şi de viaţă sau valoare...

E dincolo de noi, e dincolo de mine, e dincolo de tine, e dincolo de dincolo – nu pentru că nu poate fi dincoace, ci pentru că nu mai este în „este”, ci în „ce este?” – mai precis, în „Ce este viaţa?”... („Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...).

SCOPUL ÎNTREBĂRII

Aici poate tu mă vei întreba:

– Ce se urmăreşte totuşi pe Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII) prin punerea repetată (aproape ritmică) şi continuă a întrebării „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”)?

– În nici un caz să se afle ce este viaţa! îţi răspund eu.

Ea vrea să atingă dezlegarea de limbă, despărţirea de iluzia că vorbele/ conceptele/ cuvintele exprimă ceva care merită să fie luat serios în seamă ca şi răspuns posibil la „problema vieţii”.

Pe CALEA ÎNTREBĂRII se urmăreşte înţelegerea faptului că viaţa nu este limba/ limbajul şi nici concepţia/ gândirea/ raţionamentul – că răspunsul la întrebarea „Ce este viaţa?” nu este un răspuns de cuvinte, prin cuvinte, pentru cuvinte, ci cu mult dincolo de acestea. Viaţa în infinitatea ei nu este de înţeles prin limbaj, ci doar (eventual) numai dincolo de el. Mijlocul de a arăta spre această înţelegere, spre această percepţie directă a vieţii este de a demitiza limba şi limbajul conceptual, de a arăta că acesta nu este capabil să spună nimic fundamental despre nimic fundamental. El e un simplu joc naiv de cuvinte. Acest lucru trebuie să ajungă să-l conştientizeze în profunzime toţi cei care joacă jocul limbii (filosofice, religioase, psihologice etc.) total absorbiţi de mirajul ei ireal, în întregime cufundaţi în valenţele amăgitoare ale limbii promiţătoare de sens.

Doar prin conştientizarea şi depăşirea acestui joc al cuvintelor (gândurilor, raţionamentelor, conceptelor...), chiar şi doar pentru un scurt moment de „graţie”, se poate ajunge la adevăratul răspuns al întrebării „Ce este viaţa?”.

Ea este o întrebare pusă în cuvinte şi, prin urmare, este o întrebare relativ iluzorie (ca oricare alta). Repetarea ei continuă şi refuzul conştient al oricărui răspuns de vorbe la ea duce însă la depăşirea nivelului ei superficial, aparent – duce la depăşirea iluziei şi accesarea nivelului esenţial al vieţii, acel nivel abisal în faţa căruia orice exprimare lingvistică este total neputincioasă spre a-l revela sau măcar spre a-l indica cât de cât.

Vorbim astfel de o dezvrăjire a limbii, de o trecere a ei dintr-o sferă a magicului (peste toate pătrunzător cu sensuri iluzorii de sens) spre o proiecţie extra-sferică a unei realităţi existente dincolo de aparenţe, dincolo de formele vizuale şi sonore pe care le îmbracă vorbele/ cuvintele în viaţa pe care ele o controlează şi o amăgesc prin jocul lor himeric.

Scopul este deci atingerea alingvismului, a stării specifice celui care poate înţelege viaţa/ lumea în adevărata ei esenţă infinită şi dincolo de capcanele nenumărate pe care limba le pune în faţa lingvist-vieţuitorului.

E adevărat însă că în sfera lor iluzorie, şi la scara unei istorii nesemnificative faţă de eternitate, jocurile limbii pot ajuta la crearea unor vise mai frumoase sau mai puţin frumoase – ele însă se destramă mereu, ca prin farmec, în faţa realităţii pure şi brute a vieţii.

Pe Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII) se petrece astfel o „ieşire din limbă”, din semn, din simbol, tocmai prin folosirea punctelor lor slabe, prin profitarea de posibilitatea intrării în profunzime. Se trece astfel într-o zonă a fiinţei în care se pierde orice urmă de semnificaţie fixă/ dogmatică/ fanatică/ absolută pe care cuvintele au avut-o până atunci.

Sistemul limbii îşi pierde iluzia (doar) pentru cel care îşi pierde numele. Fără de nume devine lumea şi fără de nume cel care o priveşte în toată puritatea ei.

Nu vorbim dar de ceva miraculos, magic sau mistic, ci „doar” de o transcendere a iluziilor limbii/ gândirii.

Cel care ştie că atunci când vorbeşte/ gândeşte doar se joacă cu vorbele/ gândurile nu pune temei pe ele pentru nimic esenţial. Viaţa e cu mult mai cuprinzătoare decât ce se poate reda în cuvinte sau prin ele. De aceea, experienţa ei integrală nu poate fi transmisă prin vorbire/ scriere şi nici receptată (doar) prin gândire/ raţiune.

Trăirea autentică a vieţii e mult mai profundă de atât. Şi nu e tăcere (decât poate pentru scurte momente). În nici un caz nu e tăcere în sensul general al acestui cuvânt.

Atingerea ţelului pe CALEA ÎNTREBĂRII e ca şi cum te-ai întoarce brusc la „vorbirea/ gândirea” pe care o aveai ca şi prunc, înainte de a învăţa să vorbeşti/ gândeşti – de data aceasta însă având deopotrivă şi starea integrală specifică prunciei şi pe cea specifică maturităţii – stăpânind deopotrivă şi cuvântul şi tăcerea.

Se atinge astfel starea pruncului matur, a copilăriei împlinite pe deplin – specifică pruncului stăpân peste vorbe şi a maturului stăpân peste sfera ante-lingvistică şi extra-lingvistică a vieţii.

Trăirea concomitentă a stării pre-lingvistice şi a celei lingvistice constă, prin urmare, în trăirea intensă a stării meta-lingvistice sau post-lingvistice („post” vine de la „după”, dar şi de la „postire verbală”).

Prin punerea pătimaşă şi sinceră a unei întrebări copilul caută instinctiv această înţelegere meta-lingvistică. Însă pentru el nu este momentul să o poată obţine. De abia după ce va stăpâni limba suficient de bine pornind de la răspunsurile superficiale şi inconsistente pe care le-a primit la întrebările sale în copilărie şi adolescenţă el este pregătit (după vârsta de 21 de ani) să reia demersul său interogativ cu o patimă mult mai înflăcărată şi cu o insistenţă mult mai dârză pe o singură întrebare (de exemplu, pe întrebarea „Ce este viaţa?”) timp de câteva zile în continuu pentru a ajunge să înţeleagă astfel ceea ce nimeni nu-i poate spune – anume stadiul indescriptibil şi intransmisibil al înţelegerii vieţii prin prisma inocenţei abisale şi a uimirii fără limite specifice pruncului matur sau maturului prunc, a maturului care vede lumea din nou prin ochii copilului reprimat din el – a acelui copil care întreba odată cu maximă curiozitate şi entuziasm: „Aceasta ce este?” sau „De ce este aşa?”.

Răspunsurile (adeseori, relativ stupide) primite, de cele mai multe ori, de la „adulţi” nu au făcut decât să-l lege puţin câte puţin în lumea iluzorie a numelor, amăgindu-l mereu cu răspunsuri superficiale (de obicei, preluate fără prea multă reflecţie şi analiză din „folclorul popular” sau din vreo specialitate culturală oarecare) la problemele sale fundamentale.

Păşind însă în mod conştient pe Calea Întrebării cel amăgit de iluzia numelor poate să reia întrebările prunciei şi să şi le pună lui însuşi. El a devenit între timp adult şi teoretic poate să-şi răspundă singur la întrebările pe care şi le-a pus natural în copilărie.

Poate şi tu te-ai întrebat înainte de a învăţa să vorbeşti „Ce este viaţa?” în limba aceea de dinainte de limbă specifică pruncului nou născut. Poate şi tu, odată ce ai învăţat să vorbeşti vreo limbă oarecare, ţi-ai întrebat la un moment dat părinţii şi bunicii „Ce este viaţa?” – şi cine ştie ce răspuns „potrivit” vârstei celui care întrebă şi inteligenţei celui care răspunde ai primit de la ei. Iată însă că acum, odată devenit matur, poţi să-ţi răspunzi singur la această întrebare – acum tu eşti matur şi teoretic ai putea să faci acest lucru – anume maturul din tine (cu minima lui experienţă de viaţă) să răspundă copilului din tine.

Şi să nu-ţi fie de mirare dacă, odată aflat cu adevărat acest răspuns, vei deveni un prunc matur, un om care pricepe deopotrivă şi jocul şi munca, şi tăcerea şi vorbirea, şi tăcerea din vorbire şi vorbirea din tăcere, şi jocul din muncă şi munca din joc.

Atunci tăcerea ta va fi un izvor nesfârşit de vorbire şi vorba ta o sursă infinită de tăcere, iar faptele tale vor vorbi de la sine.

Şi lumea se va naşte atunci din nou pentru tine şi tu te vei naşte din nou pentru ea – şi vei învăţa din nou să „vorbeşti” şi să „mergi” – şi vei fi şi tu dintre aceia „născuţi de două ori” – odată din tăcere (prin naştere) şi încă odată din vorbire (prin întrebarea ce duce la a doua ta naştere în lume).

Acum eşti chemat deci să vorbeşti, aşa că spune-ţi te rog tu ţie însuţi „Ce este viaţa?”. Şi nu căuta răspunsul în afara ta, fiindcă el nu se află nicăieri altundeva decât în tine. Vorbeşte deci cu patimă răspunsuri nenumărate pentru această întrebare („Ce este viaţa?”...), rosteşte cu îndârjire din nou („Ce este viaţa?”...) şi din nou („Ce este viaţa?”...) această întrebare („Ce este viaţa?”...) pentru a primi răspunsuri cât mai multe şi cât mai diverse, dar întotdeauna nemulţumitoare atâta timp cât ele se prezintă în faţa ta sub forme de nume şi definiţii.

Astfel după o vreme de întrebare continuă (pentru cel puţin câteva zile) poate vei atinge şi tu acea clipă de graţie specifică momentul sacru când vei realiza subit, pe deplin (din nou), tăcerea prunciei, prin noua ta naştere.

Şi la fel cum pruncul născut „prima oară” nu poate explica celui din pântece „ce este viaţa” nici tu nu vei putea vreodată să explici cuiva această stare în care vei cunoaşte viaţa după această „nouă naştere” – vei şti însă atunci şi tu că ea este reală, palpabilă şi infinită în trăiri... (pe care acum nu ţi le poţi nici măcar închipui!)...

REPERELE VIEŢII, REPERELE ÎNTREBĂRII

Calea vieţii este şi calea întrebării. Pe drumul ei se văd repere de orientare, repere de potenţe spre actualizare, repere-ghizi spre îndrumare:

– naşterea-iniţiere;

– jocul-adaptare (cercetare – descoperire primară – copilăria);

– sexul-unire (identitatea conturată spre afirmare – adolescenţa);

– munca-creatoare – de supravieţuire şi de dezvoltare, de menţinere a sănătăţii şi vieţii în armonie (actul creator ca mijloc de uşurare a căii şi de depăşire a bolilor şi problemelor ca obstacole apărute în „călătorie” – maturitatea şi bătrâneţea);

– retragerea-degenerare – din viaţă (degenerarea ca final de cale – bătrâneţea)

– şi moartea-dezintegrare.

Viaţa, mai întâi, se cercetează spre descoperire primară. Imediat după ce se naşte, chiar dacă nu ştie să vorbească articulat, ea ştie să zbiere, să urle, să plângă. Şi pusă într-un mediu cu totul nou faţă de cel simţit anterior naşterii, ea, în felul ei specific unui nou născut, cercetează şi descoperă, se miră şi se îngrozeşte, râde şi plânge de toate cele câte le simte.

Intrarea în viaţa „extra-uterină” este al doilea mare semn de întrebare pe care şi-l pune viaţa. Atunci ea se întreabă: „Ce este viaţa?” – bineînţeles nu cu aceste cuvinte şi nu în acest fel – ci în felul ei pre-lingvistic specific. În momentul când simţurile (tactil, olfactiv, auditiv, vizual, gustativ) îi sunt inundate cu simţiri ne-mai-trăite viaţa este copleşită şi se întreabă plângând: „Ce e cu toate acestea?”, „Ce este viaţa?”. Ea credea că vieţuirea sa este ceva liniştit, ceva de trăit într-un mediu protejat, ceva doar de la mare distanţă puţin deranjat de fapte lipsite complet de sens şi, prin urmare, ignorate.

În acest ţinut paradisiac al mediului prenatal viaţa este trezită la viaţă de prima sa mare întrebare, adusă de prima ei criză existenţială majoră – momentul expulzării bruşte, forţate, brutale din primul său mediu de viaţă. Ea se simte atunci trădată, lipsită total de apărare, împinsă, bruscată, trasă – şi în aceste momente de suferinţă şi de chin, în aceste momente viaţa se întreabă mereu în fundalul ei trăitor, printre durerile naşterii: „Ce este viaţa?”, „Ce este aceasta?”, „Ce se întâmplă acum?”, „De ce nu era bine înainte?”,... „Ce este viaţa?”...

Bineînţeles că viaţa în curs de a se naşte nu-şi pune aceste întrebări în felul de mai sus, ci de o manieră pre-verbală, de o manieră instinctivă, de o manieră organică. Profunzimea lor în aceste momente este abisală – repetarea lor duce la adâncire în viaţă şi se termină cu o deviere, cu o distragere de la subiectul interogaţiei prin intrarea într-un nou mediu de viaţă: prima palmă primită în viaţă, prima respiraţie, prima tăietură (a cordonului ombilical) şi, de obicei, primul plânset zdravăn trăit ca manifestare zguduitoare a durerii, a îndoielii, a incertitudinii, a întrebării: „Ce este viaţa?”, „Ce este aceasta?”, „Ce se întâmplă aici?”, „Ce este viaţa?”...

Desigur că viaţa nou născută nu formulează lingvistic, conştient şi intenţionat aceste întrebări – nu! E aici o problemă mult mai gravă, mai profundă, mai plină de substanţă: aceste întrebări apar într-o formă pre-lingvistică, într-o formă specifică simţurilor copleşite de stimuli, într-o formă specifică semnalelor asaltate de durere – această problemă vine deci din adâncul cel mai intern al vieţii şi, de aceea, răspunsurile pentru ea sunt de aceeaşi natură – tot perceptive, tot organice, tot intuitive.

Pentru că după marele moment al trecerii, după marele salt ontologic al venirii pe (o nouă) „lume”, viaţa o apucă, de obicei, pe o cale mai domoală, anume pe calea prunciei exploratoare. Noul este constatat şi începe să fie asimilat cu o infinită sete de cuprindere.

În aceste momente de pruncie–exploratoare ochii se deschid şi privesc uimiţi, urechile ascultă şi înmărmuresc în contemplarea balului sunetelor auzite, mâinile caută să atingă, să cuprindă, să pipăie tot ce văd ochii, buzele şi gura caută să guste lumea, nasul să o miroase de aproape... Absorbită total în acest proces de explorare a unei noi lumi viaţa se entuziasmează, se contrariază, se agită şi se întreabă cu intensitate, iarăşi şi iarăşi: „Aceasta ce este?”, „Dar acesta?”, „Şi asta?”... „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...

Pruncia oferă astfel unele din cele mai mari revelaţii din viaţă – nu neapărat prin profunzimea răspunsurilor primite (lingvistice şi ne-lingvistice: organice, intuitive, perceptive etc.), ci prin profunzimea şi sinceritatea cercetării, prin avântul explorării, prin intensitatea întrebării prezente în fundal: „Calea vieţii este calea întrebării?”.

Aşa începe mereu Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII) – ca o întrebare organică, intimă, abisală, simţită dincolo de cuvinte: „Ce este naşterea?” („CE ESTE NAŞTEREA?”), „Ce este lumea?” („CE ESTE LUMEA?”), „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”), „Ce este moartea?” („CE ESTE MOARTEA?”), „Care este scopul?” („CARE ESTE SCOPUL?”)... „Ce este viaţa?”...

Şi tot aşa se şi „termină” în momentul „iluminării” – cu un răspuns organic, intim, abisal, simţit cu mult dincolo de orice cuvinte...

Din pruncie viaţa trece apoi pe nesimţite în copilărie. Acesteia îi sunt specifice ca repere jocul – explorare, jocul – întrebare şi jocul – adaptare. În jocul – explorare viaţa îşi continuă demersurile sale instinctive din pruncie dorind să atingă cu simţurile sale cât mai mulţi stimuli de viaţă, cât mai multe trăiri specifice fiinţării în „lume”.

Prin jocul – întrebare viaţa învaţă să se exprime, învaţă să vorbească, învaţă să-şi transpună sonor în cuvinte şi propoziţii nedumeririle ei, nedumeriri dobândite de ea prin respiraţie, de la prima deschidere de pleoape, de la prima contracţie venită spre expulzarea sa din paradisul uterului matern...

Prin jocul – întrebare viaţa arată, de multe ori, cu degetul şi zice, mai mult sau mai puţin, cu stângăcie: „Asta ce este? Dar asta?... Şi asta?”... Şi la un moment dat arată spre sine şi întreabă nedumerită: „Şi asta? Asta ce este?”...

Şi poate uneori i se răspunde: „Viaţă, mămică... Viaţă! Tu eşti viaţă! Eu sunt viaţă! Tu eşti viaţă din viaţa mea!”...

Încă nedumerit copilul ezită puţin, presimţind că e pe cale să facă ceva extrem de important, şi fără să-şi dea seama cum, se aude zicând: „Viaţă?... Mami, ce este viaţa?”. Şi întrebând aceasta se cutremură puţin şi el şi părintele care este întrebat – iată parcă exprimată în cuvinte toată frământarea sa instinctivă, intuitivă, organică, senzitivă şi volitivă pe care o simţise până atunci. Şi pentru că mami ezită să-i răspundă, copilul întreabă din nou: „Mami... ce este viaţa?”.

La auzul seriozităţii cu care este repusă întrebarea, mamei îi apar în colţurile ochilor câteva lacrimi fără origine precisă, după care răspunde spontan: „Viaţa, mămică este... este... este ceva ce animă tot ce mişcă, tot ce se află în mişcare...”

Bucuros de răspuns, copilul reţine şi învaţă, dar ştie instinctiv, chiar din acest moment că nu este suficient să pui o întrebare, ca să primeşti un răspuns şi că, chiar dacă pui o întrebare în cuvinte, răspunsul s-ar putea să fie altundeva: el a pus întrebarea în cuvinte, dar răspunsul pe care el l-a reţinut a venit prin strângerea la pieptul mamei, prin sărutul primit pe frunte, prin acele vorbe gingaş rostite în ritm de poezie de către fiinţa de care el se simte atât de legat...

Jocul continuă însă: continuă explorarea, continuă întrebarea, continuă adaptarea. Copilul se joacă – acesta este reperul său de viaţă. Se joacă învăţând, se joacă cântând, se joacă recitând, se joacă imitând, se joacă imaginând...

Şi fără să fie atent viaţa trece, viaţa-joc se diminuează şi adolescenţa îi bate la uşă, iar viaţa sa se îndreaptă spre conturare de identitate tot mai individualizată; viaţa sa regăsită în accente tot mai profund marcate de propria sa personalitate, începe să predomine vieţii-joc. Viaţa se recunoaşte pe sine în oglindă şi ţine să se diferenţieze de restul obiectelor şi fiinţelor ce le vede acolo. Ea se remarcă mai pregnant pe sine în contextul în care se manifestă – şi observă o constantă în viaţă – constanta sa – iar atunci, poate în anumite momente de trecere de la copilărie la adolescenţă, calea vieţii proprii şi calea întrebării intime iarăşi se întrepătrund şi viaţa se trezeşte spontan la un moment dat că se întreabă din nou: „Ce este viaţa?”...

Şi nu se întreabă referitor la „aceasta” („Ce este viaţa?”...), ci referitor la sine („Ce este viaţa?”...), nu se întreabă referitor la ce vede („Ce este viaţa?”...), ci la cel care vede („Ce este viaţa?”...), nu referitor la ceea ce gândeşte („Ce este viaţa?”...), ci la cel care gândeşte („Ce este viaţa?”...), nu referitor la ceea ce vorbeşte („Ce este viaţa?”...), ci cu referire directă şi imediată la cel care vorbeşte... („Ce este viaţa?”...)

De fapt, în aceste momente, viaţa se întreabă: „Cine sunt eu (ca viaţă)?, Ce este cu viaţa (mea)?” (altă formă a întrebării „Ce este viaţa?”). Şi drept răspuns îşi dă nume date de alţii, îşi enumeră realizări şcolare şi performaţe sportive, dorinţe sentimentale şi motivaţii materiale şi sociale; se descrie corporal şi se identifică cu o limbă oarecare, cu o etnie, cu o naţiune, cu o familie...

Se întreabă „Cine sunt eu?” şi îşi dă răspunsuri suficiente încât să se contureze (chiar dacă oarecum confuz şi nu foarte bine precizat) pe sine cât de cât. Şi chiar dacă această întrebare o ajută să se clarifice puţin în mod verbal şi relativ superficial (profunzimea nu este neapărat punctul forte al vieţii), în aceste momente ale adolescenţei, întrebarea „Cine sunt eu (ca viaţă)?” sau „Ce este (cu) viaţa (mea)?” nu poate merge prea departe cu interogaţia sa, pentru că fiinţa care şi-o ridică în conştiinţă este acum distrasă şi atrasă de forme, de contururi şi suprafeţe, de prezenţe fenomenale de sex opus care proiectează asupra sa o putere hipnotică, o putere irezistibilă, care atrage, care promite, care încântă, care incită viaţa adolescentină să se întrebe: „Cine eşti tu (viaţă adolescentină de sex opus)?, Ce este (cu) viaţa (ta)?”

Şi astfel se naşte îndrăgostirea, primul sărut, explorarea intimă, jocul sexual, preludiul instinctiv şi marea faptă adolescentină, marele munte de escaladat şi explorat: viaţa sexuală şi sexualitatea vieţii; viaţa sexului şi sexul vieţii.

Până la împlinirea în contopire amoroasă adolescentină viaţa se întreabă: „Ce este sexul? Oare cum o fi? Ce este viaţa (sexului)? Cum trăieşte ea?”. Mari minuni aude spunându-se despre acest moment de iniţiere, multe promisiuni, multe atenţionări, multe speranţe şi multe amăgiri.

În aceste clipe de ani de ezitare răspunsul la întrebarea „Ce este viaţa (sexuală)? Ce este viaţa (de sex opus)?” ezită să apară – şi chiar dacă el capătă infinite forme toate sunt nesatisfăcătoare. Iată totuşi că într-o zi, într-o zi oarecare, de multe ori, pe nesimţite, pe nepregătite şi total surprinzător viaţa nu doar întreabă sexul, ci ea ajunge să-l trăiască direct în prima sa contopire sexuală. În timpul acestei experienţe toate frământările de până atunci îi dispar şi toate întrebările parcă îşi capătă răspuns: asta este! Acesta este sexul (în viaţă)! Aceasta este viaţa (sexuală)! Răspunsul la întrebarea „Ce este viaţa (sexuală)?” nu este în cuvinte, nu este în propoziţii (oricât de frumos sau convingător ar fi formulate acestea), ci este în trăirea imediată, în trăirea directă a actului sexual.

De fapt, nici o întrebare serioasă nu are răspuns în cuvinte. Întrebările pleacă de la fapte şi trăiri concrete şi răspunsurile lor veritabile sunt alte fapte şi trăiri concrete, evidente, directe, esenţial de nepovestit.

Întrebarea este, în primul rând, o trăire, o stare specifică de conştiinţă şi răspunsul este tot o trăire, o stare specifică de conştiinţă. Trăirea atrage trăirea. Vorbele sunt doar un mijloc de ocupare a timpului între două trăiri intense, abisale – între trăirea întrebare şi trăirea răspuns...

Şi adolescenţa ajunge pe sfârşite, şi şcoala se termină şi viaţa uneori se trezeşte că i se cere în mod brutal să renunţe la joacă, la distracţie, la învăţare şi să treacă la muncă – la muncă de supravieţuire, la muncă de menţinere funcţională, la muncă de reparaţie, construcţie şi creaţie.

Pusă în faţa acestor cerinţe, acestor noi schimbări drastice în ritmul său de manifestare viaţa se întreabă din nou: „Ce este viaţa (de supravieţuire)?, Ce este viaţa (muncită)?, Ce este viaţa (creatoare)?”... Şi se apucă să muncească pentru supravieţuire, pentru menţinere funcţională, pentru a construi şi pentru a crea. Faptele chemate prin întrebare sunt întâlnite de faptele primite prin răspuns. Şi viaţa munceşte... munceşte şi uită de joc şi uită de sine... şi iarăşi munceşte – uneori până la epuizare... Munceşte şi se întreabă: „Ce este viaţa aceasta?... Doar o muncă fără sfârşit?”, „Ce este viaţa (muncită)?”...

Şi nu găseşte un răspuns satisfăcător, pentru că poate munci în mai multe feluri şi atunci viaţa adie din muncă în muncă şi experimentează diferite feluri de viaţă a muncii şi de munci ale vieţii. Şi viaţa muncind astfel pentru supravieţuire şi fiind, adeseori, obosită, fiind istovită, fiind vlăguită îşi îndeamnă gândul să se întrebe: „Pentru ce muncesc?, Pentru ce viaţă muncesc?, Ce este viaţa (aceasta pentru care muncesc)?...

Şi vede că viaţa pentru care munceşte este viaţa sa... şi vede că viaţa pe care se luptă să o construiască şi să o influenţeze spre mai bine este viaţa copiilor săi şi a familiei sale, este viaţa prezentă şi viaţa viitoare. Viaţa munceşte şi se creează pe sine – munceşte şi creează pentru sine: pentru ea ca prezenţă actuală, pentru ea ca prezenţă potenţială.

Şi poate, în aceste momente, viaţa se întâlneşte cu întrebarea „Ce este viaţa?” (precum o face, de exemplu, în paginile acestei cărţi) şi poate că, în aceste momente, simte nevoia să se joace abisal cu ea (precum o face prin această scriere). Poate că, astfel, punându-şi întrebarea „Ce este viaţa?”, la început, ea şi-o orientează spre sine („Ce este viaţa?”...) ca pe o chemare a unei trăiri („Ce este viaţa?”...), ca pe o trăire a unei chemări („Ce este viaţa?”...), a unui destin de trasfigurare iluminatorie (TRASFIGURARE ILUMINATORIE) pe care îl presimte („Ce este viaţa?”...) şi pe care vrea să-l cunoască îndeaproape („Ce este viaţa?”...). Poate că în aceste momente viaţa („Ce este viaţa?”...) vrea să ştie care îi este destinul (în viaţă), vrea să cunoască ce îi este sortit (de viaţă), care îi este rolul pe care ar putea să-l joace cu maximă plăcere (prin viaţă), care este partea sa de participare profundă la viaţa organismului integral al fiinţării (specifice vieţii)...

Şi se întreabă „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”), („Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...), pentru că vrea să aibă o trăire, o trăire iniţiatică, o simţire enstatică, o stare de conştientizare abisal-cosmică a resorturilor celor mai intime ale vieţii, pentru că vrea să dobândească spre experimentare directă acea trăire eliberatoare (TRĂIRE ELIBERATOARE) care să fie sursă inepuizabilă de inspiraţie şi creaţie, care să devină axă fundamentală pentru orientarea sa în viaţă şi reper de neocolit al gândurilor, simţirilor şi faptelor sale din acel moment încolo...

În aceste timpuri de maturitate incipientă întrebarea „Ce este viaţa?” caută un reper major fiinţării sale, un reper de trăire iniţiatică individualizată şi inconfundabilă, de netăgăduit şi de neuitat. Ceva mai profund decât reperul – naştere, reperul – explorare, reperul – joc, reperul – sex, reperul – muncă... ceva care să le înglobeze pe toate acestea laolaltă spre a le da coerenţă maximă întru sacralizare şi idealizare, întru iluminare şi transfigurare...

Viaţa se caută pe sine în ce are ea mai profund şi mai esenţial, mai propriu şi mai substanţial, mai abisal şi mai central – se caută pe sine înspre fundamentele sale cele dintâi... Şi atunci se întreabă „Ce este viaţa?”...

Trecând acum de vârsta majoratului (după 21 de ani), făcând primii paşi de maturitate trăitoare întru cercetare de sine, viaţa poate să se întrebe, cu maximă seriozitate şi perseverenţă, „Ce este viaţa?”. Şi se poate întreba aceasta din nou şi din nou, şi din nou... în căutarea acelei trăiri–răspuns inconfundabile şi de nedescris a vieţii iluminate pe care Calea Întrebării o promite a fi obţinută la sfârşitul demersului său.

Viaţa caută mereu acel reper unic în jurul căruia să se contureze ca fiinţă integrată şi integratoare, în jurul căruia să se coaguleze identitatea sa arhetipală. De la naştere, prin tot ceea ce face (joacă şi explorare, muncă şi creaţie, distrugere şi vindecare) viaţa se caută pe sine... Şi uneori se găseşte! Şi atunci nu se mai caută – doar se trăieşte! Renunţă la întrebări şi trece la răspunsuri. Renunţă la vorbe şi trece la fapte.

Drumul vieţii întâlneşte în viaţă obstacole, întâlneşte greutăţi şi boli şi vede necaz şi suferinţă în sine şi în lume şi încearcă să le rezolve... Atunci ea se întreabă „Ce este viaţa (în suferinţă)?, Ce este viaţa (în boală)?, Ce este viaţa (în dizarmonie)?”.

Se întreabă acestea şi caută răspunsuri la ele întrebându-se de asemenea: „Ce este viaţa (în plăcere)?, Ce este viaţa (sănătoasă)?, „Ce este viaţa (trăită în armonie)?”.

Şi încetul cu încetul descoperă prin experienţă şi reflecţie sinceră şi profundă mecanismele de armonizare, vindecare şi dezvoltare ale fizicului şi psihicului său (vezi în acest sens, printre altele, şi cartea Etica Armoniei), ale sinelui său şi ale societăţii în care se manifestă...

Boala (fizică, psihică, socială, etică, valorică, politică, economică etc.) ca obstacol pe cale determină viaţa să caute soluţii de depăşire a acestui obstacol. Suferinţa şi durerea semnalizează prezenţa bolii, iar plăcerea şi fericirea semnalizează rezolvarea, vindecarea şi depăşirea bolilor şi problemelor întâlnite de viaţă – întâlnite de întrebare în drumul său prin viaţă.

Şi iată că astfel bătrâneţea se apropie şi moartea se apropie de viaţă... şi viaţa se întreabă atunci: „Ce este viaţa (îmbătrânită)?, Ce este viaţa (în pragul morţii)?, Ce (mai) este viaţa (când ea se sfârşeşte)?...”

Şi, de multe ori, află şi răspunsul la aceste întrebări – tot printr-o trăire, tot prin trăire directă, necomentabilă şi netransmisibilă...

Întrebările sunt promisiuni ademenitoare de fapte – răspunsurile sunt trăiri directe ale lor!

Astfel viaţa trece prin viaţă şi se trăieşte pe sine, mai întâi, ca întrebare, apoi, ca răspuns, apoi, din nou ca întrebare (o nouă întrebare) şi din nou ca răspuns (un nou răspuns). Iar pe fundalul tuturor întrebărilor puse în cuvinte sau dincolo de ele stă mereu o întrebare profundă, de neurnit din conştiinţa reflexivă a vieţii: „Ce este viaţa?”, („Ce este vieţuirea?”, „Cine sunt eu, viaţa?”...). Şi pe fundalul tuturor răspunsurilor primite vreodată de viaţă (în vorbe, în fapte şi în trăiri) stă un singur răspuns: „Aceasta este viaţa!” („Aceasta sunt eu, viaţa!”...)

Mai presus însă de întrebare şi de răspuns stă trăirea intensă, intimă, directă, intuitivă, integratoare, instinctivă, arhetipală, fundamentală, esenţială... a vieţii... a ceea ce este aşa cum este atunci când este, atât timp cât este, acolo unde este...

Viaţa ca viaţă... – în toată puritatea sa nemurdărită de cuvinte neputincioase, de concepte deşarte, de idei amăgitoare. Viaţa ca viaţă... – în toată frumuseţea ei originară venită din trăirea ei deplină, clipă de clipă, total dăruită fiinţării şi total lipsită de rest...

TOTUL ESTE FILOSOFIE

– Şi totuşi „Ce este viaţa?”, poate mă întrebi tu acum.

– Viaţa este totul... – îţi pot eu răspunde. Ea este totul pentru viaţă, ea este totul pentru moarte, ea este totul pentru sine, ea este totul pentru tot ceea ce este...

Viaţa este filosofie... Totul este filosofie – a filosofa e a vieţui, e a te întreba, e a-ţi cunoaşte cunoaşterea şi ignoranţa, e a-ţi recunoaşte putinţa şi neputinţa. A filosofa e totul – e a simţi şi a percepe, e a vedea şi a acţiona, e a gândi şi a judeca, e a fi şi a încerca...

Totul este Totul... (Deci şi) Filosofia este totul...

Filosofia este tot ceea ce este – ea e raţiunea a tot ceea ce există şi scopul pentru tot ceea ce fiinţează. Ea e motivul pentru care lumina răsare dimineaţa, pentru care ploaia cade din cer, pentru care florile înfloresc, pentru care omul visează şi se întreabă...

Filosofia e în tot şi în toate – în toate cele care sunt întrebătoare, pentru că se întreabă despre ele, în toate cele care nu sunt, pentru că nu o fac... Filosofia este peste tot şi atinge cu instinctul său filosofic tot ceea ce-şi găseşte direcţie de mişcare, tot ceea ce-şi află motiv de stagnare, tot ceea ce se află în schimbare, tot ceea ce stă sub semn de reper spre orientare, de fundal pentru existenţă, de esenţă pentru contingenţă...

Între extreme îşi află deci fiinţă filosofia – şi în ele tot ea...

Şi viaţa e filosofie şi filosofia e viaţă... Pentru că viaţa e totul şi filosofia e totul. Pentru că totul este, totul este totul şi orice este orice... Mai mult decât ceva, mai mult decât nimic, mai mult decât ce e posibil, mai mult decât ce e real, mai mult chiar decât ce e imaginar – totul este totul şi totul este filosofie – filosofie de viaţă, filosofie de moarte, filosofie a vieţii, filosofie a morţii, filosofie a sexului, filosofie a înmulţirii, filosofie a noului, filosofie a vechiului, filosofie a evoluţiei, filosofie a degenerării, filosofie a sinelui, filosofie a celuilalt, filosofie a societăţii, filosofie a durerii, filosofie a plăcerii, filosofie a intuiţiei, filosofie a voinţei, filosofie a raţiunii, filosofie a emoţiei, filosofie a dorinţei...

Totul este obiectul filosofării şi orice este obiect de filosofare. Totul filosofează la tot, pentru că totul se leagă cu totul...

„Filosofia” („FILOSOFIA”) apare deci uneori ca fiind regină peste orice concept – ea pare, de multe ori, că este „ultimul concept” („ULTIMUL CONCEPT”) – mai mare decât „viaţa” („VIAŢA”), mai mare decât „fiinţa” („FIINŢA”), mai mare decât „moartea” („MOARTEA”), mai mare decât „neantul” („NEANTUL”)... mai mare chiar decât „filosofia”...

Ce este deci viaţa? Viaţa este filosofie... Orice răspuns ai da acestei întrebări faci filosofie, orice răspuns ai alege să-l ignori faci filosofie... La orice te-ai gândi, când te gândeşti la viaţă, filosofezi... Prin urmare, viaţa este totul şi este filosofie – dar nu orice filosofie, ci suprema filosofie – filosofia filosofiei – întâia filosofie – filosofia a ceva anume, uşor perceptibil de toată lumea şi bine conturat în timp şi spaţiu...

Filosofia îşi găseşte reflectare în orice, îşi găseşte, dacă doreşte, subiect „ultim” de admiraţie, cercetare şi aprofundare în orice. Tot ceea ce există este o poartă potenţială şi reală spre filosofie, spre profunzime, spre cercetare, spre întrebare...

De aceea, orice (altă) întrebare (decât „Ce este viaţa?”) este la fel de valabilă, odată ce este înălţată cu sinceritate şi fără ezitare, în sfera profunzimii. Orice întrebare este întrebarea regală, orice întrebare este o cheie ce deschide taine – este deschiderea creată de fiinţă în univers pentru a privi cu atenţie prin el, dincolo de el, în sine...

Viaţa este totul şi totul este filosofie, pentru că totul este totul...

FILOSOFIA ÎN VIAŢĂ

Mintea se îndrăgosteşte uneori de anumite concepte şi le vede apoi fanatic în orice – începe să le vadă prin ochii săi de îndrăgostită peste tot – şi aici şi acolo – în tot şi în toate.

Atunci ea zice: „Totul este X!” (X fiind conceptul său îndrăgit pe moment în contemplare şi verbalizare).

Şi are dreptate, pentru că „Totul este Totul” şi totul este orice vrem noi să fie – acesta este avantajul metaforei, acesta este misterul cuvântului – el spune întotdeauna mai mult decât spune cel care îl rosteşte şi de fiecare dată când pare că el arată spre ceva anume, de fapt, el arată în mod implicit spre tot ceea ce este (dacă nu ar fi aşa, atunci nu ar putea arăta spre nimic...).

Concepte precum „iluzie”, „aparenţă”, „materie”, „schimbare”, „evoluţie”, „sex”, „mişcare”, „luptă”, „gândire”, „voinţă”, „intuiţie”, „ideal”, „percepţie”, „raţiune”, „real”, „întâmplare” etc. prin natura lor universală se ridică cu uşurinţă la înălţimea „totului” şi devin foarte uşor, în vorbă şi în minte „totul” (cel puţin pentru anumite momente) – sfera lor acoperă cu lejeritate, pentru mintea care filosofează, sfera întregii existenţe, a tot ceea ce este real, a tot ceea ce merită trăit, a tot ceea ce poate fi gândit şi simţit, a tot ceea ce se simte vibrând cu putere existenţial-motivaţională în fiinţă şi viaţă.

Această exagerare, această întindere maximă a unui concept este naturală actului de a filosofa, este extrem de ispititoare pentru filosof – el caută soluţii universale la probleme universale, soluţii care să acopere ca motivaţie, ca mecanism, ca metodă de acţiune, ca explicaţie posibilă, tot ceea ce există.

Asta vrea să facă orice „răspuns ultim”, care se opreşte şi se confundă până la indistincţie ontologică cu un concept oarecare – anume îl ridică pe acesta la rangul de soluţie „miraculoasă” pentru orice întrebare.

În filosofie orice poate fi deci orice – doar imaginaţia şi iscusinţa lingvistică a filosofului poate pune limite desfăşurării sale metafizice în căutare de legături şi existenţe ontologice fundamentale – doar imaginaţia şi propriile sale definiţii pun, de obicei, limite întinderii şi cuprinderii conceptelor pe care el le foloseşte.

În filosofie, totul este totul, deoarece pentru filosof filosofia este totul... la fel cum pentru ne-filosof nimic nu este, pentru că ne-filosofia nu există nici măcar pentru cele care nu gândesc, nici măcar pentru cei care nu simt...

Filosofia se aruncă deci cu plăcere peste viaţă şi viaţa peste filosofie. Ele îşi găsesc plăcere una în alta. Când viaţa îşi pune o întrebare oarecare, ea face filosofie, ea se caută pe sine prin sine – prin actul de a fi care este identic pentru sine cu cel de a filosofa.

Viaţa este deci o mare filosofare – este suficient ca viaţa să fie şi filosofia se naşte din ea cu fiecare respiraţie pe care o emană – prin vorbe când vorbeşte, prin cuvinte când scrie, prin semne când semnalizează, prin tăcere când tace – prin întrebări când se întreabă, prin răspunsuri când îşi răspunde, prin contemplări când meditează, prin acţiuni când distruge, menţine sau creează.

Filosofia vieţii este matca cea mai intimă a filosofie, iar viaţa filosofiei se identifică pentru cel îndrăgostit de filosofie cu viaţa însăşi.

Cine va pune stavilă avântului filosofic, cine va fi suficient de naiv să încerce a-i stabili arbitrar hotarele? Cine va fi acela care va spune: „De aici până aici se întinde filosofia şi de aici încolo este altceva!”?...

Ei bine, cam toată lumea face acest act absurd de delimitare – pentru că filosofia (printre altele) cam asta face: delimitează (ceea ce nu poate fi precis delimitat), caută (ceea ce nu poate fi găsit), indică (spre ceea ce nu poate fi indicat), precizează (ceea ce nu poate fi precizat), aprofundează (ceea ce nu poate fi aprofundat) şi răspunde (la ceea ce nu se poate răspunde)...

Dar chiar dacă face cele de mai sus, filosoful nu uită de „restul” („RESTUL”) care rămâne dincolo de „delimitările” sale „universale” – şi ştie că acest „rest” (şi mai ales acest „rest”) este tot filosofie.

El ştie că filosofia este totală, că ea nu exclude nimic din sine. Îşi trăieşte deci viaţa ca şi cum nu ar filosofa, ca şi cum nu ar fi ceea ce este...

Dar chiar dacă atunci când se plasează în afara filosofiei, viaţa alege să se ignore pe sine, nu putem spune că alege să nu filosofeze! Nu e în putinţa ei acest lucru – chiar şi a alege să continue să rămână în această negare a caracterului universal infinit al cuprinsului filosofiei este tot o faptă filosofică.

Viaţa este faptă de filosofare (FAPTĂ DE FILOSOFARE), este întindere peste real şi posibil, este intuiţie şi percepţie a Întregului, este contopire în tot şi în toate – de aceea, filosofia este totul în viaţă şi viaţa este totul în filosofie!

Fiecare concept particular, când este aruncat asupra întregului fiinţării, lasă inevitabil impresia că execută o faptă de exagerare grosieră şi totuşi acest act de aproximare a întregului prin parte atrage, incită, entuziasmează.

„Asta este! Acesta este răspunsul!” – strigă atunci cu bucurie filosoful conştient de sine sau ne-filosoful pretins ca atare. „Aceasta este „soluţia” la toate câte sunt! Aceasta le explică pe toate!”. „X” (conceptul „descoperit” de el) îi apare în frenezia de moment a „descoperirii” sale ca fiind „cheia de boltă” („CHEIA DE BOLTĂ”), cel fără de care nimic nu se mişcă, fără de care nimic nu este posibil – el este pentru el cel care le face posibile pe toate...

Şi are dreptate – „X”-ul lui, indiferent ce ar fi, este important până la culme, pentru că totul este important pentru tot. Fără orice din orice nimic nu ar mai fi aşa cum este. Lumea (lingvistică) concepută este precum un mecanism extrem de fin şi cu extrem de multe „piese” angrenate în funcţionarea sa – fiecare fiind foarte importante pentru funcţionarea întregului (limbii/ gândirii).

Atâta doar că orice concept poate juca, relativ destul de uşor, acest rol de „soluţie ultimă” (în fapt o „soluţie problemă”), mai ales dacă este specific angrenajului existenţial aflat în acţiune efectivă pe moment – acelui angrenaj care „scârţâie” şi face „zgomot” atrăgând astfel atenţia (mereu de o manieră proximal exclusivistă) asupra sa.

Orice este totul, mai ales, când totul se ignoră pe sine concentrându-se în scopuri terapeutice (sau cu alte intenţii) asupra unui element („turbulent”) oarecare al său.

Orice poate vedea în sine orice şi se poate oglindi cu aproximaţie în oricare din părţile sale – şi, prin urmare, chiar face acest lucru – de aceea filosofia este peste tot – anume, fiindcă ea este cea care pune lumea în mişcare, cea care o „repară” când ea pare „stricată”, cea care indică spre direcţii de acţiune acolo unde ele nu sunt evidente şi spre soluţii acolo unde ele nu mai par posibile.

A filosofa este deci, nici mai mult, nici mai puţin, decât a fi în viaţă, a te percepe ca atare şi a te manifesta în consecinţă – anume ca o fiinţă vie cu intenţii şi dorinţe, cu gânduri şi fapte – cu adânciri de cuget şi superficialităţi de cuvinte.

Filosofia este deci în viaţă ceea ce este „piatra filosofală” („PIATRA FILOSOFALĂ”) pentru alchimie – anume secretul care face lumea să se învârtă, actul care inspiră infinit fiinţa spre trăirea ei contingent mişcătoare în faptul ei indefinit, răspândit cosmic, în mod natural, peste tot şi peste toate... De aceea filosofia nu poate fi prinsă şi limitată, de aceea nici un concept nu poate avea această soartă.

Viaţa în concepte şi în afara lor filosofează mereu, iar produsul ei este tot ea – pentru unii viaţă, pentru alţii filosofie, pentru unii totul, pentru alţii nimic, pentru unii semnificaţie ultimă, pentru alţii un simplu concept nesemnificativ.

În întrebări, ca şi în răspunsuri, nu forma lor contează – nu conţinutul lor este cel care rezumă infinitul în fiinţare – ci simplul lor fapt de a fi...

Pentru a te afla în filosofie este deci suficient să-ţi pui o întrebare... sau să întrebi ceva pe oricine. De fapt, e suficient să taci... Aceasta însă nu înseamnă că dacă vorbeşti, vei spune vreodată ceva „care va pune capac” filosofării – care va duce istoria ei pe vreo culme finală ce o va obliga să se retragă „la pensie”, fiindcă „vorbele tale filosofice” au rezolvat tot ce putea fi rezolvat (în filosofie) – şi, astfel, nu a mai rămas pentru nimeni nimic de rezolvat.

Nicidecum: totul se rezolvă în viaţă şi în filosofie doar în vederea unei alte vieţi şi a unei alte filosofări – orice răspuns naşte (cel puţin) o nouă întrebare – în afară de răspunsul care nu răspunde la nici o întrebare, ci doar le conştientizează la toate neputinţa... Acest răspuns este vizat de Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII). Spre el ţinteşte întrebarea „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”). Şi acolo unde el se află, se află mai mult decât oriunde şi adevărata filosofie – anume peste tot...

Pentru că viaţa este în tot şi în toate – în toate se filosofează pe sine şi se vieţuieşte aşa cum este – absorbită total de sine în Întreg, proiectată complet în existenţă spre a fi, a avea şi a face – adică, spre a le filosofa pe toate, cât mai mult, sub cât mai multe aspecte posibile.

Viaţa filosofează, pentru că stă în firea ei să fie ceea ce este. Filosofia vieţuieşte în ea din aceleaşi motive.

Iar noi suntem binecuvântaţi cu darurile infinite pe care ni le dau cele două – şi viaţa şi filosofia – şi viaţa din filosofie şi filosofia din viaţă şi, mai ales, ceea ce le uneşte pe amândouă în unul şi acelaşi lucru: TOTUL!

UNICAT, UNITATE, UNU

S-ar putea acum ca tu să-ţi răspunzi la întrebarea „Ce este viaţa?” cu următoarea formulare:

– Totul este o întâmplare! Viaţa este o întâmplare şi nimic mai mult de atât: o simplă şi banală întâmplare. În sânul ei toate se întâmplă, nimic nu este predestinat, totul îmbracă o direcţie şi o formă aleatoare, dependentă relativ de circumstanţe proximale contingent manifestate în infinit.

Viaţa este astfel o mare „explozie” (o continuare naturală în actual a unei mari „explozii originare”), în care diferitele ei elemente se ciocnesc relativ haotic între ele rezultând mereu o interacţiune relativ imprevizibilă – adică o întâmplare.

Ea pare să apară la întâmplare, pare că se poate distruge din întâmplare şi pare că se trăieşte pe sine sub semnul etern al întâmplării – creşte sub semnul întâmplării, se maturizează tot în umbra lui, se cuplează sexual relativ la întâmplare şi tot aşa se şi înmulţeşte...

În puzderia infinită de vieţi care interacţionează în imensul ceaun exploziv al vieţii, supa ei e un mare amestec de fiinţări turnate şi amestecate, legate şi despărţite, la întâmplare. Oricât de clare ar fi legile de interacţiune ale vieţii, această interacţiune este rezultatul unei întâmplări (atât ca formă, cât şi ca şi conţinut).

În întâmplare, viaţa îşi găseşte o ultimă identitate de sine, îmi poţi spune deci tu acum – totul este o întâmplare – întâmplarea este esenţa ultimă a lumii şi a sinelui...

– Bine, aşa să fie precum zici, dar vin şi te întreb atunci: în această întâmplare a vieţii, vezi tu vreun sens? Şi dacă ar fi să compari „sensul” cu „întâmplarea”, care ţi-ar fi mai profund grăitoare? Pe care din ele le-ai vedea mai la baza construcţiei direcţionale a lumii?

– Grea întrebare, vei zice poate tu acum, să ştii că ezit puţin, dar dacă vreau, să ştii că pot să constat şi să spun că viaţa este sens, că totul este sens, că totul are sens, că sensul există peste tot. Îl poţi vedea chiar şi acolo unde unii susţin că nu există – de exemplu, în întâmplare. E o chestiune de preferinţă, de gust, de dispoziţie de moment. Aşadar, îţi pot spune că sensul poate coordona întâmplarea, dar mai ales că întâmplarea coordonează sensul şi astfel, prin urmare, sensul este şi el o întâmplare şi întâmplarea este şi ea un sens (oarecare).

Oricât de întâmplătoare ar fi întâmplarea şi oricât de întâmplător ar fi sensul (sau, mai bine zis, sensurile) sub care ea se manifestă, acesta (acestea) există (sau, cel puţin, pot fi găsite cu uşurinţă în întâmplare). Sensul şi întâmplarea nu se exclud una pe cealaltă: ele se generează reciproc una pe alta şi una din alta.

– Le pui deci pe picior de egalitate?, te întreb eu.

– Le pun, de ce nu, îmi poţi răspunde tu: substratul ultim al lumii poate fi şi multiplu în manifestare – nu e necesar să fie doar uniform şi uniformizant. Unitatea poate exista şi în multiplicitate! – De fapt ce zic? Ea doar aşa există! O altă viaţă decât aceasta, viaţa nu cunoaşte. Prin urmare, în fundamentul vieţii e la fel de normal să găsim multiplul pe cât e de normal să găsim unitarul.

Nu însă şi unicul. Unicul are o esenţă problematică – fiindcă dacă doar el ar fi – doar el unul singur – nimic din ceea ce noi vedem nu ar mai fi. Şi totuşi unicul este, mai întâi în concept şi apoi la scară redusă în existenţe particulare unice – în unicate, în întâmplări şi integrări aleatoare de cauze, substanţe şi resurse care nu cunosc multiplicare identică, care nu suportă copiere exactă. Şi în acest sens orice combinaţie de elemente, oricât de asemănătoare ar părea a fi cu o alta (ispitindu-ne să le declarăm identitatea), este unică, este unicat. Astfel unicul este peste tot şi putem spune fără să minţim că totul este unic.

– Poţi spune însă, stimabile cititor, şi că el este unul, că viaţa exclude multiplicitatea, că ea e una şi nu mai multe?

– Tu ce crezi? – O ştii doar prea bine – pot a o zice şi uite, ca să te mulţumesc, o şi zic: „Viaţa este una, o singură şi unică entitate care nu are părţi şi nu se împarte – o substanţă unică, indivizibilă, atotcuprinzătoare. Ea este substratul ultim a tot ceea ce fiinţează – nimic nu poate fi luat din ea şi nimic nu îi poate fi adăugat: totul este viaţă, viaţa este peste tot. Esenţa ultimă a tot ce fiinţează este viaţa!”

– Foarte bine, domnule cititor, văd că te-ai prins şi tu de afinităţile infinite ale vieţii. Spune-mi dar atunci: „Ce este viaţa?”

– În legătură cu această întrebare („Ce este viaţa?”...), stimabile, nu vreau să mă grăbesc a mă pronunţa („Ce este viaţa?”...) şi nici să îi afirm o închidere definitivă... Să ne mai întrebăm puţin („Ce este viaţa?”...), să mai răspundem niţel („Ce este viaţa?”...) şi poate (cine ştie?), la urmă (după cum zici tu) ar putea să fie ceva la care să ne oprim ca abisal punct de reper...

– Foarte bine atunci – să continuăm deci a ne întreba „Ce este viaţa?”... („Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...)

ÎNTREGIRE şi INTEGRARE

Însă, până una alta, dragă cititor, să-ţi prezint acum o uşoară schematizare a demersului metafizico-iniţiatic pe care încercăm noi să-l realizăm pe Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII / CALEA ÎNTREBĂRII) – proces pe care am putea să-l numim întregire (ÎNTREGIRE), caz în care ar avea ca etape:

(1) disiparea (DISIPAREA),

(2) concentrarea (CONCENTRAREA)

(3) şi revelarea (REVELAREA).

Sau am putea să-l numim integrare (INTEGRARE) caz în care ar avea ca etape:

(1) analiza (ANALIZA),

(2) sinteza (SINTEZA)

(3) şi rezolvarea (REZOLVAREA).

În cazul întregirii se caută o finalitate în „revelare”, în simţire, în trăirea directă a „răspunsului”. Procesul întregirii este astfel, de multe ori, foarte intim şi subiectiv, puternic încărcat cu emoţii intense, descoperiri profunde şi semnificaţii sens-uale de lungă durată.

El începe, în mod natural, prin disipare, prin împrăştiere, prin adunarea relativ haotică a fiinţei în contextul întregului în care se manifestă. În acest stadiu, ei nu-i este clar ce vrea, nu ştie care este problema în mod exact. De aceea, această etapă a disipării este poate cea mai problematică – atâta timp cât nu ştii care e de fapt problema nu prea ai cum să o rezolvi.

Omul rătăceşte prin viaţă în etapa disipării simţind în străfundul conştiinţei sale existenţa problemei, fiind difuz deranjat de ea, fiind instinctual chemat să o rezolve. Doar că nu ştie de unde să înceapă şi ce să facă mai întâi. Tocmai de aceea este liber să facă orice şi chiar asta face – rătăceşte confuz şi superficial de la o problematică la alta, de la o întrebare la alta. Şi poate rămâne în acest stadiu al disipării întreaga lui viaţă.

Dar se poate întâmpla şi ca la un moment dat diverse probleme aparent disparate să indice spre o problemă mai consistentă, care apare astfel ca fiind mai importantă şi mai fundamentală pentru rezolvarea celorlalte.

Dacă omul are curaj să păşească spre ea, atunci el intră în etapa concentrării – în care îşi alege o întrebare, o singură şi unică întrebare-problemă – aceea care i se pare lui pe moment ca fiind mai presantă, mai apetisantă, mai prioritară spre revelare (de exemplu, întrebarea „Ce este viaţa?”) şi se concentrează asupra ei. Aceasta înseamnă că nu se mai lasă distras, pentru o perioadă consistentă de timp, de alte întrebări, nu se mai lasă disipat, nu-şi mai lasă energiile mentale să fie risipite în multiple direcţii şi astfel el devine capabil să pătrundă în profunzime şi în înălţime spre a ieşi din „plan”, spre a ajunge la revelaţie/ revelare.

Acest demers: disipare – concentrare – revelare este specific abordării oricărei problematici filosofice sau de altă natură şi duce de fiecare dată la rezultatul scontat – la întregire – la senzaţia vie, fermă, de necontestat, că s-a întregit ceva care înainte de revelare nu era întregit.

Întregirea aceasta nu este însă una absolută – ea se desfăşoară tematic şi în trepte. Vorbim astfel de un proces de întregire care tinde în mod natural spre infinit – odată o problemă rezolvată/ revelată într-un răspuns profund, adecvat, clar, evident, „trăit pe viu”, se poate trece la o altă „problemă”, reluându-se astfel ciclul disipare – concentrare – revelare.

Privit ca integrare şi văzut prin prisma etapelor specifice analizei, sintezei şi rezolvării, procesul metafizic de abordare a unei problematici oarecare, indică spre ideea de a adăuga, de a integra, în sistemul de valori şi viziuni asupra lumii dezvoltat de o fiinţă (sistem aflat în continuu proces de transformare), o nouă perspectivă, o nouă „rezolvare” a lumii, considerată în ansamblul ei ontologic sau doar din perspectiva unei anumite problematici particulare a ei.

Procesul integrării începe prin analiză, ceea ce înseamnă atenţie la detalii, desfăşurare pe orizontală, adunare de amănunte, colecţionare de particularităţi specifice fenomenului cercetat.

În etapa sintezei, privită din perspectiva oferită de Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII), găsim apoi cât mai multe răspunsuri posibile şi plauzibile la o întrebare oarecare, la o întrebare aleasă.

Când analizăm viaţa în general, ne pierdem în detalii, ne desfătăm cu ele, ne lăsăm, de multe ori, cufundaţi în unilateralităţi înguste de gândire şi acţiune. Când sintetizăm însă experienţa adunată prin analiză, avem nevoie de un centru de orientare, de o axă de fundamentare a acestei experienţe. Această axă valorică, acest centru de gravitaţie menit să organizeze „analiza” (detaliile) îl constituie centrul sinteză – rezumatul care clarifică, delimitează, aşează în context şi orientează viaţa în acţiunea ei de cercetare/ clarificare de sine. Sinteza poate să apară sub forma unei maxime scurte, a unei imagini model, a unui cuvânt inspiraţie sau a unei întrebări – a unei unice întrebări, care se detaşează de celelalte şi incită fiinţa la adâncire şi înălţare de sine.

Când analizăm... călătorim, peregrinăm, rătăcim – când sintetizăm... ne centrăm, ne stabilizăm, ne orientăm.

Sinteza se constituie deci prin efort de sistematizare şi adunare intenţionată, fermă, insistentă în jurul unui singur reper, a unei singure problematici, a unei singure întrebări (de exemplu, a întrebării – „Ce este viaţa?”).

Odată făcut pasul sintezei (de exemplu, prin asumarea păşirii conştiente pe Calea Întrebării) rezolvarea este relativ inevitabilă. Ea va apărea cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu (dacă perseverăm), sub o formă sau alta (de cele mai multe ori, sub forme noi, relativ greu de anticipat).

Prin analiză – sinteză – rezolvare purcede deci ciclul integrării de atâtea ori cât este necesar şi de atâtea ori cât este dorit. Altfel, viaţa se poate amăgi, de multe ori, cu analize interminabile, iluzionându-se că de fapt sintetizează, fiind însă vag conştientă că astfel (prin simplă rătăcire analitică prin fenomene) nu rezolvă mai nimic.

Sinteza este, prin urmare, pasul decisiv – ea presupune desprindere şi detaşare, intuire şi formulare a unui ax de organizare a lumii apropiat existenţial de problema asumată spre rezolvare. Sinteza nu este însă rezolvare – ea se termină cu rezolvarea. Iar cel care rezolvă ceva cunoaşte foarte bine această distincţie – rezolvarea nu e rezolvare, dacă nu e „evidentă”, „clară”, „utilă”, „vie”... dacă nu tresaltă în noi cu putere de actualizare sineică şi forţă de auto-recunoaştere şi auto-afirmare. Prin rezolvare ne integrăm astfel o nouă parte fiinţei şi ea îşi integrează sieşi o nouă faţetă de conştiinţă.

Întregirea (ÎNTREGIREA) şi integrarea (INTEGRAREA) sunt două forme de manifestare ale fiinţei pe Calea Întrebării sau pe o altă cale ţintită spre împlinire şi descoperire abisală de sine. Ele sunt, în mare, două nume pentru una şi aceeaşi realitate – realitatea integratoare a vieţii!

Ia deci, te rog, aminte la ele şi aplică-le cu chibzuinţă în demersul tău de explorare fiinţială a sinelui şi lumii – şi nu puţine îţi vor fi câştigurile luminatoare pe care le vei dobândi astfel.

MIŞCARE ŞI NEMIŞCARE

Concentrându-ne deci de o manieră integratoare pe întrebarea „Ce este viaţa?” putem observa acum împreună că o constantă a vieţii este mişcarea. Se poate chiar realiza o identitate metaforică între aceste două instanţe ale realului şi se poate spune că mişcarea este viaţă şi că viaţa este mişcare!

La întrebarea „Ce este viaţa?” un răspuns cu gând puternic de întemeiere este deci următorul: „Viaţa este mişcare!”

Unind intuitiv în profunzime esenţa mişcării cu esenţa vieţii şi suprapunându-le identitar, în mod automat, putem vedea că viaţa înglobează, pentru noi, conceptual şi emoţional toate caracteristicile mişcării... Ea înglobează în fiinţa ei, pe de o parte, toate aspectele pozitive şi optimiste ale mişcării – cele legate de noutate mulţumitoare, de transformare şi schimbare întru mai bine, de acţiune cu sens şi rezultate dorite, de fapta creatoare, de jocul spre destindere, de antrenarea energică a instanţelor fizice şi psihice ale persoanei, de trăirea vibraţional intensă în ritmul adrenalinic al vieţuirii complet absorbite în sine, de trăirea deplină a mişcării...

Pe de altă parte, dusă până la limită, mişcarea începe să se apropie de latura ei negativă, pesimistă, care reiese din sfârşitul pe care mişcarea susţinută, entuziastă şi absorbită în delicii dinamice motivaţional îl atinge în mod inevitabil (cel puţin temporar) – anume cel de oboseală, slăbire, epuizare, consumare, stagnare. Viaţa ajunge astfel în nevoie de odihnă, de limpezire, de reorientare, de încărcare, de întărire, de destindere şi desprindere temporară din universul viu al mişcării spre trăire în universul viu al nemişcării (al odihnei şi repausului).

Viaţa se oglindeşte astfel binomial: pe de o parte, în mişcare şi, pe cealaltă parte, în nemişcare. Când ea se află în stadiul ei plictisitor, obositor, plin de amăgiri şi speranţe frânte, de amărăciuni şi poveri doborâtoare, viaţa trăieşte ca nemişcare – ca greutate ce te ţinteşte locului, ca lipsă de energie care cheamă nevoia de odihnă şi somn, de retragere şi abandon.

În această instanţă a ei viaţa are nevoie stringentă de odihnă şi aceasta vine indiferent de frământările ei – astfel somnul vine şi mişcarea se opreşte pentru un moment pentru a reînvia mai întâi în vis şi apoi în trezirea dintr-o nouă dimineaţă.

Mişcarea atrage la sine nemişcarea: aceasta este ţinta sa. Nemişcarea atrage la sine mişcarea: aceasta este ţelul ei. Viaţa este, prin urmare, deopotrivă şi mişcare şi nemişcare – este mişcare când e resimţită ca mişcare – când viaţa este în nevoie de mişcare.

Aflată deci în stagnare şi în debusolare, dacă se întreabă pe sine „Ce este viaţa?” şi îşi răspunde: „Mişcare! Viaţa este mişcare!” viaţa se umple instantaneu de vigoare, de vitalitate, de viaţă – în acele momente viaţa simte cu toţi porii săi că ea este mişcare!

Când însă se află la capătul unui proces îndelungat de mişcare, de faptă activă, fiind astfel împovărată de oboseală, viaţa care se întreabă „Ce este viaţa?” îşi poate răspunde destul de convingător că ea este oboseală, că ea are nevoie de odihnă, de nemişcare, de non-acţiune, de rupere din fluxul agitat al mişcării.

Prin urmare, viaţa, când se întreabă despre propria sa identitate (prin întrebarea „Ce este viaţa?”), îşi răspunde mereu pe cel puţin două planuri. Mai întâi, ea îşi răspunde pe planul prezentului – şi se descrie pe sine aşa cum se simte exact în momentul în care se întreabă despre fiinţa sa. Apoi ea îşi răspunde pe planul viitorului şi se descrie pe sine cum ar vrea să fie, cum ar dori să se vadă odată împlinită.

Primul plan stă sub semnul nemişcării, cel de al doilea sub cel al mişcării – ambele planuri constituie însă deopotrivă viaţa, care ne apare, la o privire de ansamblu, ca fiind mişcare spre nemişcare şi nemişcare spre mişcare, ca fiind o realitate care se auto-generează şi se auto-susţine pe sine în continuu prin atingerea şi depăşirea periodică a extremelor ei caracteristice.

Totuşi în esenţa ei viaţa nu este nici mişcare, nici nemişcare şi nici suma lor – ea este mult mai mult de atât. Ei îi este însă foarte util să se considere pe sine ca fiind în esenţă „mişcare” atunci când, obosită şi debusolată de stagnare şi lâncezeală, are nevoie de mişcare; respectiv ca fiind în esenţă „nemişcare” atunci când, obosită şi debusolată de prea mare agitaţie şi consum de energie, are nevoie de ea.

Răspunsurile utile sunt mai mereu circumstanţiale. Răspunsul potrivit pe Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII) este însă axial şi transfigurator. El este un fapt de transcendere a dualităţilor printr-un act de revelare abisală a adevărului vieţii. (EL ESTE UN FAPT DE TRANSCENDERE A DUALITĂŢILOR PRINTR-UN ACT DE REVELARE ABISALĂ A ADEVĂRULUI VIEŢII.)

ADEVĂRUL ŞI TRĂIREA

Din perspectiva răspunsului căutat pe Calea Întrebării, adevărul nu e atât o problemă de comunicare (COMUNICARE), cât e o problemă de trăire (TRĂIRE).

Adevărul corespondenţă caută indicii de corespondenţă între trăiri relativ incompatibile (cea verbală şi cea perceptiv extra-verbală). Adevărul coerenţă susţine posibilitatea deducerii unor trăiri din alte trăiri (lucru evident imposibil – sau, în cel mai bun caz, doar mini-parţial sugestiv-concludent). Adevărul consensual vede în punerea de acord asupra unor vorbe ordonate dogmatic în propoziţii (prin definiţii relativ aleatoare şi întotdeauna parţiale) o condiţie suficientă pentru comunicare – aceasta e însă doar o comunicare fără comunicare, o pseudo-comunicare.

Adevărul pragmatic se afirmă pe sine în planul iluzoriu al pretinsei eficacităţi infantile a motivaţiilor mitice scoase din cadrul veridicităţii directe specifice trăirii realităţii imediate.

Adevărul credinţei, de obicei, vrea a proiecta mereu sensuri pueril justificate pentru toate eşecurile, răutăţile şi, mai ales, indiferenţele „naturale” specifice acestui univers.

Adevărul poate îmbrăca deci diferite faţete de interpretare, fiind şi el un cuvânt-concept (ca orice alt cuvânt) capabil de infinite valenţe de exprimare, odată ce este pus în valoare prin contextualizare în cadrul unor noi variabile luate ca puncte de reper şi conturare a propriei lui identităţi semantice.

Altfel, adevărul (indiferent de context) este mereu o trăire, o experienţă – este vieţuirea concretă, imediată, într-un mediu dat (psiho-fizic-natural-social). Adevărul trăire (ADEVĂRUL TRĂIRE) este adevărul vieţii (ADEVĂRUL VIEŢII).

Dacă viaţa are un adevăr pe care îl poate descoperi, această descoperire se poate face doar prin trăirea vieţii – nu prin „povestirea”, respectiv prin „ascultarea” ei. Adevărul vieţii nu vine din credinţa în mărturii şi fabule afirmate de alţii despre ea – acestea sunt doar pseudo-adevăruri, indicii mai mereu înşelătoare, transcense doar prin trăirea directă a infinitelor aspecte prin care viaţa se îmbie pe sine spre experimentare.

Viaţa în adevăr este viaţa în experienţă, în trăire, în contopire integrală în suflul luminator al trăirii clipă de clipă, al vieţuirii în fluxul integral (deopotrivă raţional, emoţional, intuitiv, volitiv etc.) al vieţii.

Şi atunci, poate te întrebi tu acum, întrebarea „Ce este viaţa?” caută un adevăr corespondenţă? Unul coerenţă? Unul consensual? Sau poate pragmatic? Sau un adevăr credinţă?

– Nu! Ea caută un adevăr trăire (ADEVĂR TRĂIRE), ea caută o experienţă integrală şi integratoare, provocată de un anumit stil de vorbire (specific pentru Calea Întrebării – CALEA ÎNTREBĂRII) generată de o anumită metodă interogativă (ce purcede prin disipare spre concentrare şi revelare, respectiv prin analiză spre sinteză şi rezolvare).

Adevărul trăire este singurul adevăr veritabil al vieţii, singurul conform cu natura ei intimă, acordat la maxim pe frecvenţa ei de vibraţie – fiind evident că viaţa se acordează întotdeauna cu trăitorul, că vieţuirea caută mereu trăirea.

Comunicarea vieţii îmbracă deci forma îmbierii şi incitării, a ispitirii şi excitării, a momirii şi chemării spre trăire, spre adevărul trăire, spre experimentarea directă a unor noi forme ale vieţii.

Trăirea aceasta este integralistă (INTEGRALISTĂ) – ea nu este nici doar empirică, nici doar raţională, nici doar intuitivă, nici doar emoţională, nici doar volitivă, nici doar instinctivă, nici doar ideatic-conceptuală, nici doar concret-materială. Trăirea vieţii este întotdeauna (indiferent de ce ar zice unii şi alţii) integrală – întregitoare şi integratoare.

Adevărul trăire nu poate fi negat, ci doar constatat, nu poate fi arătat, dar poate fi experimentat.

Adevărul trăire nu este o corespondenţă, nu este o suprapunere, nu este o legătură, ci este o reţea de legături – el nu caută suprapuneri între vorbe şi fapte, între propoziţii şi fenomene, între enunţuri şi starea unor obiecte/ subiecte – ci caută trăiri de fapte, de fenomene, de obiecte, de subiecte – şi, evident, chiar şi de vorbe, de propoziţii şi enunţuri...

Iar în măsura în care e de găsit o corespondenţă în adevărul trăire această corespondenţă nu e de găsit între intuirea unei trăiri şi trăirea propriu-zisă. Trăirea are întotdeauna un farmec inconfundabil de unicitate, de irepetabilitate, de noutate. Nici o trăire nu corespunde în esenţă cu o altă trăire – fiecare trăire neexperimentată încă poate fi doar vag înţeleasă – ea nu poate fi transmisă prin cuvinte (fie ele rostite cu simpatie sau antipatie), ci doar prin trăire. A rosti adevărul este a-l simţi, este a-l trăi în sinele tău cel mai lăuntric cu putinţă a fi experimentat...

De aceea, a vorbi despre „adevăruri” pe care nu le-ai experimentat este doar a vorbi în van. A vorbi despre cele pe care le-ai experimentat nu este însă cu nimic mai relevant...

Adevărul nu se verifică, pentru că el nu se afirmă, ci se trăieşte. Adevărul pretins nu se confirmă, pentru că el nu se poate afirma, ci se poate doar vag indica.

Prin comunicare adevărul se poate deci doar semnala în mod relativ difuz, se poate doar adulmeca de la distanţă, se poate doar intui dincolo de cuvinte... El se poate experimenta în plinătatea lui identitară doar prin trăire – nu prin trăirea adevărului, ci prin trăirea vieţii!

Adevărul trăire (ADEVĂRUL TRĂIRE) nu e consensual, el nu este ceva cu care ne putem pune total de acord – fiecare trăire este subiectivă şi unică – de aceea, nu poate fi împărtăşit pe deplin, ci doar în mod parţial – prin demersuri hermeneutice, prin empatie imaginară mai mult decât prin acordare reală.

De multe ori, adevărul consensual este astfel doar o problemă de voinţă (bună-voinţă sau rea-voinţă) şi nu una de conştiinţă, e o problemă de moft şi nu una de reflecţie profundă. De aceea, acest adevăr pretins consensual nu prea are consistenţă.

La fel stă treaba şi cu adevărul pragmatic. Ridicat pe un piedestal de piatră cu fundament de lut, pretinzând a întruchipa utilitatea mai presus de orice, adevărul pragmatic eludează, de foarte multe ori, chiar şi trăirea cea mai evidentă. El devine cu prea mare uşurinţă minciună, dacă „Zeiţa Utilităţii” i-o cere.

Adevărul credinţei face şi el, de cele mai multe ori, aceleaşi compromisuri ca toate adevărurile care se caută pe ele însele în afara trăirii vii, a vieţii spontane, imediate, vitale, sincere, deschise, profunde.

El afirmă pentru sine iluzia unei trăiri imposibile şi leapădă cu încăpăţânare din conştiinţa sa trăirea evidenţei. (E drept însă că şi trăirea unei iluzii e tot o formă de trăire.) Toate adevărurile se reduc deci în esenţă la adevărul trăire, pentru că el este singura formă de adevăr care poate fi trăită cu adevărat.

– Şi atunci (dacă şi iluzia poate fi trăită, dacă şi consensul aparent poate fi experimentat, dacă şi corespondenţa lingvistică poate fi vieţuită, dacă şi utilitatea minciunii poate fi dovedită...), ce rol joacă minciuna (MINCIUNA), vei întreba poate tu, în acest adevăr trăire?

– Bună întrebare... uite şi un răspuns – opus adevărului trăire (ADEVĂRULUI TRĂIRE) este minciuna trăire (MINCIUNA TRĂIRE), este actul existenţial pe care atunci când îl trăieşti te revolţi instantaneu împotriva lui, pentru că ştii că, deşi îl trăieşti cu adevărat, tu trăieşti de fapt o minciună, o greşeală, o eroare, o iluzie, o aparenţă, o inutilitate, o răutate, o ideologie perfidă, o mitologie infantilă.

Minciuna trăire este minciuna pe care o trăieşti, pe care o simţi ca atare atunci când o trăieşti, este intuiţia inconfundabilă pe care atunci când o ai, simţi cu putere sau doar periferial că „ceva nu este în regulă”, că „ceva nu se leagă”, că „ceva nu este cum ar trebui să fie”, că „aparenţele te înşeală”, că ceva se ascunde amăgitor în spatele unor apariţii fenomenale formal atrăgătoare.

Minciuna trăită este trăirea în care vieţuieşti când te întrebi „Ce este viaţa?”. Adevărul trăit este cel pe care îl vei experimenta de abia când această întrebare te va scoate şi pe tine din infernul incertitudinilor verbale...

Minciuna trăită nu este deci o problemă de incoerenţă, de lipsă de utilitate, de consens sau de sens. Nu! Minciuna trăită este trăirea relativ conştient asumată în minciună, în superficialitate, în ezitare şi disipare, în dezorientare şi debusolare, în amăgire şi resemnare.

Iar tu ştii aceasta – de fiecare dată când trăieşti în minciună, o simţi, mult mai mult decât ai vrea să o faci, mult mai apăsat decât ţi-ai dori, mult mai profund decât ai fi dispus să recunoşti... Minciuna e o trăire directă, imediată, imposibil de confundat cu adevărul. Poţi însă să te amăgeşti că această confuzie este posibilă şi astfel să rămâi în continuare în minciună.

Viaţa are în ea această dualitate – de multe ori, alege să trăiască în minciună, iar, alteori, se încântă pe sine prin trăirea în adevăr – de fiecare dată însă ea este aceeaşi – o trăire, mult dincolo de minciună sau adevăr, o trăire deplină a întregului, care nu are nevoie de justificare, fiindcă îşi înţelege propria sa relativitate sensual asumată în raport cu manifestările infinite ale minciunii şi adevărului.

VIITOR ŞI MORALĂ

Întrebarea „Ce este viaţa?” este o întrebare a vieţii, o întrebare care vizează trăirea vieţii – de aceea, ea este şi o întrebare morală – o întrebare care iscodeşte conduita morală a vieţii: „Ce este viaţa (mea, respectiv a ta)?” – Este ceva bun sau ceva rău? Ceva care se complace în înşelare şi minciună sau ceva care trăieşte în sinceritate şi adevăr? Ceva care se dedă furtului şi acaparării necinstite sau cinstei şi dăruirii? Ceva violent sau ceva non-violent? Ceva cu porniri distructive sau vindecătoare?...

Morala (vieţii) este deci chemată să răspundă la întrebările de mai sus, respectiv la întrebările: „Ce trebuie să fac/ facem?” şi „Ce este bine să fac/ facem?”. Ea este chemată să răspundă la întrebarea „Chiar realizez ceea ce vreau să realizez prin acţiunea pe care o fac?”. Adică – „Făcând ceea ce fac obţin cu adevărat ceea ce vreau să obţin?”. Există o corespondenţă clară, directă şi imediată între voinţa (dorinţa) mea şi rezultatul evident al acţiunii pornite din ea?

Gândirea (morală) are ca structură „raţiunea corectă”, raţiunea care pusă în acţiune se confirmă („profeţia” care se împlineşte, prevederea care se realizează). Gândirea (etică) care nu are nici o urmare practică nu este posibilă. Chiar şi raţionamentele cele mai abstracte, care aparent dau impresia că, în gradul lor de universalitate conceptuală, nu au nici un fel de urmări empirice, practice, concrete – au astfel de urmări – cum ar fi, de exemplu: ignorarea realităţii imediate, fuga de concret, confuzia ideatică, rătăcirea conceptual-mentală, pierderea în acţiuni delirante verbal, în simple rătăciri lingvistice printre cuvinte fără substanţă sensuală clar delimitată.

„Abstractul” se poate gândi şi se poate trăi ca atare – nu se poate nega însă faptul că, adeseori, există şi o urmare practică, concretă, imediată, palpabilă a adoptării în psihic, în mod predominant a unei gândiri poetic-abstracte – filosofic-naiv-elitiste – vorbulativ-jargonice.

Gândirea se reflectă în acţiune mult mai mult decât cred unii „poeţi” sau „filosofi”. De aceea, modalitatea „limbăristică” de gândire are urmări „materiale” clare şi bine delimitate – atât pentru cei care o practică, cât şi pentru societăţile care îi iau pe aceştia ca „modele de gândire”.

Gândirea (intenţionat) neclară, confuză, rătăcitoare, dispersată, incoerentă are ca şi consecinţă o acţiune corespunzătoare la nivel de individ şi societate – neclaritatea reperelor, confuzia valorilor, rătăcirea fără direcţie precisă, dispersarea şi disiparea inutilă a energiilor vitaliste, progresiste şi creatoare. De aceea, dacă viaţa se complace doar în rătăciri gândiristic – vorbitoare ea îşi asumă imediat şi consecinţele acestei rătăciri reflexive.

Meditând asupra vieţii (morale) putem vedea că viaţa care se întreabă „Care este scopul vieţii mele?”, „Care este destinul meu?” (/ „Ce trebuie să fac?”) este o viaţă infantilă, dezorientată, care nu ştie ce vrea şi ce trebuie să facă, care rătăceşte aleator prin ea însăşi... Şi e bună şi rătăcirea aceasta, dar numai dacă este temporară, dacă este specifică doar unei perioade de trecere dinspre un scop împlinit spre un scop de propus spre realizare. Permanentizarea indeciziei, a ezitării, a dezorientării nu face decât să transforme viaţa în indecizie, ezitare şi dezorientare, în ratare perpetuă a ceea ce este esenţial şi profund – în rătăcire conceptual – emoţională pe la suprafaţa valurilor vieţii.

Problema majoră a vieţii (morale) nu este atât „ce va face” sau „ce e de făcut”, ci dacă făcând ceva anume cu intenţia explicită sau implicită „X” (şi întotdeauna este cel puţin una, dacă nu chiar mai multe astfel de intenţii/ scopuri) va atinge cu adevărat scopul pe care şi l-a propus. Gândirea (morală) are (şi) rol de previziune corectă a efectului acţiunilor individuale şi sociale pornite din acea gândire.

De aceea, la întrebarea „Ce este viaţa?” se poate răspunde că ea este „previziune”, că ea este anticipare a manifestărilor sale viitoare. Pe tabla de şah a vieţii viaţa „albă” trebuie mereu să anticipeze mişcările vieţii „negre”. Dacă reuşeşte acest lucru va „câştiga partida”, dacă nu „va lua bătaie”.

Totuşi, cum previziunea absolută, total exactă a tuturor posibilităţilor de desfăşurare a unei acţiuni nu este posibilă, viaţa este chemată să realizeze o previziune întotdeauna relativă, o previziune a celor mai probabile consecinţe pe care le vor avea acţiunile sale.

Întrebarea „Ce este viaţa?” se pune mereu într-un context dinamic şi vrea, de multe ori, să spună, de fapt, altceva – anume: „Ce se va întâmpla în continuare?”, „Care este viitorul vieţii?” (având în vedere prezentul şi trecutul ei). „Este viaţa ceva cu viitor?”, „Este ea un ceva care va continua? Şi dacă da – atunci cum, sub ce formă, sub ce chip se va manifesta ea pe viitor?”.

Întrebarea „Ce este viaţa?” ne plasează astfel în dinamica vieţii, ne face conştienţi de mişcarea ei continuă, ne îndeamnă să-i conturăm direcţii de desfăşurare care să fie în acord cu instinctele şi cu dorinţele ei de propăşire şi de expansiune, pe cât posibil, armonioasă.

Limita moralei vieţii nu se constituie deci doar întru delimitarea unei direcţii pe care ea să se desfăşoare – aceasta nu e o problemă esenţială a vieţii – fiindcă ea e întotdeauna pe o direcţie sau alta (fie că vrea, fie că nu vrea). Problema este dacă mişcându-se pe o direcţie anume (aleasă şi/ sau impusă), ea ajunge să-şi împlinească obiectivele pe care crede că şi le va împlini mergând pe acea direcţie.

Ea trebuie să rezolve deci problema corespondenţei între două feluri de viitor (respectiv ţel): viitorul prevăzut/ anticipat/ aşteptat (ţelul dorit) şi viitorul actualizat/ realizat (ţelul atins). Dacă acestea două nu se suprapun la momentul întâlnirii lor, atunci viaţa are o problemă sau mai multe, mai gravă sau mai puţin gravă.

Pentru a evita această „problemă” este bine deci ca viaţa să fie atentă la a se călăuzi după „aşteptări cât mai corecte” şi la a evita „aşteptările false” – să nu se aştepte (explicit sau implicit) să se realizeze lucruri care sunt imposibil să se realizeze (în raport cognitiv cu experienţa sa trecută evidentă – (re)verificată şi în prezent).

Întrebându-te deci „Ce este viaţa?”, vrând-nevrând, tu reflectezi şi asupra viitorului ei – asupra moralei pe care ţi-o asumi ca ghid de previzionare în viaţă. Astfel devine evident că sunt două tipuri de morală: morala corectă şi morala greşită. Constatând suprapunerile, respectiv nesuprapunerile existente între ceea ce ele promit şi ceea ce ele realizează în fapt le putem diferenţia cu uşurinţă una de alta.

Viaţa morală corectă este relaxare, armonie, încântare, normalitate. Viaţa morală greşită este agitaţie, nelinişte, suferinţă, chin. Şi chiar dacă ambele sunt forme de viaţă, ele nu sunt însă la fel de dorite de ea.

Calea Întrebării urmăreşte prin întrebare (ÎNTREBARE) intuirea acelei vieţi care transcende dualitatea prin înţelegerea integratoare a realităţilor complementare şi integrarea lor într-o mişcare cât mai armonioasă cu putinţă."

- Extras din cartea “Ce este viața?” - autor Radu Lucian Alexandru:

https://calatorieprinconstiinta.files.wordpress.com/2016/12/ce-este-viata-radu-lucian-alexandru.pdf

Posted in: adevăr, filosofie, integrare, întregire, lipsă, mișcare, morală, rațional, scop, trăire | | |

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Radu Lucian Alexandru

Repetare si intamplare

Ce este viata? - II - Filosofie

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru

Cuprins

Postări populare

Totalul afișărilor de pagină

Cărţi PDF pt. download

Profil Google Plus

Contact

Twitter