Ce este viata? - III - Mister

IUBIREA, MISTERUL ŞI VIAŢA

Viaţa, prin esenţa ei, nu se reduce în mod unilateral la nici una din extremele care se manifestă prin ea, la nici una din manifestările ei parţiale.
Ea nu se reduce, de exemplu, nici la „iubire”, nici la „ură”, nici la „indiferenţă”... Ea nu se reduce, de exemplu, nici la „revelare”/ „rezolvare”/ „destăinuire”/ „dezvăluire”, nici la „mister”/ „secret”/ „taină”/ „învăluire”...
Viaţa este complexitate. Aceasta vrea să spună că ea trăieşte în infinit şi că, prin urmare, orice reducere ideatică a ei la o parte oarecare din manifestare nu este decât o privire unilaterală (prin definiţie principial greşită/ incompletă), asupra realităţii multilaterale a vieţii.
În clipe de normalitate sau de exaltare, viaţa se identifică însă până la contopire cu diferite idei-emoţii care i se prezintă în faţă spre oglindire temporară şi parţială.
Şi orice reflecţie a vieţii, orice reflecţie asupra vieţii (şi asupra a orice altceva) nu este, de altfel, decât o reflecţie temporară şi parţială, o reflecţie–oglindire aproximativă care mai mult intuieşte decât defineşte, care mai mult contemplă decât stăpâneşte...
Viaţa se poate astfel identifica uneori cu iubirea. La întrebarea „Ce este viaţa?” unii ar putea răspunde uneori: „Viaţa este iubire!” („VIAŢA ESTE IUBIRE!”). De fapt, ei vor să zică doar că, în acel moment, viaţa (principial redusă prin limitări artificial-subiective) este pentru ei „iubire”... – că, în acel moment, ei simt cu putere în interiorul lor ceva relativ distinct pe care aleg să-l aproximeze prin cuvântul „iubire” („IUBIRE”).
Viaţa este indefinită şi indefinibilă, iubirea este la fel – o ştiu şi eu, o ştii şi tu... doar că unii aleg totuşi să definească ceea ce simt – de exemplu, iubirea–normală sau iubirea–extaz... Ei aleg astfel să definească un indefinit prin alt indefinit şi atunci zic: „Viaţa este iubire! Totul este iubire! Iubirea este peste tot şi în toate! Iubirea este viaţă! Unica viaţă adevărată! Unica viaţă care se însoţeşte cu desfătarea cuprinderii instinctiv-intime a vieţii în întregul ei – cu iubirea vieţii; cu iubirea vieţii aproapelui, a celui/ celei iubit/e, a oamenilor de aceeaşi etnie, a tuturor oamenilor, a tuturor fiinţelor... Iubirea este un elan sacru de preţuire şi protejare practică a vieţii!”.
Şi este adevărat că uneori, viaţa vrea să protejeze viaţa, că, de multe ori, viaţa se înflăcărează la ideea preţuirii şi ajutorării practice a unei alte vieţi considerată de ea (după criterii subiective) ca fiindu-i asemănătoare în structură şi ideaţie spre acţiune.
Dar e la fel de adevărat că, de cele mai multe ori, această iubire a vieţii pentru viaţă este foarte restrânsă, reducându-se la „familie” în principal – pentru restul „vieţii” ea rezervându-şi, dacă nu „ura”, atunci cel puţin „indiferenţa”.
Pentru o privire relativ obiectivă şi detaşată a vieţii, aceasta (viaţa) este când „iubire”, când „ură”, când „indiferenţă”... – dar mai ales „indiferenţă”. Dacă rezervele de „iubire”, respectiv de „ură” ale vieţii, par a fi secătuite relativ repede, rezervele ei de „indiferenţă” intră cu maximă uşurinţă în sfera banalităţii sale cotidiene. Nu e însă niciodată o indiferenţă totală şi completă, ci e una parţială şi selectivă – o indiferenţă care alege.
Văzută astfel, în tripla ipostază „iubire – indiferenţă – ură”, viaţa ne apare ca fiind în mod evident „complexă”, ca fiind mai mult decât ceva anume – ca fiind „ceva” cu infinit de multe valenţe identitar-sugestive.
Preferinţele vieţii sunt circumstanţiale şi trecătoare. Pe cât de repede se poate ea entuziasma de ceva, pe atât de repede se poate dezumfla din entuziasmul său – pentru că, de cele mai multe ori, lucrurile nu sunt ceea ce par, ci cu totul altceva...

Viaţa pare astfel uneori să fie un „mister” – ceva care se ascunde în ea, pe ea, sub ea, dincolo de ea – o grămadă de necunoscute, o infinitate de ghicitori, un număr nelimitat de mistere/ taine/ secrete. Iar când viaţa se entuziasmează de constatarea prezenţei misterului peste toate cele câte sunt, ea poate răspunde la întrebarea „Ce este viaţa?” astfel: „Viaţa este un Mister! Un mister profund şi total! Un mister absolut care nu poate fi dezlegat (decât poate „parţial”)...”
„Misterul” („MISTERUL”) este însă şi el doar o problemă dată spre rezolvare. Şi se rezolvă prin revelaţie, prin intuiţie, prin inspiraţie, prin cercetare, prin aprofundare, prin dezlegare...
Misterul este, prin urmare, alcătuit din infinite mistere şi multe din ele, dacă sunt cât mai clar definite şi bine abordate, pot fi (relativ) dezlegate. Dar cum numărul de mistere este infinit, Misterul (ca sumă a tuturor misterelor existente) continuă să rămână mereu un mister.
Mai ales pentru cel care ajunge să aibă Revelaţia Misterului, pentru cel care trăieşte cu intensitate, pentru un timp, în conştiinţa existenţei misterului total insolvabil. Pentru el în acele momente „Viaţa este Misterul! Misterul infinit!”.
Cel care rezolvă (/ dezleagă) câte un mister (/ taină/ secret) oarecare o face (printre altele) fiindcă are „spiritul ştiinţific” bine dezvoltat şi fiindcă are îndemânarea „tehnică” necesară. Astfel omul potrivit la timpul potrivit şi la locul potrivit poate ajunge să iubească misterul, să iubească ghicitorile şi întrebările bine puse, pentru că ştie că astfel le poate rezolva în limitele misterelor rezolvabile.
Viaţa poate atunci să spună despre sine: „Viaţa este iubire a misterului!”, dacă vrea să pună accentul pe iubire şi pe rezolvarea relativă a unor mistere rezolvabile sau poate să spună „Viaţa este misterul iubirii!”, dacă vrea să pună accentul pe mister... pe misterul iubirii...
Oricum ar pune însă accentul esenţială pentru viaţă rămâne nu căutarea unui „răspuns ultim” la o întrebare oarecare (de exemplu, la întrebarea „Ce este viaţa?”), ci trăirea plenară, uneori extatică şi expansivă, alteori enstatică şi introversivă, uneori contemplativă, alteori activă a conştiinţei unui răspuns oarecare – la un moment dat, de exemplu, „iubirea” cu infinitele ei nuanţe, în alt moment, „indiferenţa” sau „misterul”, sau „întâmplarea”, sau „idealul” ş.a.m.d.
Viaţa este o perpetuă călătorie prin conştiinţă, prin infinite stări de conştiinţă, călătorie pe parcursul căreia este mereu util pentru viaţă să ştie cum să se bucure pe deplin de trăirea fiecăreia din manifestările ei armonioase (de conştiinţă, emoţionale, intelectuale, fizice etc.).
Viaţa nu este însă doar un drum. Ea nu este nici doar un scop ultim. Ea este şi drum (un drum oarecare – drumul DRUMUL – pe care merge astăzi) şi scop ultim (scopul ultimSCOPUL ULTIM – pe care îl consideră pe moment a fi demn de urmărit).

La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte Calea Întrebării – ea e mai mult decât un drum şi o ţintă, dar totuşi, în esenţă, nu este decât un drum oarecare cu o ţintă oarecare (relativ bine delimitată), care poate fi trăită şi experimentată alături de alte drumuri şi ţinte pe care viaţa ni le scoate cu dezinvoltură nemărginită în cale. E drept însă că anumite stări şi trăiri sunt mai intense şi mai durabile decât altele, că anumite revelaţii trăite la un moment dat pot deveni definitorii pentru viaţa care le trăieşte pulsul lor de viaţă.
Procesul acesta se numeşte maturizare şi conturare – viaţa se individualizează pe sine (temporar) sub oblăduirea ideatică a unei constelaţii de semne. Ea îşi creează astfel drumuri şi îşi atinge ţinte ca semn de împlinire a propriului său destin – acela de a fi ea însăşi aşa cum este: uneori iubire, alteori poveste, uneori mister, alteori revelare – de fiecare dată alta şi întotdeauna aceeaşi – viaţă – o unică esenţă cu aparent infinite faţete – infinite manifestări ale unei aparent unice substanţe...
Şi atâta timp cât se află în căutare de sine, viaţa se nuanţează pe sine şi se trăieşte pe sine... – fiindcă în natura ei intimă se află mişcarea şi sensul – fiindcă viaţa mişcă viaţa... De aceea, e bine pentru ea să se întrebe la un moment dat, cu maximă seriozitate, sub forma unui exerciţiu de voinţă şi concentrare clar conturat formal şi bine delimitat în timp, „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”).
Astfel ea se dezleagă de false limite şi de false pudori – se află pe sine într-un câmp de conştiinţă extins la infinit care vede crescând spontan din sine posibilităţi nemărginite de actualizare. Astfel ea poate deveni în mod conştient creatoare – poate deveni o viaţă vertical axată în Sine, de Întreg trăitoare, întru Ideal spontan vieţuitoare...

EROICUL, METAFORICUL ŞI HAOTICUL

Întrebarea „Ce este viaţa?” are evident în vedere şi modul cum este ea trăită – atitudinea generală faţă de viaţă pe care o adoptă trăitorul ei (tradusă explicit sub forma întrebării „Cum îmi trăiesc viaţa?”).
Astfel în cadrul filosofiei vieţii (FILOSOFIEI VIEŢII) putem distinge (printre multe alte chei posibile de lectură) trei modele generale de abordare a vieţii:
– filosofia eroică (EROICĂ),
– filosofia metaforică (METAFORICĂ)
– şi filosofia haotică (HAOTICĂ).
Aceste trei modelări atitudinale ne însoţesc peste tot şi se manifestă fie alternativ, fie continuu, fie lin, fie abrupt, fie sub semnul dorinţei, fie sub cel al necesităţii... – dar mai ales sub forma complexităţii integratoare.
Filosofia eroică se întinde valoric peste reperele orientative specifice pozitivului, progresului şi utilului. Filosofia metaforică cuprinde în sine axele de orientare proiectate spre lume dinspre spectrul substanţial al neutrului, stagnării (cercului vicios, tautologiilor, truismelor, platitudinilor rebotezate) şi esteticului gratuit („artei de amorul artei”). Filosofia haotică întreţine în zarea ei material–conceptuală ameninţarea plauzibilă a negativului, regresului şi inutilului.
Obiectul lor de înfiripare discursivă se conturează în jurul ideii de sens – în filosofia eroică sensul este motivat spre deschiderea unor noi capitole constructive, formal desprinse de iniţierile genetice specifice naturalului şi conturate conceptual şi emoţional în jurul creaţiei „artificiale”, a creaţiei încadrate prin potenţă în legile naturii, dar desprinsă prin imaginaţie constructivă de ispita unei complaceri inerţiale în modele arhitectonice serios corodate de trecerea timpului prin istorie.
Eroicul scoate din dezorientare şi stagnare, din pasivitate şi indiferenţă, din pesimism şi resemnare. El este cel care ia iniţiativa unei construcţii noi, a unui discurs care promite revigorare, tonifiere, trăire aprinsă, implicare în conturarea propriului destin sub semnul clarităţii, coerenţei, simplităţii, eficienţei, planificării şi acţiunii progresiste dinspre un dat brut spre un produs bine prelucrat.
În filosofia metaforică, pe de altă parte, sensul se păstrează la distanţă de actualizarea sa univocă. Metaforicul indică, dar nu precizează, arată, dar nu localizează, incită, dar nu excită, provoacă, dar nu concretizează.
Metaforicul plasează sensul în expectativă, îl obligă să plutească nediferenţiat în sfera existenţei universale care teoretic duce peste tot, dar, în fapt, nu duce nicăieri.
El încearcă să exprime inexprimabilul. De aceea rămâne mereu suspendat la jumătatea distanţei dintre abstract şi concret fiind obligat să se mulţumească cu dimensiunea unor convingeri neconvingătoare, a unor construcţii din nisip conceptual care sunt menite mai mult inspiraţiei decât explicării, mai mult intuiţiei decât reflecţiei coerent-constructive, mai mult poeticului decât tehnicului, mai mult umanului decât realului.
Filosofiei haotice îi lipseşte şi sensul eroicului şi cel al metaforei. Sensul haoticului este îndreptat instinctiv spre prăbuşire, spre apocaliptic, spre tomnatic. El se apropie mai mult de real decât metaforicul, dar o face de o manieră pesimistă, critică, analitic-distructivă.
Filosofia haotică scurtcircuitează sensul, îl opreşte din mers. Ea creează instanţe detaşate de dinamic care conceptualizează răul, care contemplă boala, sărăcia, durerea, neînţelegerea, moartea. În haotic sensul îşi pierde sensul, uită de sine şi vagabondează ideatic printre resturi de lume rămase în ruine în urma întâlnirii crude cu privirea nihilistă a vieţii.
Haoticul neagă, eroicul afirmă, metaforicul confirmă orice. Filosofia, prin urmare, este prin definiţie obligată să se identifice pe sine fie cu haoticul, fie cu metaforicul, fie cu eroicul. Alegerea instanţei de manifestare este pentru ea precum alegerea unui mediu de oglindire – haoticul alege aroma tomnatică a lapoviţei ce prevesteşte iarna; metaforicul alege apa tulbure, confuză, neclară – apa îngheţată în vis de iarnă care hibernează; eroicul alege elanul zăpezii topite sub puteri solare renăscute, elanul revigorant al ploilor de primăvară ce aduc cu ele renaşterea naturii.
Conţinutul filosofiei în genere are mereu o mască de sens şi se manifestă principial prin ea în strânsă corelaţie cu dispoziţia congenitală şi de moment a filosofului care purcede spre filosofare. Când în sens expansiv, când pe lângă sens, când lipsită vizibil de aportul lui, filosofia se conturează mereu pe sine fie sub stindardul sensual al eroicului, fie sub cel al metaforicului, fie sub cel al haoticului. Şi fiind filosofie a vieţii, viaţa îi urmează pe acelaşi plan de axe spre orientare cognitivă şi acţională.
Filosofia eroică plasează sensul în viaţă prezent actualizată, cea metaforică îl plasează în viaţă slab conturată, cea haotică în viaţă care reflectează la sensul morţii.
Arhetipurile valorizatoare specifice haoticului, metaforicului şi eroicului se manifestă peste toată întinderea câmpului de cuprindere al filosofiei – în metafizică, în axiologie, în etică, în logică, în estetică ş.a.m.d. Asumarea uneia dintre aceste trei direcţii de fiinţare este asumarea unei atitudini de viaţă, a unui suflu de sens care fie distruge, fie disipează, fie concentrează.
Ele se completează unele pe altele şi se succed în jocul imprevizibil al vieţii în funcţie de circumstanţe, de voinţă şi de conştiinţă. Dar întotdeauna ele jalonează un mers în spirală (progresivă sau regresivă, după caz), un drum care purcede dinspre haotic, prin metaforic, spre eroic sau invers: dinspre eroic, prin metaforic spre haotic.
Primul sens îl putem numi cratosian (de la gr. cratos – putere), pentru că împuterniceşte fiinţa, o întăreşte, o umple de viaţă, o face vie. Al doilea sens îl putem numi nihilian (de la lat. nihil – nimic), pentru că slăbeşte fiinţa, o deposedează de vlagă, încearcă a o prinde (cel puţin pentru o vreme) în sfera vidului, a golului, a nimicului.
Cratosianul este expansiv: el scoate haoticul din ritm şi îl convinge, mai întâi, cu promisiunea unor metafore pline de viaţă şi, apoi, chiar cu viziunea unor fapte eroice.
Nihilianul este contractil: el demobilizează eroicul din elanul său, mai întâi, prin amăgirea unor metafore relativist distructive şi, apoi, prin constatarea incontestabilă a unor acte haotice.
Sensul cratosian umple viaţa de bun simţ, de idei concrete, de utopii realizabile, de visuri–prognoze chemate spre împlinire prin planificare detaliată şi prin acţiune concretă imediată. Sensul nihilian suge sângele vieţii, vlăguieşte dorinţa ei de motivaţie, împinge instinctul spre resemnare şi indiferenţă după ce îl trece median prin revoltă adolescentină şi agitaţie inutilă, lipsită de speranţă şi metodă.
Sensul de combinare dintre haotic, metaforic şi eroic poate îmbrăca însă şi alte haine sensuale decât cele ale cratosianului şi nihilianului.
Dacă el purcede, de exemplu, dinspre eroic spre haotic şi apoi se opreşte (temporar) în metaforic, obţinem poeticul care încă speră, poeticul care încearcă să-şi revină din durerea unei căderi brutale care l-a aruncat din eroic direct în haotic, printr-o nenorocire. Obţinem astfel convalescentul.
Dacă viaţa purcede dinspre haotic, prin eroic, spre metaforic este evident că ea trece printr-un proces de amăgire sublimată. Este scoasă din haotic de promisiunea eroicului doar pentru a descoperi că acest eroic nu era aşa de pur pe cât îl credea, că în el este loc de foarte multe nuanţe şi reformulări de atitudini. Eroicul astfel dezvelit de alura sa de sfinţenie imaginată fără temei se reconfigurează cu ajutorul metaforicului pentru a se adapta obiectivităţii realului.
Cele trei feţe ale sensului se leagă astfel de cele trei momente ale timpului şi de cele trei repere ale spaţiului: eroicul se substanţializează sub flamura prezentului şi a înălţării; haoticul se conturează în umbra ameninţărilor viitorului şi a întinderilor abisului, iar metaforicul se joacă cu timpul şi cu spaţiul ascunzându-se cu dibăcie în alegoriile trecutului şi în planurile pluridimensionale plasate relativ între înălţime şi adâncime, între viziunea sinteticului şi profunzimea analiticului.
Viaţa în latura sa eroică filosofează prin acţiune, prin decizie, prin determinare, prin asumarea răspunderii şi prin îndrăzneală novatoare. În latura sa haotică ea filosofează prin retragere, prin indecizie, prin ezitare, prin amânare şi prin resemnare. Sub aripa sa metaforică viaţa filosofează prin disimulare, prin divagaţie şi divertisment, prin distragere şi disipare, prin iluzionare şi interpretare.
Prin haotic viaţa se pierde pe sine, prin metaforic îşi caută identitate, iar prin eroic îşi arată cu hotărâre sensul său asumat spre manifestare.
La întrebarea „Ce este viaţa?” se poate, prin urmare, răspunde că ea este „ceea ce este aşa cum este” – când haotică, când metaforică, când eroică... dar mai ales o realitate complexă, integrală şi integratoare, în care extremele se completează şi se generează reciproc, în care diversele ei faţete de prezentare se succed şi/sau se suprapun în cadrul acelei imagini iconice pe care viaţa şi-o prezintă către sine din perspectiva integratoare a supra-conştientului, conştientului, sub-conştientului şi in-conştientului ei.


CONŞTIINŢA INCONŞTIENTULUI

Dacă vorbim despre „conştient” şi „inconştient” – despre rolul lor în viaţă – putem începe prin a spune despre conştientul vieţii că el este doar o parte a inconştientului ei şi invers. Conştientul şi inconştientul nu se opun în viaţă – ei se completează reciproc, se reflectă unul în altul – conştientul este doar o parte minusculă şi nesemnificativă a realităţii relativ impropriu numită inconştient şi invers. Cu alte cuvinte, se poate deci zice că „conştientul” este de fapt „inconştient” şi, respectiv, că „inconştientul” este de fapt „conştient”. Se poate deci spune că „conştientul” este doar o parte oarecare din „inconştient” şi că „inconştientul” este doar o parte oarecare din „conştient” – adică, cum ar veni, că limitele de delimitare dintre „conştient” şi „inconştient” nu sunt aşa de clare precum ar fi tentaţi unii să creadă.
A te manifesta conştient, a crede că te manifeşti conştient este astfel doar o altă faţetă inconştientă a inconştientului. Iar a te manifesta inconştient, a crede că te manifeşti inconştient este doar o altă faţetă conştientă a conştientului.
Inconştientul-conştient sau conştientul-inconştient este întregul aflat în acţiune, iar conştientul este doar o parte din această acţiune – partea care reflectă inconştientul spre sine, partea care îl face conştient de inconştienţa sa.
A fi însă conştient de ceea ce este conştient este o iluzie. A fi conştient de ceea ce este inconştient este o altă iluzie. Şi totuşi a fi în inconştient, ca inconştient prin inconştient, poate fi o realitate, un ceva puţin mai mult decât o simplă iluzie. La fel e cu a fi conştient, ca şi conştient, prin conştient...
Iluzia conştientului conştient se spulberă prin punerea unei simple întrebări – de exemplu, a întrebării „Ce este conştiinţa?” sau „Ce este conştientul?” (sau, de ce nu? – „Ce este viaţa?”).
A fi conştient de faptul că eşti inconştient, înseamnă a trăi în paradoxul de a fi inconştient şi conştient în acelaşi timp... Iluzia inconştientului conştientizat se spulberă însă pe drumul parcurgerii întrebării, din aproape în aproape, spre tot mai departe şi tot mai departe...
Doar cel naiv poate să se amăgească cu iluzia conştientului conştientizat sau a inconştientului conştientizat. Cel care însă se aruncă în abisul fiinţării prin repetarea continuă, pentru un timp, a întrebării („Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...)... acela poate să ajungă negreşit la „a înţelege” destul de bine inconştienţa inconştientului său, inconştienţa conştiinţei sale şi nimicnicia conştientului, graba cu care acesta îşi acoperă goliciunea cu concepte nesemnificative, cu vorbe delirante, cu acţiuni deşarte.
Dar ce este „inconştientul” („INCONŞTIENTUL”)? Ce valenţe semantice poate cuprinde acest cuvânt în sine încât să ne facă uneori a-i aroga cuprinderea întregii fiinţări naturale?
S-ar putea spune că inconştientul naturii este „mintea” ei, este felul cum ea „gândeşte”, este modul ei intim de orientare în acţiunea-i proprie – este, adică, „conştiinţa” sa...
Natura „gândeşte” (legic) la „întâmplare”. Ea este combinatoric aleator angrenată în construcţii proximale, mereu temporare, veşnic în schimbare. Inconştientul-conştient sau conştientul-inconştient combină şi el în mod aleator – necesar. Aceasta este adaptabilitatea sa, aceasta este calea sa. Natura inconştientului naturii afirmă ca esenţă valorică fundamentală pentru inconştient şi pentru natură variaţia sa combinatorie aleator – necesară. Singura conştienţă veritabilă a omului este de a-şi „conştientiza” în mod „inconştient” (profund, abisal, intuitiv, instinctiv, revelatoriu) propriul său mod intim „inconştient” de a fi.
La oameni inconştientul are tendinţa de a se ascunde de el însuşi, de a se scoate singur din peisaj, de a fi exclus din propria-i privire. Prin această excludere inconştientă se creează iluzia conştientului – a ceva care stă în afară de altceva, ca un spectator, ca un actor distinct (de scenă, de piesă, de ceilalţi actori etc.).

Pentru a se juca cu sine inconştientul naturii se divizează în iluzii de conştiinţă şi se reabsoarbe în sine prin revelarea inconştientă a propriei sale naturi inconştiente.
Viaţa apare astfel uneori ca fiind primordial inconştientă. „Inconştientă” însemnă: instinctivă, intuitivă, inspirată, aleatoare, spontană, nepremeditată... Pe de altă parte, „inconştientă” înseamnă: raţională, sensuală, direcţională, necesară, automată (mecanică), „premeditată” (legică)...
Inconştientul cuprinde astfel ambele polarităţi ale spectrului valoric – axiologia vieţii afirmă coincidenţa contrariilor... Spre acelaşi lucru tinde şi cel care păşeşte pe Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII). El nu încearcă să facă ceva nenatural, nu vrea să excludă din el gândirea logică şi nici nu vrea să se lipsească intenţionat de sens, ci doar constată relativ detaşat prezenţa deopotrivă în viaţă a „naturalului” şi „artificialului”, a „logicii” şi „non-logicii”, a „sensului” şi a „lipsei de sens”.
Şi uneori numeşte această viziune integrală „inconştient” – a conştientiza în mod inconştient prezenţa în viaţă a inconştientului (respectiv a experimenta inconştienţa conştientului care „conştientizează” viaţa „conştientă” şi/sau „inconştientă”).
Inconştientul nu este însă inconştient. El este conştient. Inconştientul are toate calităţile conştientului şi încă câteva pe deasupra – el este astfel uneori şi un supra-conştient.
Inconştientul este conştient, pentru că ştie ce face şi face bine ceea ce face! El este conştient, pentru că se „conştientizează” pe sine ca „inconştient”. Este conştient, pentru că el este motivul principal care pune în funcţiune orice viaţă – la nivel biologic, psihologic, energetic ş.a.m.d.
Pentru că este sursa directă a sensului, inconştientul este conştient, nu doar de sine (ca fiind inconştient), ci de tot ceea ce este. Inconştienţa sa este supraconştienţă. Inconştienţa sa este conştiinţă. Inconştienţa sa este inconştientă. Dacă numim cuprinsul total al realităţii Întreg, atunci inconştientul, subconştientul, conştientul şi supraconştientul se vor arăta doar ca părţi relativ fictive ale unui întreg, ale uneia şi aceleiaşi realităţi, care este şi conştientă şi inconştientă şi subconştientă şi supraconştientă şi, mai ales, care nu este în esenţa ei nici una din aceste instanţe în mod exclusivist. Ea doar se joacă cu ele şi se identifică aleator când cu una, când cu alta, când cu toate deodată.
Şi astfel unii se întreabă: „Ce este viaţa?”... Nu pentru că nu ar şti („Ce este viaţa?”...), nu pentru că nu ar cunoaşte direct viaţa („Ce este viaţa?”...), nu pentru că nu ar trăi-o („Ce este viaţa?”...), nu pentru că nu ar putea să o atingă („Ce este viaţa?”...) – ci pentru că ei constată în sine „întrebarea” („Ce este viaţa?”...) – pentru că realizează că „întrebarea” are viaţă („Ce este viaţa?”...), pentru că înţeleg că există un Drum al Întrebării (DRUM AL ÎNTREBĂRII) care duce într-o locaţie relativ precisă („Ce este viaţa?”...), pentru că simt că întrebarea repusă din nou („Ce este viaţa?”...) şi din nou („Ce este viaţa?”...) îi poartă spre apropierea de esenţele adevărate ale tuturor întrebărilor şi răspunsurilor... Şi simţind aceasta se întrebă precum o faci şi tu acum: „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...
Nu mă joc acum cu vorbele pentru a încerca să te amăgesc că există vreun răspuns metafizic fundamental în combinaţiile relativ aleatoare de cuvinte specifice vreo unui răspuns oarecare.
Nu este în intenţia mea această faptă. Eu le las pe ele să curgă prin mine spre tine pentru a te atenţiona că nu este loc de odihnă în cuvinte, că nu este oprire pentru cel ce se prinde inconştient în hora lor nebună. Nu este scop de atins şi nici trăire profundă de simţit pentru cel care amăgeşte şi se amăgeşte – captiv fiind în lanţurile perfide ale cuvintelor–concepte care promit „sensuri finale” („SENSURI FINALE”) pentru naivii-visători aflaţi în căutare de ele.
Mă adresez deci direct ţie acum pentru a-ţi spune, fără menajamente, că aceste „sensuri finale” nu există pentru nici un „concept”, pentru nici o realitate. Mă adresez acum către tine încercând să te ajut să înţelegi că păşind pe Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII) s-ar putea să ajungi şi tu să conştientizezi „în mod inconştient” lipsa de finalitate dogmatic-absolutistă a oricărei promisiuni finaliste, oricât de sistematic-verbal-atrăgătoare ar fi conturată ea în faţa chipului tău.
Prin această înţelegere te vei descătuşa de lanţurile amânărilor filosofice şi te vei deschide dinspre căutarea naivă de adevăruri şi fapte care să ţi se potrivească, spre descoperirea şi crearea de adevăruri şi acţiuni care se potrivesc altora mult mai mult decât ţi se potrivesc ţie. Pentru cel extrapolat spre infinit, pentru cel aflat aproape mereu în prezenţa intimă a ceea ce este fără de hotar şi totuşi atât de familiar, pentru acesta...
Nu mai continui că oricum nu vei înţelege. Scriind în cuvinte, nici eu nu înţeleg în ele trăirea ce o simt...
Dar te invit să o simţi şi tu... Şi apoi cu adevărat vom putea să povestim, dacă ne vom întâlni, dincolo de cuvinte, dincolo de gesturi, dincolo de minte...
Acum avem doar o simulare de dialog, doar o amăgire de comunicare – eu ştiu asta, nu ştiu însă dacă şi tu o ştii... Probabil că nu... Dar nu are importanţă...
Întrebându-ne iarăşi „Ce este viaţa?” păşim împreună în trăirea revelatorie a acestei întrebări şi poate... (doar tu ştii sigur...) simţi uneori că putem comunica prin această întrebare („Ce este viaţa?”...) – nu doar prin ceea ce ea afirmă (interogarea, cercetarea, aprofundarea vieţii), ci şi prin ceea ce ea neagă: anume, că am putea vreodată spune „în cuvinte” „Ce este viaţa?”...


VIAŢA INCONŞTIENTULUI

Observăm deci că „in-conştientul” poate trimite spre ceva care se sustrage conştientului – spre ceva la care acesta nu are un acces prea facil. El poate indica astfel spre comportamentele automate, spre „automatisme” – cel care se comportă inconştient se comportă automat, fără prea multă reflecţie, atenţie, conştiinţă (nu se comportă „cu ştiinţă”).
Viaţa se pare că se manifestă cu destulă tărie concomitent pe două planuri – cel al automatului, al repetitivului, al instinctivului, al intuitivului, al necesităţii, al predeterminatului, al mecanicului – care formează planul său inconştient şi, respectiv, pe cel al spontanului, al accidentalului, al întâmplării, al atenţiei adusă în prezent, al voinţei, al dorinţei, al neprevăzutului, al creativităţii, al noului – care reprezintă planul conştientului.
Desigur că această împărţire nu este decât aparentă şi superficială fiind de la sine înţeles că inconştientul şi conştientul se îmbină într-o unică unitate psihică manifestată ca viaţă a conştiinţei (deopotrivă conştientă şi inconştientă).
Conştiinţa ca plan de unitate permite pătrunderea deopotrivă în inconştient şi în conştient. Putem astfel vorbi de o conştiinţă a inconştientului şi de o conştiinţă a conştientului. Dar pentru că mereu planurile vieţii sunt intim întrepătrunse pe toate direcţiile lor de manifestare, nu putem să nu remarcăm că se poate vorbi la fel de uşor (precum am mai arătat) de un conştient al inconştientului, respectiv de un un inconştient al conştientului.

Acestea nu sunt doar zone de contact şi suprapunere absolut necesare pentru realizarea legăturilor organice constatate la nivelul vieţii (fizice şi psihice) între conştient şi inconştient, ci sunt chiar mai mult – anume, instanţe de comunicare între două zone complementare ale vieţii: timpul şi spaţiul.
Timpul îl putem vedea în corelaţie cu inconştientul şi spaţiul în legătură directă şi imediată cu conştientul. Conştiinţa, pe de altă parte, face unirea între timp şi spaţiu, între inconştient şi conştient.
Inconştientul-timp şi conştientul-spaţiu au deci puncte de diferenţiere şi puncte de suprapunere. Inconştientului-timp îi sunt specifice proiecţiile trecutului şi ale viitorului. Conştientului-spaţiu îi sunt specifice prezenţele spaţiale de acolo şi de dincolo. Inconştientul-timp şi conştientul-spaţiu se întâlnesc însă în punctul spaţio-temporal corespunzător lui aici-acum (prezentului de aici).
Dar bineînţeles că suprapunerea de locuri comune, identificată mai sus, poate fi cu uşurinţă inversată prin îndreptarea timpului către conştient şi a spaţiului către inconştient. Ceea ce nu se schimbă însă prin această inversare asociativă este mediul lor de comunicare: veşnicul aici-acum, prezentul perpetuu aflat mereu sub steagul conştiinţei.
Inconştientul conştientului face trimitere spre acea zonă a conştiinţei care atrage atenţia fiinţei spre existenţa în câmpul perceptiv a posibilităţii-realitate-veşnic-confirmată, a unui dincolo aflat dincolo de aici-acum.
Conştientul inconştientului, pe de altă parte, ne cheamă spre înţelegerea prezenţei implicite în dincolo de aici-acum tot a lui aici-acum. El mai indică apoi şi spre faptul că inconştientul (îmbrăcat cu hainele sale trecute şi viitoare, specifice amintirii şi imaginaţiei) are propria sa conştiinţă, propriul său conştient, propriul său spaţiu – spaţiul infinit al extinderii realului proiectiv.
Viaţa inconştientului are o reflecţie conştientă specifică regăsită în proiecţia inconştientului vieţii spre realizarea ei conştientă prin mişcare cu sens (relativ), respectiv în manifestarea axiologică a conştientului vieţii spre realizarea sa inconştientă prin mişcare fără sens – prin mişcare spontană, înălţată (măcar iluzoriu) deasupra realităţii spaţio-temporale a cosmosului.
Inconştientul vieţii conştiente ne arată că putem găsi în inconştient valenţele prezenţei prezente a conştientului, fără însă ca această prezenţă a prezentului în câmpul trecut-viitor al timpului (inconştient) să cauzeze vreun neajuns ontologic sau vreo contradicţie logică sau empirică între percepţia simultană în conştiinţă a timpului şi a spaţiului, respectiv a inconştientului şi a conştientului.
Viaţa integrală nu întreţine în fiinţa sa distincţii iluzorii de conţinut crono-topic – nu pentru că nu ar putea să le facă, ci pentru că ştie că dacă le-ar face, le-ar realiza doar pe nivelul superficial specific limbii care nu a gustat prin percepţie directă (prin contemplare) nici conştiinţa spaţiului prezent şi nici inconştientul abisal, deopotrivă, prezent ca trecut şi ca viitor.
Cine se întreabă „Ce este viaţa?”, odată ce păşeşte pe Calea Întrebării, nu încearcă să facă astfel de distincţii superficiale, ci încearcă să trăiască direct experienţa inconfundabilă specifică conştientului-acum-aici-acum şi inconştientului-acum-acolo-atunci.
Contemplarea (CONTEMPLAREA) este un act care uneşte conştientul cu inconştientul şi timpul cu spaţiul – care aduce conştiinţa la o unitate de viaţă ce nu poate fi nici înţeleasă, nici explicată, dar care, cu siguranţă, poate fi trăită...
Contemplarea este a privi cu atenţie şi a te concentra cu toată fiinţa ta conştientă (volitiv-deziderativă) şi inconştientă (instinctiv-intuitivă) asupra uneia şi aceleiaşi prezenţe: viaţa! ...
Ce este viaţa?; Ce este viaţa?; Ce este viaţa?... repeţi întrebarea-aspect pe care te concentrezi (şi cu ajutorul căreia te concentrezi) şi contempli această întrebare-realitate care te poartă, cu fiecare repetare-concentrare-contemplare asupra ei, mai adânc în conştiinţă, din ce în ce mai adânc... spre punctul în care conştientul şi inconştientul devin una, contopindu-se unul în altul pentru a renaşte sub forma unei noi vieţi şi a unei noi conştiinţe – conştiinţa de dincolo de cuvinte, de gesturi şi de minte – conştiinţa nemărginirii veşnice, a acelei realităţi a-toate-cuprinzătoare care nu admite delimitări artificiale şi nici distincţii arbitrare, fiindcă nu le mai găseşte acestora suport în sine – fiindcă dincolo de dualitate stă şi ne aşteaptă implacabil unitatea... şi dincolo de acestea două este Ceea Ce Este...
Concentrează-te deci (contemplând prin repetare) asupra întrebării „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”). Las-o să curgă prin conştient („Ce este viaţa?”...) şi inconştient („Ce este viaţa?”...); las-o să-ţi iscodească în profunzime toate cotloanele posibile („Ce este viaţa?”...) şi imposibile („Ce este viaţa?”...); las-o să-ţi vină în faţă cu sute şi mii şi zeci de mii de răspunsuri... – dar nu-i cădea nici unuia în plasă („Ce este viaţa?”...) şi nu te lăsa furat şi iluzionat de nici unul dintre ele („Ce este viaţa?”...) oricât de frumos sau convingător ar părea... Doar cel care refuză ispita finitului iarăşi („Ce este viaţa?”...) şi iarăşi („Ce este viaţa?”...) şi iarăşi („Ce este viaţa?”...)... doar el va fi binecuvântat, în cele din urmă, cu viziunea infinită a infinitului...
Orice răspuns este o tentaţie spre finit, orice propoziţie este o ispită care încearcă să te lege cu vorbe în vorbe. Nu te lăsa deci tentat şi nu ceda ispitei! Bucură-te de ea iarăşi şi iarăşi şi iarăşi... dar nu uita de tine şi de drumul tău, nu uita că ţinta pe Calea Întrebării nu este finitul şi nici finitudinea...
Astfel, după zile şi zile şi zile de concentrare-contemplare-repetare-mentală-detaşată a întrebării „Ce este viaţa?” şi a observării răspunsurilor ei nenumărate, s-ar putea, la un moment dat, să ajungi la atingerea Răspunsului căutat (a răspunsului care să merite tot efortul tău de concentrare-repetare-contemplare (detaşată, pătimaşă, rebelă...)).
Te asigur de existenţa posibilităţii atingerii acestui Răspuns – însă îţi spun că drumul specific pentru Calea Întrebării nu e nici uşor şi nici lipsit de pericole! Nu păşi deci pe el, dacă nu-ţi stăpâneşti psihicul cu mult peste medie, dacă nu-i înţelegi cât de cât mecanismele bazale de cenzură şi control (vezi pentru aceasta printre altele şi cartea mea Etica Armoniei)! Altfel s-ar putea să regreţi aruncarea în abisul supra-înălţat specific nemărginirii infinite fără pregătirea temeinică necesară acestei iniţieri. Tehnicile descrise în Etica Armoniei îţi vor oferi nişte repere solide şi nişte modalităţi de auto-control destul de eficiente încât să fii capabil să te „reconstruieşti” după ce vei atinge „viziunea” care te aşteaptă la capătul Căii Întrebării...

„Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”) – te întreb iarăşi acum. Răspunsul nu este în acestă carte şi nici în vreo altă carte. El este în tine! Nu ştiu însă dacă eşti destinat să-l afli – aceasta doar tu poţi să ştii...
Vorbele acestei cărţi nu se îndreaptă nici spre conştientul şi nici spre inconştientul tău, ci spre conştiinţa ta – spre acel punct de unitate al vieţii a cărui prezenţă o poţi simţi şi tu chiar acum – chiar dacă încă doar de o manieră difuză, fără contur – ca pe o existenţă ascunsă...
Tu ştii că ea este acolo! Vom vedea însă dacă vei putea să o scoţi din ascundere spre a ţi-o revela pe deplin în acel unic moment al „supremei iluminări” în care întrebarea „Ce este viaţa?” va actualiza şi în tine destinul ei predeterminat întâlnirii dintre fiinţă şi sens, dintre esenţă şi conştiinţă, dintre valoare şi viaţă, dintre inconştient şi conştient, dintre timp şi spaţiu, dintre atunci-acum şi aici-acolo-dincolo, dintre eternitate şi infinitate...


CONFUZIA, INDECIZIA, INCOERENŢA

Să vorbim însă acum puţin despre confuzia vieţii: Ce este confuzia şi ce rol joacă ea în viaţă şi în filosofie? Şi cum se leagă ea de indecizie şi incoerenţă?
Mai întâi, putem constata că ea este punctul de la care pleacă viaţa: omul vine în lume şi, până se dumireşte pe ce lume a venit, este confuz, dezorientat, indecis, incoerent.
Confuzia (CONFUZIA) pare deci să fie una din primele forme ale existenţei, una din primele certitudini cu care se confruntă omul în viaţă. Trezit la trăire conştientă, omul priveşte viaţa şi, văzându-i infinitatea, înţelege că nu o poate cuprinde pe deplin niciodată, înţelege că viaţa este relativ menită să rămână perpetuu în „confuzie”, în lipsă de delimitare precisă, de precizare exactă şi definitivă...

Dar ce înseamnă însă „a fi confuz” sau „a fi în confuzie”?
În primul rând, „a fi în confuzie” înseamnă a încurca lucrurile, a nu face distincţii, a nu discrimina, a nu discerne, a nu înţelege, a nu voi cu putere – înseamnă a nu-ţi asuma un punct de reper relativ (sau mai multe) în jurul căruia să poţi construi o viaţă relativ depărtată de confuzie şi indecizie, de incoerenţă şi neclaritate...
Factorul voinţă este astfel, de multe ori, cel mai sigur drum de ieşire din confuzie:
– „Ce faci?
– Fac ce îmi place... – sau, altfel zis: fac ce vreau eu (şi ce vor alţii)...”
Noi nu venim pe lume într-o lume lipsită de voinţă, iar când „venim”, venim însoţiţi instinctiv de ea. Voinţele şi dorinţele cele mai elementare sunt atât de îmbibate în noi încât sunt una cu noi... Durerea (foamea, setea, oboseala...) şi plăcerea, suferinţa (agitaţia, neliniştea, stresul...) şi fericirea ne sunt date spre experimentare – ele sunt îmbibate cu putere în fiinţa noastră – în fiinţa lumii vieţii.
Iată deci un prim reper care ne poate scoate din confuzie printr-o primă alegere – vrem să suferim, să rămânem în durere? Sau vrem să experimentăm cât mai multă plăcere şi fericire? În ambele variante de răspuns confuzia şi indecizia dispar de îndată ce ne asumăm acel răspuns şi trecem la fapte consistente cu el. Dacă viaţa şi-ar păstra puternic în conştiinţă acest prim reper îmbibat organic în ea (încă de la naştere) nu ar putea intra serios în confuzie – dar, de multe ori, ea se preface că îl ignoră...
Astfel, de exemplu, după ce anumiţi „gânditori” au grijă să fie bine hrăniţi şi îngrijiţi ei îşi permit să creeze tot felul de confuzii „filosofice” inutile în ei şi în societate – ocolind şi ignorând, adeseori, cu bună ştiinţă reperele durerii şi plăcerii, respectiv ale suferinţei şi fericirii (fiindcă abordarea clară a acestor aspecte ale fiinţei lor i-ar scoate destul de rapid din „confuzie”). Se prefac, prin urmare, că nu le văd, se prefac deci că ar fi confuzi.
Ei ţi-ar putea spune atunci: „lumea este iluzorie” sau „mişcarea nu există”, sau „munca bucătarului nu e la fel de importantă precum cea a filosofului”.
Cât timp însă pot ei susţine cu o figură serioasă astfel de afirmaţii? Evident, doar până îi trece la budă (căci atunci nu mai susţin că, de exemplu, „dorinţa de uşurare” este o iluzie); doar până li se face foame şi sete – şi atunci nu mai zic că mişcarea îndreptată spre a bea apă nu există sau că bucătarul/ bucătăreasa nu e important/ă...
Cu alte cuvinte, aceşti filosofi care teoretic ignoră evidenţele au mai mereu grijă să nu le ignore şi practic... Ei nu sunt, de multe ori, decât nişte „rătăciţi cu măsură”, teoretic rupţi de realitate, dar practic bine lipiţi de ea – nişte „deliranţi limburistici” care, adeseori, îşi bat joc (pe cât posibil) de bunul simţ şi de buna creştere – nişte bârfitori relativ nesimţitori care odată ce şi-au satisfăcut acele nevoi şi dorinţe legate de fundamentele brute ale vieţii se pun apoi să debiteze lingvistic tot felul de aiureli x-ologice („ontologice”, „axiologice”...) despre ea.
Se apucă astfel ei să cugete la ce este „fiinţa” sau „cunoaşterea”, sau „comunicarea”, sau „existenţa”, sau „viaţa”... Şi evident nu e un lucru rău că se interoghează în legătură cu cele de mai sus... – rău este doar atunci când interogaţia lor ignoră evidenţele, când ea doar se joacă superficial cu întrebările, fără a fi cu adevărat interesată de răspunsuri (profunde, adevărate, utile, revelatoare).
O mare parte din filosofie nu este astfel decât o scormonire ludică la suprafaţa lucrurilor. Noroc cu tehnologia care mai echilibrează pentru unii, uneori, „viziunea lor asupra lumii”, chiar dacă, adeseori, aceasta nu poate nici ea să rezolve confuziile filosofice ale vieţii care ignoră relativ intenţionat evidenţele şi care găseşte, se pare, o oarecare „plăcere” în confuzie (mai ales, dacă această confuzie se numeşte, uneori, „metafizică” sau „teologie”)...
Multe orientări filosofice, religioase, psihologice, politice, economice se încăpăţânează să se afirme ca fiind mai presus de tehno-ştiinţa bine întemeiată empiric şi experimental şi, uneori, chiar în afara ei – reuşind astfel să rămână în continuare mai presus de ea doar în aberaţii, confuzii, aiureli, superficialitate şi incoerenţă.
Multe „filosofii despre viaţă” au rămas blocate mental pe vremea specifică unor sofisme şi paralogisme antice şi fanteziilor „intelectuale” proferate pe timpul când „zeii umblau pe pământ şi se împerecheau cu fiicele oamenilor”...
Adeseori, progresul a putut să apară şi să se manifeste doar când aceste filosofii mitologice au fost date uşor la o parte, doar când au fost puse de o parte vorbele delirante şi s-a trecut la fapte, doar când în cadrul culturii şi civilizaţiei s-a pus mai mult accentul pe ştiinţa experimentală şi pe tehnică şi nu pe „poveşti („metafizice”) de adormit copii”...
Fără fapte şi acţiuni practice, fără clarificări şi clasificări precise, fără experienţe şi experimente care să confirme sau să infirme ipotezele formulate în cursul cercetării vieţii nu se poate merge prea departe pe calea progresului...
Aşa zisul discurs filosofic al vieţii care pretinde că se manifestă doar la nivelul generalului e, adeseori, doar vorbă goală – el nu poate fi nici măcar exerciţiu de gândire (cum se pretinde uneori a fi), pentru că gândirea serioasă nu poate funcţiona în golul privat de determinaţii al generalului lipsit total de particular, al universalului lipsit de individual, al întregului lipsit de parte sau invers...
De multe ori, filosofia şi viaţa nu exersează „gândirea” (raţională, cu rost, folositoare), ci doar „aberaţia” (confuzia intenţionată, bârfirea cuvintelor, incoerenţa faptică...).
Cine nu este deci atent atunci când se apropie de filosofie şi viaţă (de filosofia vieţii şi de viaţa filosofiei) e posibil să devină în scurt timp mult mai confuz decât a fost înainte de a se preocupa de filosofie şi viaţă – nu doar pentru că profunzimea acestora nu poate fi înţeleasă cu uşurinţă, ci, mai ales, fiindcă confuzia lor nu este abordată sistemic pe baza unor metode de cercetare specifice care să ducă spre trăiri revelatorii relativ precise şi nu spre rătăciri verbale veşnic lipsite de conţinut.
Confuzia nu are de ce să aibă vreun rol serios în filosofie – nu e în intenţia „dragostei de înţelepciune” să ajute şi să întreţină confuzia şi neclaritatea.
Cel care îşi propune să nu mai creeze şi să nu mai menţină în sine confuzia este, prin urmare, invitat să renunţe la superficialităţile sale reflexive şi să constate evidenţele (perceptive, emoţionale, volitive, raţionale etc. ale) vieţii spre a rezolva coerent propriile probleme şi problemele reale ale societăţii (şi, după cum ştim cu toţii, sunt încă destule de rezolvat).
El este rugat să o lase mai moale cu „problemele” cuvântului „fiinţă” sau ale cuvântului „valoare”, sau ale cuvântului „existenţă”, sau ale cuvântului „viaţă” (că s-au făcut destule explorări superficiale ale acestor cuvinte...) şi să treacă la practică (de exemplu, cea specifică Drumului Întrebării).
Filosofiile pur cuvântătoare, limitate şi închise strict în şi între cuvinte sunt doar „apă de ploaie” – mai întâi, pentru că în stilul lor se poate filosofa la fel de „profund” în jurul oricăror (altor) cuvinte din dicţionar. Apoi, pentru că fiecare cuvânt se defineşte prin alte cuvinte – şi, astfel, rămânându-se doar în cercul vicios al cuvintelor, se pierde mereu din vedere referinţa lor clară (directă sau indirectă) spre spaţiul extra-lingvistic.
Cuvintele nu au fost inventate să se explice pe ele însele sau doar ca să explice alte cuvinte, ci spre a fi un mijloc de indicare spre realităţi care pot fi şi verbale, dar care, de cele mai multe ori, sunt extra-verbale – realităţi concrete ce pot fi trăite şi experimentate direct cu sau fără indiciile, de multe ori, vagi, indirecte şi superficiale orientate spre ele prin intermediul cuvintelor şi comunicării lingvistice.
Limbajul poate fi deci mijloc de comunicare relativ precisă în măsura în care face trimiteri concrete spre trăiri experimentate deja sau posibil de a fi experimentate.
El poate fi însă şi sursă de comunicare inexactă, confuză, în măsura în care referinţele sale se limitează la vorbe goale de trăire, la vorbe lipsite de conţinut posibil a fi experimentat în concret, în imediat, în fapt.
Confuzia, incoerenţa, indecizia şi contradicţia sunt, de multe ori, unelte perfide folosite de viaţă pentru a-şi întuneca propria gândire şi raţiune, propria voinţă şi propria trăire. Iar nefericiţii care se complac prea mult în confuzie şi indecizie, în incoerenţă şi lipsă de valori clar conturate spre acţiune concretă ajung să participe la „progresul” societăţii doar prin tragerea ei îndărăt: în confuzie şi rătăcire mentală. Ei devin astfel doar nişte dezorientaţi cronici care se chinuie să devieze fiinţa de la trăirea clară şi coerentă a vieţii în preaplinul ei existenţial, să o devieze de la drumul ei bine conturat prin evidenţe perceptive şi experienţiale.



VIAŢA ŞI NIMICUL

Evidenţele trăirii generează câteva imposibilităţi ale vieţii: de a nu vedea atunci când vede, de a nu dormi atunci când doarme, de a nu visa atunci când visează – de a nu fi atunci când ea este!
Pentru că viaţa nu poate fi decât ceea ce este, putem spune că ceea ce este nu poate fi decât viaţă... Iar dacă se obiectează că şi moartea este, iar ea nu este viaţă, vi se poate răspunde: nu moartea este, ci viaţa nimicului...
Nimicul are un mare rol în viaţă. De ce? Pentru că el este instanţa care îşi arogă, uneori, în chip ultim pentru sine toată existenţa: a zice că nimicul există este a afirma că nimicul este! Un exemplu: cineva care ar ajunge vreodată (prin absurd) la marginea universului nu ar putea să vadă decât două lucruri: 1) ceva şi 2) nimic. Dacă vede ceva, atunci poate concluziona că universul este infinit (se întinde peste „marginea” sa – el fiind tot ceea ce este). Dacă vede „nimicul” atunci din nou rezultă că universul este infinit – deoarece nimicul este – şi este dincolo de „marginea” ipotetică a universului (care astfel fiind tot ceea ce este este şi dincolo de marginea sa ipotetică).
Acesta este paradoxul nimicului (PARADOXUL NIMICULUI): deşi este nimic, el face posibil tot ceea ce este, el face posibil infinitul (infinitatea universului) – deşi nimicul nu este „ceva”, el nu este nici „nimic”!
A spune că „nimic nu este” este a spune şi că „ceva nu este” şi că „ceva este”. Dacă „nimic(-ul)” nu este, atunci înseamnă că este (totuşi) ceva... şi totuşi dacă nimic nu există, atunci nimic nu este – nici măcar „ceva”...
Nimicul pare astfel a fi acea instanţă în care „a fi” şi „a nu fi” sunt acelaşi lucru – în care existenţa şi inexistenţa au aceeaşi valoare ontologică.
„Nimic nu este!” – poate zice, astfel, viaţa când îşi conştientizează iluzia, când se apropie instinctiv de statutul său fundamental iluzoriu (înşelător).
„Atunci ceva este (dacă „nimic” nu este)!” – îşi dă ea apoi speranţă de viaţă!
Propoziţia „Nimic nu este!” („NIMIC NU ESTE!”) îi spune vieţii două lucruri contradictorii, anume:
1)– că ceva numit „nimic” (care presupune lipsa a orice) nu este – şi, prin urmare, că „ceva” (altceva decât nimic) este!
2)– că nu este nici un „ceva” – pentru că dacă nimic nu este, atunci nici „ceva” nu este!
Şi se mai întreabă unii cum poate să apară „ceva” din „nimic”... E simplu: pentru că acest „nimic” este cel în care existenţa (cel puţin verbală) şi non-existenţa se manifestă concomitent – „nimic” pare a fi acel „ceva” care poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp şi A şi non-A!
Tot restul (în afară de „nimic”) fie este, fie nu este...
De aceea, „nimic” nu este neantul – anume lipsa oricărei determinaţii, ci totul – anume prezenţa tuturor determinaţiilor... Neantul apare doar pentru cei care nu ajung să înţeleagă virtuţile abisale ale „nimicului” – doar pentru cei care nu se întreabă cu adevărat nici „Ce este viaţa?” şi nici „Ce este nimicul?”...
Când Nimic(-ul) zice: „Eu sunt (viaţă)!”, el zice în acelaşi timp: „Eu nu sunt (viaţă)!”...
Când Nimic nu este, totul nu este! Când Nimic(-ul) nu este, totul este!... Totuşi această (non)existenţă paradoxală a Nimic(-ului) nu poate fi decât o iluzie (lingvistică) spre a cărei rezolvare a-lingvistică suntem chemaţi de Calea Întrebării.
Viaţa se poate însă încăpăţâna în iluzie şi poate zice:
– Existenţa Totului este în Nimic! Deoarece Tot(-ul) nu poate spune (la fel ca Nimic(-ul)): „Tot(-ul) este = Tot(-ul) nu este!”. Din faptul că Tot ce există este nu rezultă că tot ceea ce există nu este! Aceste două afirmaţii se exclud reciproc. Ceea ce ne arată că pe scara ierarhiei de valori a Vieţii, în vârful ei, nu stă Tot(-ul), ci Nimic(-ul)! („Nimic(-ul) este!” înseamnă „Nimic nu este!”!).
Ce este (aşadar) viaţa? – te întreb eu acum: Totul sau Nimic?
Şi tu îmi poţi răspunde:
– Nici una, nici alta! Ea este Ceva! Şi într-adevăr putem vedea că şi Ceva(-ul) are ceva din virtuţile Nimic-ului...
„Ceva este” nu înseamnă neapărat că „(alt)ceva nu este” – cele două afirmaţii nu se exclud una pe alta: „ceva este” poate coexista uneori cu „ceva nu este” – de exemplu, X este, Y nu este – dar şi „X este ceva” şi „Y este ceva”!
Să fie atunci Nimic(-ul) un fel de „Ceva” care poate fi odată „X” şi altădată „Y” sau el este „X” în toate instanţele sale?
„X (Nimic) este!”; „Y (Nimic) nu este!”... Ce „nimic” se ascunde în X? Şi ce „nimic” se ascunde în Y?...



AFIRMAŢIA CARE SE NEAGĂ PE SINE

Viaţa poate susţine cu destule argumente că, uneori, atunci când spunem că o afirmaţie este adevărată, spunem, de fapt, că acea afirmaţie este falsă – că atunci când afirmăm (o negaţie de sine), negăm (afirmaţia de sine)...
Ea poate sublinia faptul că o afirmaţie care se neagă pe sine (de genul: „afirm că nu afirm...”, „raportez că nu raportez...”, „gândesc că nu gândesc” etc.) afirmă o negaţie şi astfel ea devine automat şi afirmaţie şi negaţie în acelaşi timp.
Şi viaţa poate arăta şi spre cazul complementar – anume, spre cel al negaţiei care se afirmă pe sine. De exemplu, ar putea zice ea, după cum am mai văzut, când spunem că „nimic este”, spunem de fapt că „nimic nu este” şi invers...
Sau când spunem că „incertitudinea este o certitudine”, spunem de fapt că „incertitudinea nu este o certitudine” (deoarece există o certitudine oarecare – anume că incertitudinea este...).
Când spunem că „neştiinţa este (ceva de care ştim)”, spunem de fapt că „neştiinţa nu este” (că avem totuşi o ştiinţă a faptului că neştiinţa este şi astfel că neştiinţa în chip „pur” nu există) – altfel formulat, ca şi afirmaţie care se neagă pe sine – când spunem „ştiu că nu ştiu nimic”, spunem de fapt că „ştiu că ştiu ceva (anume, că nu ştiu nimic)”...
Afirmarea fiinţială a unei negaţii de sine implică existenţial negarea fiinţială a acelei afirmaţii de sine...
În cercul vicios al fiinţei şi nefiinţei viaţa ne arată că se poate constata că dacă nefiinţa ar fi (dacă nefiinţa ar avea fiinţă), atunci şi fiinţa ar fi (pentru că ar fi o fiinţă – aceea a nefiinţei) – şi la fel: dacă fiinţa ar fi (nefiinţă), atunci şi nefiinţa ar fi (fiinţă)...
Viaţa, întrebată fiind „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”), ne poate răspunde că fiinţa şi nefiinţa ei nu se exclud reciproc, ci sunt doar aparenţe iluzorii ale uneia şi aceleiaşi realităţi care ne apare, uneori, sub chipul fiinţei, alteori, sub cel al nefiinţei, uneori, sub înfăţişarea vieţii, alteori, sub cea a morţii – fără însă a fi nici (doar) fiinţă, nici (doar) nefiinţă – fără a fi nici (doar) viaţă, nici (doar) moarte...
Dacă privim „aparenţa” ca fiind nefiinţă, ne poate spune viaţa, trebuie să concluzionăm că fiinţa nu este (deoarece noi percepem doar ceea ce ne „apare” în câmpul perceptiv). Dar dacă fiinţa nu ar fi, atunci cum ar putea fi (în fiinţă) nefiinţa? Pentru ca nefiinţa să fie trebuie să fie şi fiinţa – dar dacă fiinţa este, atunci nefiinţa nu mai poate să fie... Şi totuşi este – pe de o parte, ca limită ipotetică a fiinţei (infinite) şi, pe de altă parte, ca negare (ipotetică) a ei – nefiinţa este în primul rând o fiinţă teoretică de care fiinţa are nevoie pentru a se aşeza în existenţă şi în contextul normal al vieţii – acel context infinit de finit în raport cu infinitul infinit al universului – contextul vieţii de zi cu zi al fiinţei (umane)...
Fiinţa şi nefiinţa există deopotrivă ca fiinţă a nefiinţei, ca nefiinţă a fiinţei, ca fiinţă a fiinţei şi ca nefiinţă a nefiinţei – în toate cazurile fiinţa şi nefiinţa nu pot fi dezlipite una de alta, pentru că ele se neagă reciproc şi în acelaşi timp se afirmă reciproc. Universul lasă deci impresia că s-a hotărât că este nehotărât în ce priveşte existenţa nefiinţei şi a fiinţei – el este astfel hotărât şi, în acelaşi timp, este şi nehotărât – este hotărât că este nehotărât...
Viaţa poate deci susţine, spre mintea ce este atentă la relaţia dintre contrarii, că afirmarea negării de sine, de multe ori, neagă şi afirmarea şi negarea – că, de exemplu, „hotărârea că este nehotărâtă” neagă şi hotărârea şi nehotărârea (vieţii); că „certitudinea că totul este incertitudine” neagă şi certitudinea şi incertitudinea; că „ştiinţa care nu ştie nimic” (acel „ştiu că nu ştiu nimic”) neagă şi ştiinţa şi neştiinţa; că fiinţarea nefiinţei (existenţa nimicului) neagă şi fiinţa şi nefiinţa.
Viaţa ne poate spune deci că afirmarea negării de sine, de multe ori, afirmă şi afirmarea şi negarea – de exemplu, ar putea completa ea, „acţiunea de a nu acţiona” afirmă şi acţiunea şi non-acţiunea; „gândirea de a nu gândi” afirmă şi gândirea şi non-gândirea; „comunicarea ce constă în a nu comunica” afirmă concomitent şi comunicarea şi non-comunicarea... De multe ori, afirmarea negării de sine afirmă şi neagă în acelaşi timp şi afirmarea şi negarea – ceea ce, altfel spus, înseamnă că în aceste cazuri „a afirma” şi „a nega” sunt unul şi acelaşi lucru: afirmaţia este negaţie şi negaţia este afirmaţie şi nu se mai poate face distincţie între ele...
Aflată spre vieţuire continuă în şi între contrarii aparent ireconciliabile viaţa poate arăta (spre cel/cea ce stă să o asculte) că negarea afirmării de sine susţine deopotrivă şi negarea şi afirmarea: „nehotărârea este o hotărâre” („eşti hotărât/ă să nu te hotărăşti”) – neagă hotărârea (pentru că nu te hotărăşti), dar o şi afirmă (pentru că te-ai hotărât să faci ceva – anume, să nu te mai hotărăşti); „indecizia este o decizie” („în acest moment m-am decis să nu mă mai decid”) – neagă indecizia (pentru că te-ai decis să fii indecis), dar o şi afirmă (pentru că eşti indecis); „incertitudinea (vieţii) este o certitudine (a vieţii)” – neagă certitudinea (pusă sub semn de incertitudine, sub semnul negaţiei de sine), dar neagă şi incertitudinea (pentru că este certă incertitudinea existenţei certitudinii şi, prin urmare, nu este incertitudine)...
Viaţa îşi poate spune uneori sieşi: „Acum mă critic, pentru că nu mă critic.” Ea se poate considera astfel a fi şi critică şi necritică cu sine în acelaşi timp (acum) şi sub acelaşi raport (cel al atitudinii critice faţă de sine)...
Sau ea îşi poate spune: „Tot ce cunosc este că nu cunosc nimic... Tot ceea ce poate fi cunoscut este că nimic nu poate fi cunoscut...”). Astfel viaţa afirmă uneori despre sine şi că este total ignorantă (că nu (poate) cunoaşte nimic) şi că ea cunoaşte tot ce poate fi cunoscut (anume că nimic nu poate fi cunoscut)... – ea se vede astfel ca fiind şi total ignorantă şi complet cunoscătoare în acelaşi timp (prezentul continuu) şi sub acelaşi raport (cel al cunoaşterii pe care o (poate) deţine) – cunoaşterea sa este în acest caz ignoranţă şi ignoranţa sa este cunoaştere...
Viaţa îşi mai poate zice sieşi: „Tot ce spun este că nu spun nimic... Tot ce se poate spune este că nu se poate spune nimic...” („Eu zic că nu zic nimic!”). Astfel viaţa se poate considera pe sine ca fiind şi cuvântătoare şi necuvântătoare – ea zice ceva, fără însă a spune ceva – ea zice că nu zice – îşi afirmă şi zicerea şi tăcerea... îşi neagă şi glăsuirea şi lipsa ei...
Când îşi caută liniştea, uneori, viaţa îşi poate spune sieşi: „Chem la mine nechemarea!”... sau „Caut necăutarea! (Caut să nu caut!)”... sau „Intenţionez să nu intenţionez nimic!” – astfel mişcarea din viaţă se vrea înlocuită de nemişcare, agitaţia de odihnă, veghea de somn, visul de un alt vis... ea se află astfel pe sine deopotrivă în poziţii extreme care se afirmă reciproc, dar se şi neagă una pe alta – se află deci spre fiinţare în zona lor crepusculară de întrepătrundere, de trecere dinspre un sens spre un alt sens (fără a ieşi din sens); de transcendere dinspre un ţinut spre un alt ţinut (fără a părăsi vreo clipă „ţinutul”)...
Omul (meditând în sinea lui, într-o zi ploioasă de vară) îşi poate spune deci sieşi: „Propoziţia „Viaţa are certitudinea că există.” poate fi reformulată prin propoziţia: „Viaţa are certitudinea că incertitudinea (inexistenţei sale) există. (Are certitudinea că nu e cert că inexistenţa sa este)... Interesant...”. El îşi mai poate spune (în aceeaşi zi ploioasă): „Propoziţia-constatare „Afară plouă.” ar putea fi înlocuită cu propoziţia „Am certitudinea că afară plouă.” şi aceasta cu propoziţia „Am certitudinea că incertitudinea (lipsei ploii de afară) există. (Am certitudinea că nu e cert că lipsa ploii este)... Hm...”
Şi apoi plimbându-se prin casă (pentru că afară plouă) îşi poate spune sieşi: „Eu mă mişc. Ba chiar se poate spune că – eu am certitudinea că mă mişc – şi chiar mai mult – anume, că eu am certitudinea că incertitudinea (că nu mă mişc) există... Hm... – Aşadar, fiind cert faptul că am o incertitudine, certitudinea mea mai există?...”. De multe ori, astfel, viaţa are încredere deplină doar în faptul că nu are încredere deplină în nimic. Incertitudinea (lipsa de certitudini, nesiguranţa, îndoiala, ezitarea) este atunci singura realitate certă (sigură) pentru ea.
Şi atunci omul se poate întreba: „Ce este viaţa? Este ceva cert în viaţă, ceva pe care viaţa se poate baza la infinit?”...

LIMBAJUL VIEŢII

Dacă ne întrebăm deci „Ce este viaţa?” şi refuzăm să formulăm răspunsuri clar delimitate şi definitive la această întrebare, este, printre altele, pentru că nu este suficient de lămurită existenţa care se înţelege îndărătul cuvântului „viaţă”. Spre ce realitate specifică trimite în fond acest cuvânt? Şi care este modalitatea particulară de existenţă caracteristică acestei realităţi?
Este cazul să ne jucăm acum din nou puţin cu definiţiile: definiţia este, de multe ori, doar un joc de divinaţie – cineva înşiră gramatical nişte vorbe şi altcineva încearcă să ghicească, pornind de la aceste semne, ce vrea să zică primul. De aceea, definiţia şi definirea sunt în esenţă jocuri divinatorii – şi nici nu pot fi altceva...
Să alegem însă acum dintre cuvintele din dicţionar (relativ aleator-inspiraţional) pe câteva spre a le asocia cu noţiunea de „viaţă”. Una din asocierile evidente este aceea că termenul „viaţă” este un „cuvânt” care există, ca şi cuvânt, în vorbirea/ scrierea celor care îl folosesc. În acest sens „viaţa există!”.
Pe de altă parte, chiar în acest sens putem spune deopotrivă că „viaţa nu există”. De ce? Simplu: fiindcă dacă fiecare cuvânt (semn sonor/ scris) ar exista şi ar căpăta fiinţă deplină în realitatea extralingvistică, doar prin simpla sa rostire/ scriere, atunci cuvinte precum „unicorn”, „centaur”, „zmeu” ar avea o existenţă echivalentă cu a altor cuvinte precum „casă”, „masă”, „mâncare”...
Apoi, cuvinte precum „tinasar”, „alivioti”, „cisotias” ar trimite spre o existenţă lingvistică imediat ce ar fi pronunţate/ scrise – ceea ce vedem că nu este cazul.
Pentru ca ceva să se califice ca şi „cuvânt funcţional” trebuie să se lege prin utilizare de alte cuvinte (instanţe lingvistice) şi mai ales de realităţi (extralingvistice) spre care să trimită. Un cuvânt, orice cuvânt, este nimic doar prin el însuşi – şi în aceeaşi situaţie se află şi cuvântul „viaţă”. El capătă „existenţă” doar dacă se prinde în joc cu alte cel puţin câteva mii de cuvinte şi joacă împreună cu ele hora iluzorie a existenţelor (strict) lingvistice.

Prin urmare, s-ar părea că a răspunde la întrebarea „Ce este viaţa?” ar fi a răspunde, mai întâi, la întrebarea „Ce este limbajul?” (ce este fiecare cuvânt în parte şi oricare combinaţie de cuvinte luate separat şi împreună cu celelalte cuvinte şi combinaţii de cuvinte) – că ar fi deci a vorbi (relativ fără rost) la infinit... Dar nu e aşa... Întrebarea „Ce este viaţa?” ţinteşte spre amuţirea vorbelor... – spre tăcerea infinit creatoare...


VIAŢA CA ŞI DEVORARE
 
Însă dincoace de tăcerea subliminală a vieţii, dincoace de fundalul ei existenţial-infinit, în general relativ insesizabil, privită sub formele ei acaparativ–expansionist–cuceritoare viaţa apare privirii ca fiind mai mereu pusă în situaţia de a alege (doar) între două „ipoteze de lucru”: a prăda sau a fi prădată – a mânca sau a fi mâncată, a lovi sau a fi lovită, a stăpâni sau a fi stăpânită, a se impune sau a se supune... Aceste orientări apar ca fiind prezente în fiecare decizie pe care viaţa particulară o ia – fie să devină victimă, fie să fie călău... Viaţa este astfel mai mereu dispusă să se auto-devoreze. Privită din perspectiva „naturii”, viaţa este crudă şi neiertătoare, necunoscând decât două alternative: supravieţuieşte (cu orice chip) sau mori!
Şi fiindcă viaţa se preţuieşte enorm pe sine şi fiindcă, în acelaşi timp, ea se dispreţuieşte, uneori, îngrozitor, ea face mereu aceşti doi paşi concomitent: preţuieşte viaţa (propria viaţă) şi dispreţuieşte viaţa – viaţa „inamică”, viaţa „inferioară”... Viaţa „inamică”, pentru că o poate ucide pe ea; viaţa „inferioară”, pentru că ea o poate ucide după bunul său plac.
Pentru că viaţa ucide viaţa, mereu şi mereu, doar pentru a da naştere unei alte vieţi care la rândul ei să ucidă alte vieţi, mulţi s-au întrebat „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”)... „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...
Este ea contradicţia ultimă a naturii? În fond şi la urma urmei fie că vrea, fie că nu vrea, fie că este conştientă de acest lucru, fie că nu este, viaţa contrazice viaţa – o viaţă o contrazice pe alta!...
Dar de ce se contrazic? De ce nu pot coopera?... Şi au venit atunci unii şi au zis: pentru că resursele sunt limitate şi nu ajung îndestulător pentru toată viaţa care este – astfel, ea intră în competiţie cu sine şi se ucide pe sine pentru a se menţine în viaţă (moare o parte a ei pentru a supravieţui o alta) – definiţia clasică a auto-devorării!

Alţii însă se miră în continuare: în condiţii de hrană mai mult decât suficientă, de ce în loc să pască iarbă, leul „paşte” zebre? De ce nu se poate înţelege „leul” cu „mielul”?
Răspunsul la această mirare a fost mereu unul simplu: viaţa este predispusă auto-abuzării – ea tinde să facă tot ceea ce vede că poate să facă. Astfel leul vede că poate să „pască” mielul şi îl „paşte”! Pur şi simplu, pentru că poate! Pentru că nu îl împiedică nimic (de exemplu, o altă viaţă) să nu o facă! „Mielul” moare mereu în colţii „leului”, pentru că viaţa acceptă să se auto-consume pentru a se auto-regenera...
– Atunci, vei zice tu, înseamnă că am găsit răspunsul căutat: viaţa este ceea ce se auto-consumă pentru a se auto-regenera!
– Nu e aşa, îţi spun eu însă. Nu e aşa! De fapt, e chiar pe dos – anume, ea se auto-regenerează pentru auto-consum – dorinţa de (auto-)consum precede dorinţa de (auto-)regenerare şi o determină pe aceasta spre acţiune...
Dar şi astfel exprimată relaţia vieţii cu consumul/ devorarea nu este nici pe departe stabilită odată pentru totdeauna, deoarece în viaţă mai este ceva: acel ceva care priveşte în viitor prin gândul că poate odată (cine ştie cum, prin oarecare minune) viaţa va fi în sfârşit eliberată de acest chin ce o consumă din interior – şi că astfel cândva în viitor, ea nu va mai fi nevoită (/doritoare) să se (auto-)consume pentru a se (auto-)regenera!
Doar în speranţa actualizării acestei aspiraţii idealiste viaţa mai poate să găsească o scuză pentru a continua lupta cu boala ce o mănâncă din interior!
Această „boală” nu e însă singura ei boală – mai are cel puţin încă una – duşmanii săi naturali exteriori ce vin dinspre materia „ne-vie” – fie că vorbim de mişcarea atmosferică (vijelii, tornade, uragane...) sau acvatică (inundaţii, tsunami...), sau terestră (cutremure, vulcani...) – viaţa (biologică) e mereu pusă sub semnul întrebării de „ne-viaţă”.
Viaţa materiei (nebiologice) se luptă (în semnul ei atemporal) cu viaţa biologică (în visul ei existenţial). De fapt, nu e atât o luptă, cât o ignorare venită din partea vieţii materiei (nebiologice): la scara existenţei ei timpul se măsoară în „eoni” şi „ere” nu în „specii” şi „generaţii”. Viaţa unui munte sau a unui ocean se gândeşte pe sine la o altă scară decât cea specifică vieţii unui „cal” sau a unui „om”.
Viaţa are, prin urmare, o logică de auto-consum pe planuri echivalente ca durată în timp şi una de ignorare pe niveluri de vieţuire relativ neechivalente temporal...



REPETIŢIILE VIEŢII

Repetând întrebarea „Ce este viaţa?” te poţi întreba dacă viaţa se repetă (pe sine – „Ce este viaţa?”...) sau vine sub forma unei proiecţii direcţionale unice („Ce este viaţa?”...) şi irepetabile („Ce este viaţa?”...). Te poţi întreba dacă repetiţia („Ce este viaţa?”...) este specifică naturii intime a vieţii („Ce este viaţa?”...) sau dacă nu cumva ea este doar un accident trecător („Ce este viaţa?”...), lipsit de importanţă („Ce este viaţa?”...), în derularea istoriei ei acţionale („Ce este viaţa?”...)...
Şi ai dreptate să-ţi pui aceste întrebări, fiindcă este evident pentru oricine că viaţa se repetă, că privirea ei cu atenţie îţi creează inevitabil un sentiment de „revedere”, de „reluare”, de „rederulare”, de „reactualizare”, de „repetare”...
Mai întâi, viaţa se repetă, pentru că are repere! Ea se ghidează şi se desfăşoară spre fiinţă, marcată fiind de nişte puncte de reper mai mult sau mai puţin evidente: hrănire, expansiune, înmulţire...
Reperele vieţii (REPERELE VIEŢII) odată conştientizate faptic de ea ca atare o fac astfel inevitabil să se repete de la o generaţie la alta, de la un individ la altul, de la o viaţă la alta şi, mai ales, în cadrul aceleiaşi vieţi – din nou şi din nou, cu răbdare şi perseverenţă, uneori cu oboseală şi plictis, alteori cu energie şi elan, dar întotdeauna cu o pronunţată pornire spre ignorarea voită a repetării atotprezente.
Dacă nu s-ar repeta însă, viaţa ar fi perfect spontană şi, astfel, ar fi automat şi complect lipsită de repere... Iar fără de repere (direcţionale, materiale, sensuale, valorice, existenţiale...) viaţa este pierdută şi nu se mai poate arăta conştiinţei ce o judecă ca fiind ceea ce este: o repetare spre infinit a unor structuri şi principii specifice jocului direcţional numit viaţă.
Orice privire superficială asupra ei poate scoate în evidenţă aceste structuri suport pentru repetabilitate – cum ar fi, de exemplu, tendinţa ei de supravieţuire (de mai mult decât o simplă vieţuire), dorinţa ei de vieţuire (de trăire pur şi simplu prin sine şi pentru sine, fără prea mari pretenţii de actualizare) şi, mai ales, dorinţa ei de sub-vieţuire – de fiinţare într-o existenţă în genere neutră faţă de valoare, ba chiar de indiferenţă făţişă faţă de ea. Astfel, viaţa trăieşte, mai mereu, sub semnul vieţii indiferente la repetare...
Şi supra-vieţuirea (SUPRA-VIEŢUIREA) şi vieţuirea (VIEŢUIREA) şi sub-vieţuirea (SUB-VIEŢUIREA) sunt însă instanţe ontologice ale repetării (REPETĂRII) – viaţa se află într-o continuă repetiţie de motive, tematici, direcţii, aspiraţii, gânduri, cuvinte, valori şi fapte.
Repetiţia vieţii se întrerupe doar superficial, la nivel de formă aparentă, în anumite momente revoluţionar-istorice (individuale sau de grup) când, uitând că se repetă, viaţa se entuziasmează de posibilitatea unor utopii condamnate prin definiţie la nefiinţă eternă... În aceste momente de euforie, de înşelare prin speranţă şi încântare, prin elan şi avânt creator, prin aspiraţie adâncă şi atingere emoţională profundă scenetele vieţii se joacă cu sala plină, captând atenţia spectatorilor la maxim şi amăgindu-i pentru moment cu promisiunea non-repetabilităţii. În aceste momente viaţa îşi zice către sine: „Poate că de acum încolo ce a fost nu se va mai repeta...! Poate că de acum încolo va fi altfel!... Poate că de acum încolo ce a fost nu va mai fi şi ceea ce este acum va fi altfel decât ceea ce a fost ieri...”.
Şi astfel viaţa, pentru un moment, speră din nou şi se bucură în iluzia unei amăgiri de non-repetabilitate. Dar apoi, ea continuă să se repete şi se repetă probabil şi din dorinţa nemărturisită de a mai ajunge să spere din nou, de a ajunge la o nouă auto-amăgire – pentru că faptele se repetă, viaţa se refugiază din faţa lor, din când în când, în iluzia faptelor care nu se repetă: a faptelor unice, a gândurilor unice, a vorbelor unice...
Viaţa se repetă în speranţa non-repetabilităţii, a primirii de aplauze la scenă deschisă pentru micile ei scenete reluate, iarăşi şi iarăşi, în mod ritualic, spre bucuria aprecierii actului artistic specific actorului: repetarea unor vorbe gândite de altcineva, efectuarea unor mişcări desemnate de altcineva şi înfăptuirea cu bucurie a repetării...
Şi fie că scena pe care viaţa joacă e scena naşterii unui bebeluş, a jocului inocent din copilărie în mijlocul naturii sau scena descoperirilor lumeşti de diferite nuanţe şi culori, sau scena „realizărilor” comunitare şi individuale încheiate în lacrimi de bucurie sau de tristeţe – viaţa e întotdeauna pregătită, ca după o mică pauză, să le joace, din nou şi din nou – într-un carusel fără de sfârşit care ameţeşte viaţa în a crede că este străină în vreun fel de repetare...
Viaţa se repetă de dragul repetării – ea se repetă şi când vrea în mod intenţionat să se repete şi când nu vrea să se repete – ea se repetă oricum, indiferent ce ar face – şi, astfel, viaţa creşte şi scade ciclic în măiestrie prin repetiţie şi repetare – vorbim evident de măiestria ei ultimă – aceea de a se repeta cât mai bine pe sine... Repetarea vieţii este astfel un semn de voinţă în viaţă – este semnul unei voinţe de perfecţionare. Ea nu se mulţumeşte să improvizeze, să fie spontană, ci caută mereu să prevadă, să fie pregătită dinainte (cu „replici” bine învăţate) pentru cât mai multe din scenele şi piesele în care este pusă să joace sau în care se grăbeşte să joace cu plăcere.
Apoi repetiţia, prin reperele ei, îi deschide vieţii calea spre profunzime, spre aprofundarea detaliului, spre cuprinderea multi-direcţională a subiectului pe care trebuie să-l pătrundă mereu doar în joacă, spre joacă, pentru joacă – deoarece, mai mult decât pentru orice altceva, repetiţia vieţii se face în vederea jocului – se repetă pentru a ajunge la stăpânirea cât mai bună a regulilor jocului, a tehnicilor de joc, a strategiilor şi îndemânărilor necesare pentru a juca – şi, mai ales, se repetă, pentru că, în principiu, viaţa nu ştie să facă altceva – şi, astfel, ea face mereu acel ceva la care se pricepe destul de bine – anume, se repetă...
Când joacă, viaţa îşi spune sieşi că repetă şi că se repetă pentru a-şi mări îndemânările de joacă spre a câştiga jocul, de obicei, în faţa unei alte vieţi, dar potenţial ea se antrenează cu speranţa subconştientă că pe viitor o să câştige poate şi în faţa duşmanului ei cel mai de temut: moartea.
Viaţa se repetă, ca să nu se piardă pe sine – viaţa se repetă, ca să rămână viaţă – toate semnele ei distinctive (asimilarea – prin hrănire, hidratare, inspirare, memorare...; expulzarea – prin excreţie, curăţire, expirare, uitare...; protejarea (de factori nocivi – climatici, biologici, chimici...); expansiunea (cucerirea de noi teritorii prin înmulţire şi creştere) ş.a.m.d.) tind spre repetare (zi de zi) tocmai pentru acest motiv: viaţa vrea să rămână viaţă – şi atâta timp cât se repetă (în semnele ei) ea continuă să rămână ceea ce este... Anume...

Poate aici tu eşti tentat să intervii: „Deci la întrebarea „Ce este viaţa?” putem răspunde că ea este repetare?!”
– Hm... Viaţa este „repetare”... dar e clar că în felul ei specific de a fi e loc şi de o oarecare variaţie... În firea intimă a vieţii există rădăcini serioase pentru sentimentul repetabilităţii, dar viaţa ştie să trăiască şi sentimentul noutăţii: adeseori (după o perioadă de odihnă, de refacere, de revigorare), ea se simte ca nouă, ca şi cum de abia s-ar fi născut... Şi această intuiţie vie a prospeţimii sale s-ar putea să nu-i fie (prea) departe de adevăr... Viaţa (mai ales cea eroică) este, mai mereu, o alta şi mai nicicând nu prea seamănă cu ceea ce a fost, pentru simplul motiv că se schimbă, că se transformă, că suferă „mutaţii”...
Şi mai este un aspect de amintit aici – dacă (doar) se repetă pe sine, atunci viaţa nu mai (prea) este viaţă, ci e „repet-viaţă” – o viaţă care se repetă, care stagnează, care rămâne pe loc...
Viaţa eroică însă nu prea are vreme de aşa ceva: ea mereu explorează noi teritorii şi se avântă cu patimă spre a cuprinde în sine noi şi noi domenii ale realului. Pentru această întreprindere de modificare, de schimbare viaţa nu poate veni (prea mult timp) cu soluţii vechi la probleme noi – aşa că ea, mai mereu, improvizează, inovează şi inventează, se adaptează şi încearcă să nu se mai repete (în greşeală).
Viaţa eroică ştie că dacă vrei să ajungi acolo unde nu ai mai fost niciodată (şi ea vrea asta), trebuie să mergi pe acolo pe unde nu ai mai fost niciodată – trebuie să explorezi, să experimentezi, să fii spontan, să te recreezi, să păşeşti dincolo de tine în NOU, în noua viaţă care te aşteaptă să o trăieşti pe un nou plan de conştiinţă de îndată ce vei înceta (doar) să te repeţi...
Jocurile trebuie jucate doar cât timp ne produc plăcere – dacă încetează să o mai facă, de multe ori, e (doar) din cauză că repetiţiile şi repetările devin plictisitoare şi chinuitoare, devin obositoare şi inutile. E cazul ca în aceste momente viaţa să renunţe la repetarea ritualică a faptelor ei de fiinţă automată şi să treacă la inventarea unui nou joc, să devină în mod conştient spontană şi să lase în urmă (pe cât e posibil) repetabilul...
Şi (uneori) repetiţia poate fi lăsată în urmă... Putem, de exemplu, să o lăsăm în urmă ca pe un cerc, ca pe un cerc drag (de prieteni, de deprinderi, de plăceri, de activităţi), un cerc pe care îl cunoaştem destul de bine – şi, astfel, ştim că rotit în stânga duce la „X” rezultate şi rotit în dreapta la „Y” rezultate... – când lăsăm repetiţia în urmă ca pe un cerc (vicios), putem să o facem deschizând cercul spre o linie (cel puţin pentru o vreme) sau spre un alt cerc (sau spre alte variante „curbe” sau „drepte” ale liniei)...
Oricare ar fi repetiţia şi/sau repetarea... reperele pot exista deopotrivă şi în cerc şi pe linie (dreaptă sau curbă), precum şi în alte figuri geometrice (de exemplu, pe o spirală ascendentă). Şi la fel de bine pot exista printre aceste repere şi noutatea, schimbarea, unicitatea, spontaneitatea şi sensul în continuă mişcare (construit adică din mers)...



ABSURDUL ŞI VIAŢA
 
La limita (uneori) imperceptibilă dintre repetare şi non-repetare viaţa pare astfel, de multe ori, dacă nu confuză şi nehotărâtă, atunci cel puţin absurdă... Unii ar putea astfel spune că istoria filosofiei este istoria absurdităţilor şi poate că ar putea susţine aceasta pe bună dreptate – mai întâi, datorită subiectelor pe care le abordează filosofia (care sunt în mare parte „absurde”) şi apoi datorită modului cum le abordează (anume în mod „absurd”) şi a modalităţilor prin care le rezolvă (de ex., prin „metoda reducerii la absurd”).
De fapt, s-ar putea ca filosofia să aibă ca temă centrală (fără să conştientizeze prea clar aceasta) tema absurdului (ab_surd_ului – a vorbirii către surzi), chiar dacă unii filosofi s-ar putea scuza pentru această situaţie spunând:
– „Nu filosofia este absurdă, ci viaţa este absurdă! Doar că filosofia construindu-şi castelele ei de cuvinte pe nisipul absurdului vieţii devine asemenea fundamentului pe care îşi aşează fundaţia – anume, absurdă...”
Filosofia (vieţii) tinde astfel, de multe ori, să folosească ca metodă definitivă pentru „demonstraţiile” sale „metoda reducerii la absurd” – indiferent despre ce ar fi vorba, ea fie îl reduce la absurd (dacă subiectul respectiv este privit iniţial ca fiind mai mare decât absurdul), fie îl extinde la absurd (dacă subiectul încercat îmbracă la începutul abordării lui o sferă pretins mai puţin largă decât cea a absurdului).
Prin această metodă se presupune astfel că ceva care nu este este, pentru a arăta astfel (prin absurd) că ceea ce s-a presupus că este nu este – pentru că dacă ar fi, ar fi absurd să fie... Metoda cu pricina presupune deci ca axiomă de plecare că absurdul nu există, căci dacă el ar exista şi ar fi legitimat în faţa vieţii, orice asociere ulterioară cu prezenţa/ existenţa lui ar duce negreşit la validarea (şi nu la infirmarea) celui/ celei/ celor asociate cu el.
Metoda „absurdizării” ajunge la următorul impas: presupunând prin absurd că absurdul există ar reieşi că absurdul nu există, pentru că dacă ar exista, ar fi absurd să existe – sau, altfel spus: dacă absurdul ar fi, atunci cu siguranţă ar trebui să fie absurd – dar dacă este absurd (să existe – printre altele), atunci cu siguranţă absurdul nu este...
Să presupunem deci prin absurd, ar zice adepţii metodei, că viaţa nu există! Zicând „prin absurd” – ei presupun astfel că „absurdul non-existenţei vieţii” există, pentru a arăta câteva din consecinţele absurde (contradictorii/ ilogice/ iraţionale/ iperceptive/ iemoţionale/ ivolitive) care rezultă din această presupunere. Prima ar putea să fie contradicţia perceptivă dintre percepţia existenţei vieţii şi afirmaţia lingvistică a non-existenţei ei. Dacă non-existenţa vieţii există, atunci viaţa nu există – dacă viaţa nu există, nu se poate constata (de către ea) non-existenţa ei – ori cel care a constat non-existenţa ei există – prin urmare, viaţa există, pentru că are cine să-i constate „non-existenţa”!
Problema e acum dacă viaţa există prin absurd (adică implicată pe deplin în fundamentul ontologic al existenţei), în absurd (adică în datul realului metafizic imanent absurdului) sau ca absurd (adică doar ca şi când ar fi absurdă, dar nu este). Dintre aceste trei variante oricare din ele poate fi pusă pe nişte idei atractive şi iubită cu nişte cuvinte de gală pentru a-şi etala frumuseţea ei pornită cosmic să influenţeze mintea privitorului spre uimire şi încântare excitativă – de parcă „viaţa ca absurd” (ca şi cum ar fi absurdă) e irezistibil delicioasă gândirii filosofului.
Cu această variantă putem interoga viaţa („Ce este viaţa?”) ca şi cum nu am face-o:
– Ce eşti tu viaţă?
– Sunt Absurdul!...
– Bine, dar Absurdul există? – vei întreba poate tu acum...
– Păi vezi dumneata: dacă Absurdul ar exista şi el ar fi Viaţa, ar rezulta de aici că toate calităţile şi acţiunile vieţii ar fi absurde – inclusiv aceea de a te întreba „Ce este viaţa?” (ca să nu mai vorbim de aceea de a afirma că viaţa este absurdul...). Ori crezi tu că întrebarea „Ce este viaţa?” este o întrebare absurdă?... Dacă da, atunci viaţa este într-adevăr absurdă... Dacă nu crezi că întrebarea aceasta este absurdă, atunci viaţa s-ar putea să nu fie absurdă...
Deci dacă, cumva, absurdul (potenţial din ea) te deranjează acum, când ea este doar o simplă întrebare, stai să vezi ce figură o să faci când vei atinge răspunsul abisal specific acestei întrebări...
Vorbirea este mereu o vorbire a „surzilor” care „se înţeleg” prin „semne” (o întreprindere relativ absurdă) şi încearcă să ghicească „ce se zice”. Dar această vorbire se aplică, în primul rând, „vorbirii interioare”, fiindcă, după cum bine ştii şi tu, încerci mereu să înţelegi „ce naiba zici”...
De exemplu, dacă te-ai întrebat vreodată până acum „Ce este viaţa?”, atunci tu te-ai întrebat, în primul rând, ce zici când te întrebi (prin vorbe) cele despre viaţă!...
Dacă absurdul cu joaca sa zburdalnică este prezent undeva în câmpul ontologic saturat de real al existenţei, atunci, cu siguranţă, prezenţa lui este maximă în câmpul lingvistic al datului comunicaţional. Şi e aici, nu pentru că existenţa sa este absurdă, ci pentru că atributele sale se simt foarte bine atunci când coboară în limbă şi trăiesc prin cuvinte.
Absurdul se simte ca la el acasă în cuvinte, în limbaj, în discurs – în orice discurs. Mai întâi, pentru că în acestea există, de cele mai multe ori, iluzia discursului uni-semnic (cu un singur sens, clar şi bine delimitat). Mulţi naivi/ ignoranţi cred că dacă spun ceva, acel ceva are un singur sens posibil (pentru cei care îi ascultă sau pentru cel care îl debitează).
Apoi sărmanii de ei mai suferă şi de amăgirea că cei care îi ascultă/ citesc vor putea să priceapă acel presupus „sens unic” care ar exista misterios în el, deşi nu există nici în transmiţător şi nici în mesaj.
A pretinde cuiva să priceapă „exact” ceea ce-i spui este a pretinde o absurditate... Nu aşa funcţionează limbajul, nu aşa se trăieşte viaţa – Aceasta se construieşte pe aproximări şi apropieri, pe empatii şi simpatii, pe indicaţii relative şi „rezonanţe” ideatice.
Absurdul nu este însă în limbaj, decât dacă limbajul este absurd – mai precis, limbajul omului absurd – al acelui om care vrea să reducă la finit (prin definiţii „volitive”, prin îngustări „mentale”, prin părtiniri „emoţionale”, prin ciopârţiri ideatice) infinitul... La fel e şi cu viaţa – atâta timp cât există în preajma infinitului ea nu este absurdă: atâta timp cât e trăită dincolo de semnele ei (lingvistice sau de altă natură) absurdul nu se atinge de ea (decât relativ contingent spre delectări esenţial trecătoare).
Răspunsul însă la întrebarea „Ce este viaţa?” poate fi unul absurd – ca, de exemplu, să spui că ea este (doar) „X” sau (doar) „Y” sau (doar) „Z”; că ea este (doar) „astfel” şi nu în „altfel”; că ea este (doar) aici sau (doar) acolo...
Apoi răspunsul „ultim” la această întrebare (dincolo de care nu mai încerci „în mod serios” să-i găseşti un alt răspuns) este cu siguranţă „absurd”. De ce? Pentru că nu este în cuvinte!... Punem o întrebare în cuvinte (în gândire) şi aşteptăm un răspuns în ele... Dar culmea – singurul răspuns, cât de cât, viabil este în afara lor...
„Răspunsul” acesta este astfel un „răspuns absurd”, pentru că el nu este un răspuns propriu-zis, ci o trăire integratoare (perceptiv – intuitiv – volitiv – intelectual – emoţională), o percepţie directă a „realităţii vieţii”...
Problematica dezvoltată prin punerea întrebării „Ce este viaţa?” se poate aborda deci prin „metoda reducerii la absurd”. Atunci când întrebăm „Ce este viaţa?”, noi, de fapt, presupunem că ea este ceva suficient de bine delimitat încât să permită un răspuns destul de simplu şi de evident, un răspuns clar delimitat şi suficient concentrat care să o satisfacă definitiv. Ori, dacă un astfel de răspuns exista, probabil că l-ai fi găsit şi tu până acum... Nu crezi?... (Ştim însă amândoi că (probabil) nu l-ai găsit încă...).
Apoi, atunci când te întrebi „Ce este viaţa?”, presupui că ea este ceva/ cineva/ cumva anume – ori „răspunsul alingvistic” (dacă îl vei trăi vreodată) îţi va arăta cu maximă intensitate că ea nu este (doar) ceva „anume” (ceva fără nume – a_nume), ci ceva cu nume infinite – adică o realitate cu „infini-nume” care, dacă o înţelegi cu adevărat, te învaţă cum să depăşeşti limitele limbii/ gândirii pentru a te juca detaşat/ jovial cu ele în infinitul (ulterior al) existenţei meta-lingvistice.
Absurdul este, prin urmare, în nume/ cuvinte/ propoziţii/ definiţii/ gânduri în măsura în care tu crezi că ele pot fi pipăite/ gustate/ delimitate cu precizie – că ele au „un sens” – un singur sens – un sens îngust, mărginit, limitat. Dacă crezi aceasta, cu adevărat îţi spun, fără ezitare, că trăieşti într-o lume absurdă pe care eşti invitat să o părăseşti păşind cu maximă sinceritate şi hotărâre pe Calea Întrebării.
Dacă, în schimb, eşti unul dintre cei puţini care ştiu că nici un (/o) cuvânt (/ definiţie) nu are un singur sens, ci sensuri (relativ) infinite ce pot fi limitate/ mărginite/ delimitate doar temporar şi doar în joacă (doar de dragul unui „sens” mai puţin infinit – concretizat spre acţiuni relativ precise), atunci ştii că absurdul continuă să fie alături de tine, chiar dacă nu în forma lui lingvistică, ci în cea trans-lingvistică.
Dacă absurdul ar fi doar în limbajul uni-direcţional, atunci cu siguranţă că nu ar fi demn de numele său (nu ar fi cu adevărat ceva lipsit de sens, care nu are sens, ceva contradictoriu, ceva incoerent). Şi, cu siguranţă, tu poţi depune mărturie că absurdul apare ca fiind şi dincolo de limbaj – deoarece, printre altele, de exemplu, vei zice poate tu, eu tot încerc să-ţi spun că e ceva acolo, dincolo de întrebarea „Ce este viaţa?”, dar ţie îţi pare că ceea ce eu îţi spun nu are (încă) sens!
Lipsa de sens e prezentă doar la cei care nu conştientizează infini-sensul – acel sens infinit care este prezent peste tot, care este de o complexitate infinită, atât de infinită încât este imposibil a fi sesizată de o minte limitată lingvistic.
Absurdul lui „un singur sens” (cuprins, de exemplu, în anumite viziuni teleologice sau escatologice) îşi are, prin urmare, complementul său în „absurdul” sensurilor infinite (specifice viziunii integratoare, a co-cauzalităţii şi co-dependenţei a tot ceea ce este cu tot ceea ce are fiinţă).
Acestea sunt însă două tipuri de absurd care nu suportă comparaţie – primul este un absurd cu un singur sens, al doilea este un absurd dincolo de sens. Primul absurd este absurd, al doilea absurd nu mai este absurd!
Primul absurd trăieşte în absurditate restrânsă (negându-se astfel pe sine însuşi prin îngustare de sine) – al doilea absurd transcende absurditatea lărgită (confirmându-şi astfel fiinţa infinită prin conştientizarea ei nemărginită). Primul absurd enervează, irită, constrânge, agonizează – al doilea din contră: calmează, amuţeşte, linişteşte, transcende.
Primul absurd se aplică părţii şi rămâne doar la ea – el nu are sens, fiindcă partea nu există fără întreg. Al doilea absurd se aplică întregului şi rămâne doar la el, căpătând astfel un sens lărgit spre infinit – fără însă a avea nici el vreun sens, deoarece întregul nu există fără parte.
Acela (/aceea) care este însă trăitor(/oare) deopotrivă în ambele tipuri de absurd (şi în absurdul–parte şi în absurdul–întreg) – de abia acela (/aceea) încetează (într-o mare măsură) de a mai fi absurd, deoarece atunci când sunt puse împreună, absurdul din parte îl anulează pe cel din întreg şi invers... Şi astfel rămâne doar trăirea armonizată a întregului-parte şi a părţii–întreg care priveşte aceste repere orientative în acelaşi timp şi trăieşte astfel concomitent în sfera ambelor.
De abia o astfel de existenţă încetează (atâta timp cât e trăită ca atare) să mai cunoască sentimentul absurdului. Absurdul este o exagerare ieşită din înclinarea unilaterală fie spre viaţa-parte, fie spre viaţa-întreg. El se disipează când întrebarea „Ce este viaţa?” regăseşte trăirea a ceea ce este dincolo de parte şi dincolo de întreg fiind deopotrivă şi în parte şi în întreg.
În viaţa infinitului absurdul este o constantă – el poate încânta sau descânta, poate irita sau calma, poate contraria sau împăca – un singur lucru nu poate face însă – anume, să înţeleagă răspunsul la întrebarea „Ce este viaţa?”... Acolo unde această întrebare îşi găseşte dizolvare, absurdului îi fuge pământul de sub picioare.
În nimicul (non-)răspunsului ultim plinul absurdului se pierde pe sine şi se dizolvă în iluminare, în claritate, în luciditate, în integralitate... – în ceea ce se opune absurdului...
Absurdul vieţii trăieşte doar în viaţa absurdului – doar în logica absurdului viaţa se poate depăşi pe sine. Această logică a contrariilor emoţional apelative face inima să-şi dorească mai mult – mai mult decât absurdul – mai mult decât ceea ce poate să aibă un sens (un singur sens)!

Însă nu în sesizarea absurdului poate viaţa să-şi rezolve problemele sale – absurdul nu rezolvă probleme – el doar le complică... Dar nu le complică pentru că aşa vrea, ci pentru că aşa sunt ele: absurdul ne aminteşte mereu că în viaţă este întotdeauna un surplus de sens, un plus de direcţie, un posibil indefinit de actualizat în imediat spre simţire şi acţiune. Acest surplus-plus-posibil este cel care califică calea absurdului ca una din căile majore ale filosofiei – nu (doar) pentru că filosofia este absurdă, ci (şi) pentru că absurdul este (în) filosofie... Prin incoerenţa sa aparentă, prin indefinirea sa vădită, prin lipsa sa de bun-simţ, absurdul atrage omul spre a fi ceva mai mult decât un automat cuminte care duce o viaţă limitată spre plictis şi oboseală prin finit şi finitudine...
Putem spune deci că viaţa este absurdă şi că absurdul este viaţă! Şi încă ce viaţă!...
Acestea fiind spuse trebuie să reamintim totuşi că doar cei care nu cunosc viaţa ar putea spune că viaţa este absurdă sau că absurdul este viaţă. Nimic mai greşit: viaţa nu este absurdă – ea are reguli clare şi principii precise de ghidare, ea este logică, raţională şi plină de sens.
Iar absurdul nu este viaţă, ci nimicire şi nimicnicie – el este neant şi moarte, pentru toţi cei care se lasă pradă absurdului şi nu îi înţeleg capcanele pe care el le ridică în faţa minţilor neatente...

Dar să te întreb acum direct – tu ce crezi:
– Ce este viaţa?... Este ea absurdul?... Sau este altceva?...
Nu te grăbi să-mi răspunzi... Probabil că nu a venit încă timpul acestui răspuns... Viaţa vrea să se mai joace puţin cu vorbele şi absurdul cu semnele...

SUPRAVIEŢUIRE ŞI PUTERE

În viaţă puterea este a celor care supra-vieţuiesc, a celor care fac mai mult decât să vieţuiască. Aceasta nu înseamnă însă că slăbiciunea este a celor care nu vieţuiesc, ci doar a celor care sub-vieţuiesc.
Între putere şi viaţă se naşte astfel o relaţie de compromis – o promisiune făcută împreună (com-promis): anume, dinspre viaţă să fie puternică (în faţa morţii, neantului, slăbiciunii) şi dinspre putere să capete viaţă... Ce este atunci viaţa? Este ea putere sau este slăbiciune?... Puterea cui? Şi slăbiciunea cui?
Puterea se manifestă prin viaţă, puterea are viaţă, puterea trăieşte în viaţă, fiindcă puterea se reflectă destul de bine pe sine în câmpul relaţiilor de putere existente între fiinţele trăitoare în diferite regnuri ale vieţii.
Puterea este astfel, mai întâi, o relaţie de putere angajată între mai multe vieţi, relaţie care poate fi de colaborare, de ignorare sau de confruntare.
Prin relaţia de colaborare puterile aflate în relaţie îşi adună putinţele şi dau naştere unei puteri comune născută din unirea lor întru realizarea unui ţel comun. Prin relaţia de ignorare vieţuitoarele cu putere se ignoră, pentru că momentan razele de acţiune ale puterilor cu care ele sunt dotate nu se suprapun, nu se ating, nu se intersectează. Relaţia de confruntare este cea mai dureroasă, pentru că, în urma angajării în suflul ei, vieţile aflate în conflict îşi găsesc măsura reală a puterii lor – cele care vor câştiga lupta vor fi puternice, cele care o vor pierde vor fi slabe.
Puterea nu este doar un dat care trebuie actualizat, ci este, mai ales, o actualizare care îşi conştientizează posibilităţile de manifestare: nu cel puternic e cel care învinge, ci cel care învinge este cel puternic...
În planul relaţiilor de putere ale vieţii doar rezultatele sunt cele care contează – nu intenţiile, nu laudele, nu potenţialităţile, nu dorinţele, ci doar rezultatele, doar faptele... Puterea se demonstrează şi se afirmă prin fapte – prin acele fapte concrete prin care ea ajunge să-şi arate faţa spre viaţă. La fel şi slăbiciunea... În faptă şi acţiune se regăseşte criteriul ultim al puterii şi al slăbiciunii – cei care fac ceva sunt puternici, cei care nu fac nimic (chiar dacă încearcă să facă ceva) sunt slabi...
Viaţa este puternică şi slabă deopotrivă – este puternică, pentru că mereu ea vede că (poate) face ceva – este slabă, pentru că se văd mereu eşecuri în urma încercărilor ei de a face ceva. Succesul şi eşecul sunt cele care ne dau măsura puterii şi a slăbiciunii unei vieţi. Dar puterea este întotdeauna doar o afirmaţie aflată sub semnul întrebării, o provocare depăşită pe moment care rămâne însă încordată în aşteptarea următoarei provocări de depăşit.
Puterea se arată astfel vieţii ca fiind o stare existenţială ce trebuie mereu (re)confirmată, care trebuie (re)aleasă (pe cât e cu putinţă) sub semnul voinţei şi dorinţei de realizare, al dorinţei de succes – de depăşire şi stăpânire a unor circumstanţe constrângătoare, a unor circumstanţe care vor să restrângă libertăţile potenţiale ale vieţii.
Ce este, aşadar, viaţa?... Este ea putere?... Este slăbiciune?...
Viaţa este o putere în cosmos – una din puterile care pun cosmosul în mişcare. Viaţa este o slăbiciune în univers – ea este slăbiciunea universului, proiecţia în care acesta îşi vede speranţa unei lumi vii extinsă peste toată fiinţa sa infinită.
Slăbiciunea universului este deci puterea vieţii, iar slăbiciunea vieţii este puterea universului. Dar viaţa nu este nici putere şi nici slăbiciune. Ea este ceea ce stă la rădăcina acestora făcându-le posibilă apariţia în câmpul existenţei.
Vieţuirea vieţii are în ea elementele ei de putere şi elementele ei de slăbiciune: pe de o parte, dorinţa de supra-vieţuire, de vieţuire cu asupra-de-putere – vieţuirea mai mult decât în planul mecanismelor automate ale trăirii materiale şi mentale, iar, pe de altă parte, dorinţa de sub-vieţuire – vieţuirea cu asupra-de-slăbiciune, în matca trupească şi mentală a celui care îşi conştientizează insignifianţa (la scara infinităţii universului) vrând astfel să vieţuiască chiar mai puţin decât în planul simplei vieţuiri – în acel plan încărcat cu esenţele germinative ale vieţii.
În spectrul trinitar al sub-vieţuirii, vieţuirii şi supra-vieţuirii există o cale de unificare, o cale regală a vieţii... – în conştiinţa celui care priveşte spre alternative, se ridică mereu spre actualizare trăirea concomitentă sau succesivă a fiecăreia din cele trei feluri de vieţuire: în esenţe (de sens), în trăire (spontană) şi în fapte (de putere)..."


Extras din cartea “Ce este viața?” - autor Radu Lucian Alexandru:




0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru