Ce este viata? - III - Mister
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
IUBIREA, MISTERUL ŞI VIAŢA
„Viaţa,
prin esenţa ei, nu se reduce în mod unilateral la nici una din
extremele care se manifestă prin ea, la nici una din manifestările
ei parţiale.
Ea
nu se reduce, de exemplu, nici la „iubire”, nici la „ură”,
nici la „indiferenţă”... Ea nu se reduce, de exemplu, nici la
„revelare”/ „rezolvare”/ „destăinuire”/ „dezvăluire”,
nici la „mister”/ „secret”/ „taină”/ „învăluire”...
Viaţa
este complexitate. Aceasta vrea să spună că ea trăieşte în
infinit şi că, prin urmare, orice reducere ideatică a ei la o
parte oarecare din manifestare nu este decât o privire unilaterală
(prin definiţie principial greşită/ incompletă), asupra
realităţii multilaterale a vieţii.
În
clipe de normalitate sau de exaltare, viaţa se identifică însă
până la contopire cu diferite idei-emoţii care i se prezintă în
faţă spre oglindire temporară şi parţială.
Şi
orice reflecţie a vieţii, orice reflecţie asupra vieţii (şi
asupra a orice altceva) nu este, de altfel, decât o reflecţie
temporară şi parţială, o reflecţie–oglindire aproximativă
care mai mult intuieşte decât defineşte, care mai mult contemplă
decât stăpâneşte...
Viaţa
se poate astfel identifica uneori cu iubirea. La întrebarea „Ce
este viaţa?” unii ar putea răspunde uneori: „Viaţa este
iubire!” („VIAŢA ESTE IUBIRE!”).
De fapt, ei vor să zică doar că, în acel moment, viaţa
(principial redusă prin limitări artificial-subiective) este pentru
ei „iubire”... – că, în acel moment, ei simt cu putere în
interiorul lor ceva relativ distinct pe care aleg să-l aproximeze
prin cuvântul „iubire” („IUBIRE”).
Viaţa
este indefinită şi indefinibilă, iubirea este la fel – o ştiu
şi eu, o ştii şi tu... doar că unii aleg totuşi să definească
ceea ce simt – de exemplu, iubirea–normală sau iubirea–extaz...
Ei aleg astfel să definească un indefinit prin alt indefinit şi
atunci zic: „Viaţa este iubire! Totul este iubire! Iubirea este
peste tot şi în toate! Iubirea este viaţă! Unica viaţă
adevărată! Unica viaţă care se însoţeşte cu desfătarea
cuprinderii instinctiv-intime a vieţii în întregul ei – cu
iubirea vieţii; cu iubirea vieţii aproapelui, a celui/ celei
iubit/e, a oamenilor de aceeaşi etnie, a tuturor oamenilor, a
tuturor fiinţelor... Iubirea este un elan sacru de preţuire şi
protejare practică a vieţii!”.
Şi
este adevărat că uneori, viaţa vrea să protejeze viaţa, că, de
multe ori, viaţa se înflăcărează la ideea preţuirii şi
ajutorării practice a unei alte vieţi considerată de ea (după
criterii subiective) ca fiindu-i asemănătoare în structură şi
ideaţie spre acţiune.
Dar
e la fel de adevărat că, de cele mai multe ori, această iubire a
vieţii pentru viaţă este foarte restrânsă, reducându-se la
„familie” în principal – pentru restul „vieţii” ea
rezervându-şi, dacă nu „ura”, atunci cel puţin „indiferenţa”.
Pentru
o privire relativ obiectivă şi detaşată a vieţii, aceasta
(viaţa) este când „iubire”, când „ură”, când
„indiferenţă”... – dar mai ales „indiferenţă”. Dacă
rezervele de „iubire”, respectiv de „ură” ale vieţii, par a
fi secătuite relativ repede, rezervele ei de „indiferenţă”
intră cu maximă uşurinţă în sfera banalităţii sale cotidiene.
Nu e însă niciodată o indiferenţă totală şi completă, ci e
una parţială şi selectivă – o indiferenţă care alege.
Văzută
astfel, în tripla ipostază „iubire – indiferenţă – ură”,
viaţa ne apare ca fiind în mod evident „complexă”, ca fiind
mai mult decât ceva anume – ca fiind „ceva” cu infinit de
multe valenţe identitar-sugestive.
Preferinţele
vieţii sunt circumstanţiale şi trecătoare. Pe cât de repede se
poate ea entuziasma de ceva, pe atât de repede se poate dezumfla din
entuziasmul său – pentru că, de cele mai multe ori, lucrurile nu
sunt ceea ce par, ci cu totul altceva...
Viaţa
pare astfel uneori să fie un „mister” – ceva care se ascunde
în ea, pe ea, sub ea, dincolo de ea – o grămadă de necunoscute,
o infinitate de ghicitori, un număr nelimitat de mistere/ taine/
secrete. Iar când viaţa se entuziasmează de constatarea prezenţei
misterului peste toate cele câte sunt, ea poate răspunde la
întrebarea „Ce este viaţa?” astfel: „Viaţa este un Mister!
Un mister profund şi total! Un mister absolut care nu poate fi
dezlegat (decât poate „parţial”)...”
„Misterul”
(„MISTERUL”) este însă şi el
doar o problemă dată spre rezolvare. Şi se rezolvă prin
revelaţie, prin intuiţie, prin inspiraţie, prin cercetare, prin
aprofundare, prin dezlegare...
Misterul
este, prin urmare, alcătuit din infinite mistere şi multe din ele,
dacă sunt cât mai clar definite şi bine abordate, pot fi (relativ)
dezlegate. Dar cum numărul de mistere este infinit, Misterul (ca
sumă a tuturor misterelor existente) continuă să rămână mereu
un mister.
Mai
ales pentru cel care ajunge să aibă Revelaţia Misterului, pentru
cel care trăieşte cu intensitate, pentru un timp, în conştiinţa
existenţei misterului total insolvabil. Pentru el în acele momente
„Viaţa este Misterul! Misterul infinit!”.
Cel
care rezolvă (/ dezleagă) câte un mister (/ taină/ secret)
oarecare o face (printre altele) fiindcă are „spiritul ştiinţific”
bine dezvoltat şi fiindcă are îndemânarea „tehnică”
necesară. Astfel omul potrivit la timpul potrivit şi la locul
potrivit poate ajunge să iubească misterul, să iubească
ghicitorile şi întrebările bine puse, pentru că ştie că astfel
le poate rezolva în limitele misterelor rezolvabile.
Viaţa
poate atunci să spună despre sine: „Viaţa este iubire a
misterului!”, dacă vrea să pună accentul pe iubire şi pe
rezolvarea relativă a unor mistere rezolvabile sau poate să spună
„Viaţa este misterul iubirii!”, dacă vrea să pună accentul pe
mister... pe misterul iubirii...
Oricum
ar pune însă accentul esenţială pentru viaţă rămâne nu
căutarea unui „răspuns ultim” la o întrebare oarecare (de
exemplu, la întrebarea „Ce este viaţa?”), ci trăirea plenară,
uneori extatică şi expansivă, alteori enstatică şi introversivă,
uneori contemplativă, alteori activă a conştiinţei unui răspuns
oarecare – la un moment dat, de exemplu, „iubirea” cu
infinitele ei nuanţe, în alt moment, „indiferenţa” sau
„misterul”, sau „întâmplarea”, sau „idealul” ş.a.m.d.
Viaţa
este o perpetuă călătorie prin conştiinţă, prin infinite
stări de conştiinţă, călătorie pe parcursul căreia este mereu
util pentru viaţă să ştie cum să se bucure pe deplin de trăirea
fiecăreia din manifestările ei armonioase (de conştiinţă,
emoţionale, intelectuale, fizice etc.).
Viaţa
nu este însă doar un drum. Ea nu este nici doar un scop ultim. Ea
este şi drum (un drum oarecare – drumul – DRUMUL
– pe care merge astăzi) şi scop ultim (scopul ultim –
SCOPUL ULTIM – pe care îl
consideră pe moment a fi demn de urmărit).
La
fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte Calea Întrebării
– ea e mai mult decât un drum şi o ţintă, dar totuşi, în
esenţă, nu este decât un drum oarecare cu o ţintă oarecare
(relativ bine delimitată), care poate fi trăită şi experimentată
alături de alte drumuri şi ţinte pe care viaţa ni le scoate cu
dezinvoltură nemărginită în cale. E drept însă că anumite
stări şi trăiri sunt mai intense şi mai durabile decât altele,
că anumite revelaţii trăite la un moment dat pot deveni
definitorii pentru viaţa care le trăieşte pulsul lor de viaţă.
Procesul
acesta se numeşte maturizare şi conturare – viaţa se
individualizează pe sine (temporar) sub oblăduirea ideatică a unei
constelaţii de semne. Ea îşi creează astfel drumuri şi îşi
atinge ţinte ca semn de împlinire a propriului său destin –
acela de a fi ea însăşi aşa cum este: uneori iubire, alteori
poveste, uneori mister, alteori revelare – de fiecare dată alta şi
întotdeauna aceeaşi – viaţă – o unică esenţă cu aparent
infinite faţete – infinite manifestări ale unei aparent unice
substanţe...
Şi
atâta timp cât se află în căutare de sine, viaţa se nuanţează
pe sine şi se trăieşte pe sine... – fiindcă în natura ei
intimă se află mişcarea şi sensul – fiindcă viaţa mişcă
viaţa... De aceea, e bine pentru ea să se întrebe la un moment
dat, cu maximă seriozitate, sub forma unui exerciţiu de voinţă şi
concentrare clar conturat formal şi bine delimitat în timp, „Ce
este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”).
Astfel
ea se dezleagă de false limite şi de false pudori – se află pe
sine într-un câmp de conştiinţă extins la infinit care vede
crescând spontan din sine posibilităţi nemărginite de
actualizare. Astfel ea poate deveni în mod conştient creatoare –
poate deveni o viaţă vertical axată în Sine, de Întreg
trăitoare, întru Ideal spontan vieţuitoare...
EROICUL, METAFORICUL ŞI HAOTICUL
Întrebarea
„Ce este viaţa?” are evident în vedere şi modul cum este ea
trăită – atitudinea generală faţă de viaţă pe care o adoptă
trăitorul ei (tradusă explicit sub forma întrebării „Cum îmi
trăiesc viaţa?”).
Astfel
în cadrul filosofiei vieţii (FILOSOFIEI
VIEŢII) putem distinge (printre multe alte chei posibile
de lectură) trei modele generale de abordare a vieţii:
–
filosofia eroică (EROICĂ),
–
filosofia metaforică (METAFORICĂ)
–
şi filosofia haotică (HAOTICĂ).
Aceste
trei modelări atitudinale ne însoţesc peste tot şi se manifestă
fie alternativ, fie continuu, fie lin, fie abrupt, fie sub semnul
dorinţei, fie sub cel al necesităţii... – dar mai ales sub forma
complexităţii integratoare.
Filosofia
eroică se întinde valoric peste reperele orientative specifice
pozitivului, progresului şi utilului. Filosofia metaforică cuprinde
în sine axele de orientare proiectate spre lume dinspre spectrul
substanţial al neutrului, stagnării (cercului vicios,
tautologiilor, truismelor, platitudinilor rebotezate) şi esteticului
gratuit („artei de amorul artei”). Filosofia haotică întreţine
în zarea ei material–conceptuală ameninţarea plauzibilă a
negativului, regresului şi inutilului.
Obiectul
lor de înfiripare discursivă se conturează în jurul ideii de sens
– în filosofia eroică sensul este motivat spre deschiderea unor
noi capitole constructive, formal desprinse de iniţierile genetice
specifice naturalului şi conturate conceptual şi emoţional în
jurul creaţiei „artificiale”, a creaţiei încadrate prin
potenţă în legile naturii, dar desprinsă prin imaginaţie
constructivă de ispita unei complaceri inerţiale în modele
arhitectonice serios corodate de trecerea timpului prin istorie.
Eroicul
scoate din dezorientare şi stagnare, din pasivitate şi indiferenţă,
din pesimism şi resemnare. El este cel care ia iniţiativa unei
construcţii noi, a unui discurs care promite revigorare, tonifiere,
trăire aprinsă, implicare în conturarea propriului destin sub
semnul clarităţii, coerenţei, simplităţii, eficienţei,
planificării şi acţiunii progresiste dinspre un dat brut spre un
produs bine prelucrat.
În
filosofia metaforică, pe de altă parte, sensul se păstrează la
distanţă de actualizarea sa univocă. Metaforicul indică, dar nu
precizează, arată, dar nu localizează, incită, dar nu excită,
provoacă, dar nu concretizează.
Metaforicul
plasează sensul în expectativă, îl obligă să plutească
nediferenţiat în sfera existenţei universale care teoretic duce
peste tot, dar, în fapt, nu duce nicăieri.
El
încearcă să exprime inexprimabilul. De aceea rămâne mereu
suspendat la jumătatea distanţei dintre abstract şi concret fiind
obligat să se mulţumească cu dimensiunea unor convingeri
neconvingătoare, a unor construcţii din nisip conceptual care sunt
menite mai mult inspiraţiei decât explicării, mai mult intuiţiei
decât reflecţiei coerent-constructive, mai mult poeticului decât
tehnicului, mai mult umanului decât realului.
Filosofiei
haotice îi lipseşte şi sensul eroicului şi cel al metaforei.
Sensul haoticului este îndreptat instinctiv spre prăbuşire, spre
apocaliptic, spre tomnatic. El se apropie mai mult de real decât
metaforicul, dar o face de o manieră pesimistă, critică,
analitic-distructivă.
Filosofia
haotică scurtcircuitează sensul, îl opreşte din mers. Ea creează
instanţe detaşate de dinamic care conceptualizează răul, care
contemplă boala, sărăcia, durerea, neînţelegerea, moartea. În
haotic sensul îşi pierde sensul, uită de sine şi vagabondează
ideatic printre resturi de lume rămase în ruine în urma întâlnirii
crude cu privirea nihilistă a vieţii.
Haoticul
neagă, eroicul afirmă, metaforicul confirmă orice. Filosofia, prin
urmare, este prin definiţie obligată să se identifice pe sine fie
cu haoticul, fie cu metaforicul, fie cu eroicul. Alegerea instanţei
de manifestare este pentru ea precum alegerea unui mediu de oglindire
– haoticul alege aroma tomnatică a lapoviţei ce prevesteşte
iarna; metaforicul alege apa tulbure, confuză, neclară – apa
îngheţată în vis de iarnă care hibernează; eroicul alege elanul
zăpezii topite sub puteri solare renăscute, elanul revigorant al
ploilor de primăvară ce aduc cu ele renaşterea naturii.
Conţinutul
filosofiei în genere are mereu o mască de sens şi se manifestă
principial prin ea în strânsă corelaţie cu dispoziţia
congenitală şi de moment a filosofului care purcede spre
filosofare. Când în sens expansiv, când pe lângă sens, când
lipsită vizibil de aportul lui, filosofia se conturează mereu pe
sine fie sub stindardul sensual al eroicului, fie sub cel al
metaforicului, fie sub cel al haoticului. Şi fiind filosofie a
vieţii, viaţa îi urmează pe acelaşi plan de axe spre orientare
cognitivă şi acţională.
Filosofia
eroică plasează sensul în viaţă prezent actualizată, cea
metaforică îl plasează în viaţă slab conturată, cea haotică
în viaţă care reflectează la sensul morţii.
Arhetipurile
valorizatoare specifice haoticului, metaforicului şi eroicului se
manifestă peste toată întinderea câmpului de cuprindere al
filosofiei – în metafizică, în axiologie, în etică, în
logică, în estetică ş.a.m.d. Asumarea uneia dintre aceste trei
direcţii de fiinţare este asumarea unei atitudini de viaţă, a
unui suflu de sens care fie distruge, fie disipează, fie
concentrează.
Ele
se completează unele pe altele şi se succed în jocul imprevizibil
al vieţii în funcţie de circumstanţe, de voinţă şi de
conştiinţă. Dar întotdeauna ele jalonează un mers în spirală
(progresivă sau regresivă, după caz), un drum care purcede dinspre
haotic, prin metaforic, spre eroic sau invers: dinspre eroic, prin
metaforic spre haotic.
Primul
sens îl putem numi cratosian (de la gr. cratos –
putere), pentru că împuterniceşte fiinţa, o întăreşte, o umple
de viaţă, o face vie. Al doilea sens îl putem numi nihilian
(de la lat. nihil – nimic), pentru că slăbeşte fiinţa, o
deposedează de vlagă, încearcă a o prinde (cel puţin pentru o
vreme) în sfera vidului, a golului, a nimicului.
Cratosianul
este expansiv: el scoate haoticul din ritm şi îl convinge, mai
întâi, cu promisiunea unor metafore pline de viaţă şi, apoi,
chiar cu viziunea unor fapte eroice.
Nihilianul
este contractil: el demobilizează eroicul din elanul său, mai
întâi, prin amăgirea unor metafore relativist distructive şi,
apoi, prin constatarea incontestabilă a unor acte haotice.
Sensul
cratosian umple viaţa de bun simţ, de idei concrete, de utopii
realizabile, de visuri–prognoze chemate spre împlinire prin
planificare detaliată şi prin acţiune concretă imediată. Sensul
nihilian suge sângele vieţii, vlăguieşte dorinţa ei de
motivaţie, împinge instinctul spre resemnare şi indiferenţă după
ce îl trece median prin revoltă adolescentină şi agitaţie
inutilă, lipsită de speranţă şi metodă.
Sensul
de combinare dintre haotic, metaforic şi eroic poate îmbrăca însă
şi alte haine sensuale decât cele ale cratosianului şi
nihilianului.
Dacă
el purcede, de exemplu, dinspre eroic spre haotic şi apoi se opreşte
(temporar) în metaforic, obţinem poeticul care încă speră,
poeticul care încearcă să-şi revină din durerea unei căderi
brutale care l-a aruncat din eroic direct în haotic, printr-o
nenorocire. Obţinem astfel convalescentul.
Dacă
viaţa purcede dinspre haotic, prin eroic, spre metaforic este
evident că ea trece printr-un proces de amăgire sublimată. Este
scoasă din haotic de promisiunea eroicului doar pentru a descoperi
că acest eroic nu era aşa de pur pe cât îl credea, că în el
este loc de foarte multe nuanţe şi reformulări de atitudini.
Eroicul astfel dezvelit de alura sa de sfinţenie imaginată fără
temei se reconfigurează cu ajutorul metaforicului pentru a se adapta
obiectivităţii realului.
Cele
trei feţe ale sensului se leagă astfel de cele trei momente ale
timpului şi de cele trei repere ale spaţiului: eroicul se
substanţializează sub flamura prezentului şi a înălţării;
haoticul se conturează în umbra ameninţărilor viitorului şi a
întinderilor abisului, iar metaforicul se joacă cu timpul şi cu
spaţiul ascunzându-se cu dibăcie în alegoriile trecutului şi în
planurile pluridimensionale plasate relativ între înălţime şi
adâncime, între viziunea sinteticului şi profunzimea analiticului.
Viaţa
în latura sa eroică filosofează prin acţiune, prin decizie, prin
determinare, prin asumarea răspunderii şi prin îndrăzneală
novatoare. În latura sa haotică ea filosofează prin retragere,
prin indecizie, prin ezitare, prin amânare şi prin resemnare. Sub
aripa sa metaforică viaţa filosofează prin disimulare, prin
divagaţie şi divertisment, prin distragere şi disipare, prin
iluzionare şi interpretare.
Prin
haotic viaţa se pierde pe sine, prin metaforic îşi caută
identitate, iar prin eroic îşi arată cu hotărâre sensul său
asumat spre manifestare.
La
întrebarea „Ce este viaţa?” se poate, prin urmare, răspunde că
ea este „ceea ce este aşa cum este” – când haotică, când
metaforică, când eroică... dar mai ales o realitate complexă,
integrală şi integratoare, în care extremele se completează şi
se generează reciproc, în care diversele ei faţete de prezentare
se succed şi/sau se suprapun în cadrul acelei imagini iconice pe
care viaţa şi-o prezintă către sine din perspectiva integratoare
a supra-conştientului, conştientului, sub-conştientului şi
in-conştientului ei.
CONŞTIINŢA INCONŞTIENTULUI
Dacă
vorbim despre „conştient” şi „inconştient” – despre
rolul lor în viaţă – putem începe prin a spune despre
conştientul vieţii că el este doar o parte a inconştientului ei
şi invers. Conştientul şi inconştientul nu se opun în viaţă –
ei se completează reciproc, se reflectă unul în altul –
conştientul este doar o parte minusculă şi nesemnificativă a
realităţii relativ impropriu numită inconştient şi invers. Cu
alte cuvinte, se poate deci zice că „conştientul” este de fapt
„inconştient” şi, respectiv, că „inconştientul” este de
fapt „conştient”. Se poate deci spune că „conştientul”
este doar o parte oarecare din „inconştient” şi că
„inconştientul” este doar o parte oarecare din „conştient”
– adică, cum ar veni, că limitele de delimitare dintre
„conştient” şi „inconştient” nu sunt aşa de clare precum
ar fi tentaţi unii să creadă.
A
te manifesta conştient, a crede că te manifeşti conştient este
astfel doar o altă faţetă inconştientă a inconştientului. Iar a
te manifesta inconştient, a crede că te manifeşti inconştient
este doar o altă faţetă conştientă a conştientului.
Inconştientul-conştient
sau conştientul-inconştient este întregul aflat în acţiune, iar
conştientul este doar o parte din această acţiune – partea care
reflectă inconştientul spre sine, partea care îl face conştient
de inconştienţa sa.
A
fi însă conştient de ceea ce este conştient este o iluzie. A fi
conştient de ceea ce este inconştient este o altă iluzie. Şi
totuşi a fi în inconştient, ca inconştient prin inconştient,
poate fi o realitate, un ceva puţin mai mult decât o simplă
iluzie. La fel e cu a fi conştient, ca şi conştient, prin
conştient...
Iluzia
conştientului conştient se spulberă prin punerea unei simple
întrebări – de exemplu, a întrebării „Ce este conştiinţa?”
sau „Ce este conştientul?” (sau, de ce nu? – „Ce este
viaţa?”).
A
fi conştient de faptul că eşti inconştient, înseamnă a trăi în
paradoxul de a fi inconştient şi conştient în acelaşi timp...
Iluzia inconştientului conştientizat se spulberă însă pe drumul
parcurgerii întrebării, din aproape în aproape, spre tot mai
departe şi tot mai departe...
Doar
cel naiv poate să se amăgească cu iluzia conştientului
conştientizat sau a inconştientului conştientizat. Cel care însă
se aruncă în abisul fiinţării prin repetarea continuă, pentru un
timp, a întrebării („Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...
„Ce este viaţa?”...)... acela poate să ajungă negreşit la „a
înţelege” destul de bine inconştienţa inconştientului său,
inconştienţa conştiinţei sale şi nimicnicia conştientului,
graba cu care acesta îşi acoperă goliciunea cu concepte
nesemnificative, cu vorbe delirante, cu acţiuni deşarte.
Dar
ce este „inconştientul” („INCONŞTIENTUL”)?
Ce valenţe semantice poate cuprinde acest cuvânt în sine încât
să ne facă uneori a-i aroga cuprinderea întregii fiinţări
naturale?
S-ar
putea spune că inconştientul naturii este „mintea” ei, este
felul cum ea „gândeşte”, este modul ei intim de orientare în
acţiunea-i proprie – este, adică, „conştiinţa” sa...
Natura
„gândeşte” (legic) la „întâmplare”. Ea este combinatoric
aleator angrenată în construcţii proximale, mereu temporare,
veşnic în schimbare. Inconştientul-conştient sau
conştientul-inconştient combină şi el în mod aleator –
necesar. Aceasta este adaptabilitatea sa, aceasta este calea sa.
Natura inconştientului naturii afirmă ca esenţă valorică
fundamentală pentru inconştient şi pentru natură variaţia sa
combinatorie aleator – necesară. Singura conştienţă veritabilă
a omului este de a-şi „conştientiza” în mod „inconştient”
(profund, abisal, intuitiv, instinctiv, revelatoriu) propriul său
mod intim „inconştient” de a fi.
La
oameni inconştientul are tendinţa de a se ascunde de el însuşi,
de a se scoate singur din peisaj, de a fi exclus din propria-i
privire. Prin această excludere inconştientă se creează iluzia
conştientului – a ceva care stă în afară de altceva, ca un
spectator, ca un actor distinct (de scenă, de piesă, de ceilalţi
actori etc.).
Pentru
a se juca cu sine inconştientul naturii se divizează în iluzii de
conştiinţă şi se reabsoarbe în sine prin revelarea inconştientă
a propriei sale naturi inconştiente.
Viaţa
apare astfel uneori ca fiind primordial inconştientă.
„Inconştientă” însemnă: instinctivă, intuitivă, inspirată,
aleatoare, spontană, nepremeditată... Pe de altă parte,
„inconştientă” înseamnă: raţională, sensuală,
direcţională, necesară, automată (mecanică), „premeditată”
(legică)...
Inconştientul
cuprinde astfel ambele polarităţi ale spectrului valoric –
axiologia vieţii afirmă coincidenţa contrariilor... Spre acelaşi
lucru tinde şi cel care păşeşte pe Calea Întrebării
(CALEA ÎNTREBĂRII). El nu
încearcă să facă ceva nenatural, nu vrea să excludă din el
gândirea logică şi nici nu vrea să se lipsească intenţionat de
sens, ci doar constată relativ detaşat prezenţa deopotrivă în
viaţă a „naturalului” şi „artificialului”, a „logicii”
şi „non-logicii”, a „sensului” şi a „lipsei de sens”.
Şi
uneori numeşte această viziune integrală „inconştient” – a
conştientiza în mod inconştient prezenţa în viaţă a
inconştientului (respectiv a experimenta inconştienţa
conştientului care „conştientizează” viaţa „conştientă”
şi/sau „inconştientă”).
Inconştientul
nu este însă inconştient. El este conştient. Inconştientul are
toate calităţile conştientului şi încă câteva pe deasupra –
el este astfel uneori şi un supra-conştient.
Inconştientul
este conştient, pentru că ştie ce face şi face bine ceea ce face!
El este conştient, pentru că se „conştientizează” pe sine ca
„inconştient”. Este conştient, pentru că el este motivul
principal care pune în funcţiune orice viaţă – la nivel
biologic, psihologic, energetic ş.a.m.d.
Pentru
că este sursa directă a sensului, inconştientul este conştient,
nu doar de sine (ca fiind inconştient), ci de tot ceea ce este.
Inconştienţa sa este supraconştienţă. Inconştienţa sa este
conştiinţă. Inconştienţa sa este inconştientă. Dacă numim
cuprinsul total al realităţii Întreg, atunci inconştientul,
subconştientul, conştientul şi supraconştientul se vor arăta
doar ca părţi relativ fictive ale unui întreg, ale uneia şi
aceleiaşi realităţi, care este şi conştientă şi inconştientă
şi subconştientă şi supraconştientă şi, mai ales, care nu este
în esenţa ei nici una din aceste instanţe în mod exclusivist. Ea
doar se joacă cu ele şi se identifică aleator când cu una, când
cu alta, când cu toate deodată.
Şi
astfel unii se întreabă: „Ce este viaţa?”... Nu pentru
că nu ar şti („Ce este viaţa?”...), nu pentru că nu ar
cunoaşte direct viaţa („Ce este viaţa?”...), nu pentru că nu
ar trăi-o („Ce este viaţa?”...), nu pentru că nu ar putea să
o atingă („Ce este viaţa?”...) – ci pentru că ei constată
în sine „întrebarea” („Ce este viaţa?”...) – pentru că
realizează că „întrebarea” are viaţă („Ce este
viaţa?”...), pentru că înţeleg că există un Drum al
Întrebării (DRUM AL ÎNTREBĂRII)
care duce într-o locaţie relativ precisă („Ce este
viaţa?”...), pentru că simt că întrebarea repusă din nou („Ce
este viaţa?”...) şi din nou („Ce este viaţa?”...) îi poartă
spre apropierea de esenţele adevărate ale tuturor întrebărilor şi
răspunsurilor... Şi simţind aceasta se întrebă precum o faci şi
tu acum: „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”... „Ce
este viaţa?”...
Nu
mă joc acum cu vorbele pentru a încerca să te amăgesc că există
vreun răspuns metafizic fundamental în combinaţiile relativ
aleatoare de cuvinte specifice vreo unui răspuns oarecare.
Nu
este în intenţia mea această faptă. Eu le las pe ele să curgă
prin mine spre tine pentru a te atenţiona că nu este loc de odihnă
în cuvinte, că nu este oprire pentru cel ce se prinde inconştient
în hora lor nebună. Nu este scop de atins şi nici trăire profundă
de simţit pentru cel care amăgeşte şi se amăgeşte – captiv
fiind în lanţurile perfide ale cuvintelor–concepte care promit
„sensuri finale” („SENSURI
FINALE”) pentru naivii-visători aflaţi în căutare de
ele.
Mă
adresez deci direct ţie acum pentru a-ţi spune, fără menajamente,
că aceste „sensuri finale” nu există pentru nici un „concept”,
pentru nici o realitate. Mă adresez acum către tine încercând să
te ajut să înţelegi că păşind pe Calea Întrebării
(CALEA ÎNTREBĂRII) s-ar putea să
ajungi şi tu să conştientizezi „în mod inconştient” lipsa de
finalitate dogmatic-absolutistă a oricărei promisiuni finaliste,
oricât de sistematic-verbal-atrăgătoare ar fi conturată ea în
faţa chipului tău.
Prin
această înţelegere te vei descătuşa de lanţurile amânărilor
filosofice şi te vei deschide dinspre căutarea naivă de adevăruri
şi fapte care să ţi se potrivească, spre descoperirea şi crearea
de adevăruri şi acţiuni care se potrivesc altora mult mai mult
decât ţi se potrivesc ţie. Pentru cel extrapolat spre infinit,
pentru cel aflat aproape mereu în prezenţa intimă a ceea ce este
fără de hotar şi totuşi atât de familiar, pentru acesta...
Nu
mai continui că oricum nu vei înţelege. Scriind în cuvinte, nici
eu nu înţeleg în ele trăirea ce o simt...
Dar
te invit să o simţi şi tu... Şi apoi cu adevărat vom putea să
povestim, dacă ne vom întâlni, dincolo de cuvinte, dincolo de
gesturi, dincolo de minte...
Acum
avem doar o simulare de dialog, doar o amăgire de comunicare – eu
ştiu asta, nu ştiu însă dacă şi tu o ştii... Probabil că
nu... Dar nu are importanţă...
Întrebându-ne
iarăşi „Ce este viaţa?” păşim împreună în trăirea
revelatorie a acestei întrebări şi poate... (doar tu ştii
sigur...) simţi uneori că putem comunica prin această întrebare
(„Ce este viaţa?”...) – nu doar prin ceea ce ea afirmă
(interogarea, cercetarea, aprofundarea vieţii), ci şi prin ceea ce
ea neagă: anume, că am putea vreodată spune „în cuvinte”
„Ce este viaţa?”...
VIAŢA INCONŞTIENTULUI
Observăm
deci că „in-conştientul” poate trimite spre ceva care se
sustrage conştientului – spre ceva la care acesta nu are un acces
prea facil. El poate indica astfel spre comportamentele automate,
spre „automatisme” – cel care se comportă inconştient se
comportă automat, fără prea multă reflecţie, atenţie,
conştiinţă (nu se comportă „cu ştiinţă”).
Viaţa
se pare că se manifestă cu destulă tărie concomitent pe două
planuri – cel al automatului, al repetitivului, al instinctivului,
al intuitivului, al necesităţii, al predeterminatului, al
mecanicului – care formează planul său inconştient şi,
respectiv, pe cel al spontanului, al accidentalului, al întâmplării,
al atenţiei adusă în prezent, al voinţei, al dorinţei, al
neprevăzutului, al creativităţii, al noului – care reprezintă
planul conştientului.
Desigur
că această împărţire nu este decât aparentă şi superficială
fiind de la sine înţeles că inconştientul şi conştientul se
îmbină într-o unică unitate psihică manifestată ca viaţă a
conştiinţei (deopotrivă conştientă şi inconştientă).
Conştiinţa
ca plan de unitate permite pătrunderea deopotrivă în inconştient
şi în conştient. Putem astfel vorbi de o conştiinţă a
inconştientului şi de o conştiinţă a conştientului. Dar pentru
că mereu planurile vieţii sunt intim întrepătrunse pe toate
direcţiile lor de manifestare, nu putem să nu remarcăm că se
poate vorbi la fel de uşor (precum am mai arătat) de un conştient
al inconştientului, respectiv de un un inconştient al
conştientului.
Acestea
nu sunt doar zone de contact şi suprapunere absolut necesare pentru
realizarea legăturilor organice constatate la nivelul vieţii
(fizice şi psihice) între conştient şi inconştient, ci sunt
chiar mai mult – anume, instanţe de comunicare între două zone
complementare ale vieţii: timpul şi spaţiul.
Timpul
îl putem vedea în corelaţie cu inconştientul şi spaţiul în
legătură directă şi imediată cu conştientul. Conştiinţa, pe
de altă parte, face unirea între timp şi spaţiu, între
inconştient şi conştient.
Inconştientul-timp
şi conştientul-spaţiu au deci puncte de diferenţiere şi puncte
de suprapunere. Inconştientului-timp îi sunt specifice proiecţiile
trecutului şi ale viitorului. Conştientului-spaţiu îi sunt
specifice prezenţele spaţiale de acolo şi de dincolo.
Inconştientul-timp şi conştientul-spaţiu se întâlnesc însă în
punctul spaţio-temporal corespunzător lui aici-acum (prezentului de
aici).
Dar
bineînţeles că suprapunerea de locuri comune, identificată mai
sus, poate fi cu uşurinţă inversată prin îndreptarea timpului
către conştient şi a spaţiului către inconştient. Ceea ce nu se
schimbă însă prin această inversare asociativă este mediul lor
de comunicare: veşnicul aici-acum, prezentul perpetuu aflat mereu
sub steagul conştiinţei.
Inconştientul
conştientului face trimitere spre acea zonă a conştiinţei care
atrage atenţia fiinţei spre existenţa în câmpul perceptiv a
posibilităţii-realitate-veşnic-confirmată, a unui dincolo aflat
dincolo de aici-acum.
Conştientul
inconştientului, pe de altă parte, ne cheamă spre înţelegerea
prezenţei implicite în dincolo de aici-acum tot a lui aici-acum. El
mai indică apoi şi spre faptul că inconştientul (îmbrăcat cu
hainele sale trecute şi viitoare, specifice amintirii şi
imaginaţiei) are propria sa conştiinţă, propriul său conştient,
propriul său spaţiu – spaţiul infinit al extinderii realului
proiectiv.
Viaţa
inconştientului are o reflecţie conştientă specifică regăsită
în proiecţia inconştientului vieţii spre realizarea ei conştientă
prin mişcare cu sens (relativ), respectiv în manifestarea
axiologică a conştientului vieţii spre realizarea sa inconştientă
prin mişcare fără sens – prin mişcare spontană, înălţată
(măcar iluzoriu) deasupra realităţii spaţio-temporale a
cosmosului.
Inconştientul
vieţii conştiente ne arată că putem găsi în inconştient
valenţele prezenţei prezente a conştientului, fără însă ca
această prezenţă a prezentului în câmpul trecut-viitor al
timpului (inconştient) să cauzeze vreun neajuns ontologic sau vreo
contradicţie logică sau empirică între percepţia simultană în
conştiinţă a timpului şi a spaţiului, respectiv a
inconştientului şi a conştientului.
Viaţa
integrală nu întreţine în fiinţa sa distincţii iluzorii de
conţinut crono-topic – nu pentru că nu ar putea să le facă, ci
pentru că ştie că dacă le-ar face, le-ar realiza doar pe nivelul
superficial specific limbii care nu a gustat prin percepţie directă
(prin contemplare) nici conştiinţa spaţiului prezent şi nici
inconştientul abisal, deopotrivă, prezent ca trecut şi ca viitor.
Cine
se întreabă „Ce este viaţa?”, odată ce păşeşte pe
Calea Întrebării, nu încearcă să facă astfel de
distincţii superficiale, ci încearcă să trăiască direct
experienţa inconfundabilă specifică conştientului-acum-aici-acum
şi inconştientului-acum-acolo-atunci.
Contemplarea
(CONTEMPLAREA) este un act
care uneşte conştientul cu inconştientul şi timpul cu spaţiul –
care aduce conştiinţa la o unitate de viaţă ce nu poate fi nici
înţeleasă, nici explicată, dar care, cu siguranţă, poate fi
trăită...
Contemplarea
este a privi cu atenţie şi a te concentra cu toată fiinţa ta
conştientă (volitiv-deziderativă) şi inconştientă
(instinctiv-intuitivă) asupra uneia şi aceleiaşi prezenţe: viaţa!
...
Ce
este viaţa?; Ce este viaţa?; Ce este viaţa?... repeţi
întrebarea-aspect pe care te concentrezi (şi cu ajutorul căreia te
concentrezi) şi contempli această întrebare-realitate care te
poartă, cu fiecare repetare-concentrare-contemplare asupra ei, mai
adânc în conştiinţă, din ce în ce mai adânc... spre punctul în
care conştientul şi inconştientul devin una, contopindu-se unul în
altul pentru a renaşte sub forma unei noi vieţi şi a unei noi
conştiinţe – conştiinţa de dincolo de cuvinte, de gesturi şi
de minte – conştiinţa nemărginirii veşnice, a acelei
realităţi a-toate-cuprinzătoare care nu admite delimitări
artificiale şi nici distincţii arbitrare, fiindcă nu le mai
găseşte acestora suport în sine – fiindcă dincolo de dualitate
stă şi ne aşteaptă implacabil unitatea... şi dincolo de acestea
două este Ceea Ce Este...
Concentrează-te
deci (contemplând prin repetare) asupra întrebării „Ce este
viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”).
Las-o să curgă prin conştient („Ce este viaţa?”...) şi
inconştient („Ce este viaţa?”...); las-o să-ţi iscodească în
profunzime toate cotloanele posibile („Ce este viaţa?”...) şi
imposibile („Ce este viaţa?”...); las-o să-ţi vină în faţă
cu sute şi mii şi zeci de mii de răspunsuri... – dar nu-i cădea
nici unuia în plasă („Ce este viaţa?”...) şi nu te lăsa
furat şi iluzionat de nici unul dintre ele („Ce este viaţa?”...)
oricât de frumos sau convingător ar părea... Doar cel care refuză
ispita finitului iarăşi („Ce este viaţa?”...) şi iarăşi
(„Ce este viaţa?”...) şi iarăşi („Ce este viaţa?”...)...
doar el va fi binecuvântat, în cele din urmă, cu viziunea infinită
a infinitului...
Orice
răspuns este o tentaţie spre finit, orice propoziţie este o ispită
care încearcă să te lege cu vorbe în vorbe. Nu te lăsa deci
tentat şi nu ceda ispitei! Bucură-te de ea iarăşi şi iarăşi şi
iarăşi... dar nu uita de tine şi de drumul tău, nu uita că ţinta
pe Calea Întrebării nu este finitul şi nici finitudinea...
Astfel,
după zile şi zile şi zile de
concentrare-contemplare-repetare-mentală-detaşată a întrebării
„Ce este viaţa?” şi a observării răspunsurilor ei
nenumărate, s-ar putea, la un moment dat, să ajungi la atingerea
Răspunsului căutat (a răspunsului care să merite tot efortul tău
de concentrare-repetare-contemplare (detaşată, pătimaşă,
rebelă...)).
Te
asigur de existenţa posibilităţii atingerii acestui Răspuns –
însă îţi spun că drumul specific pentru Calea Întrebării
nu e nici uşor şi nici lipsit de pericole! Nu păşi deci pe el,
dacă nu-ţi stăpâneşti psihicul cu mult peste medie, dacă nu-i
înţelegi cât de cât mecanismele bazale de cenzură şi control
(vezi pentru aceasta printre altele şi cartea mea Etica
Armoniei)! Altfel s-ar putea să regreţi aruncarea în abisul
supra-înălţat specific nemărginirii infinite fără pregătirea
temeinică necesară acestei iniţieri. Tehnicile descrise în Etica
Armoniei îţi vor oferi nişte repere solide şi nişte
modalităţi de auto-control destul de eficiente încât să fii
capabil să te „reconstruieşti” după ce vei atinge „viziunea”
care te aşteaptă la capătul Căii Întrebării...
„Ce
este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”)
– te întreb iarăşi acum. Răspunsul nu este în acestă carte şi
nici în vreo altă carte. El este în tine! Nu ştiu însă dacă
eşti destinat să-l afli – aceasta doar tu poţi să ştii...
Vorbele
acestei cărţi nu se îndreaptă nici spre conştientul şi nici
spre inconştientul tău, ci spre conştiinţa ta – spre acel punct
de unitate al vieţii a cărui prezenţă o poţi simţi şi tu chiar
acum – chiar dacă încă doar de o manieră difuză, fără contur
– ca pe o existenţă ascunsă...
Tu
ştii că ea este acolo! Vom vedea însă dacă vei putea să o scoţi
din ascundere spre a ţi-o revela pe deplin în acel unic moment al
„supremei iluminări” în care întrebarea „Ce este viaţa?”
va actualiza şi în tine destinul ei predeterminat întâlnirii
dintre fiinţă şi sens, dintre esenţă şi conştiinţă, dintre
valoare şi viaţă, dintre inconştient şi conştient, dintre timp
şi spaţiu, dintre atunci-acum şi aici-acolo-dincolo, dintre
eternitate şi infinitate...
CONFUZIA, INDECIZIA, INCOERENŢA
Să
vorbim însă acum puţin despre confuzia vieţii: Ce este confuzia
şi ce rol joacă ea în viaţă şi în filosofie? Şi cum se leagă
ea de indecizie şi incoerenţă?
Mai
întâi, putem constata că ea este punctul de la care pleacă viaţa:
omul vine în lume şi, până se dumireşte pe ce lume a venit, este
confuz, dezorientat, indecis, incoerent.
Confuzia
(CONFUZIA) pare deci să fie una din
primele forme ale existenţei, una din primele certitudini cu care se
confruntă omul în viaţă. Trezit la trăire conştientă, omul
priveşte viaţa şi, văzându-i infinitatea, înţelege că nu o
poate cuprinde pe deplin niciodată, înţelege că viaţa este
relativ menită să rămână perpetuu în „confuzie”, în lipsă
de delimitare precisă, de precizare exactă şi definitivă...
Dar
ce înseamnă însă „a fi confuz” sau „a fi în confuzie”?
În
primul rând, „a fi în confuzie” înseamnă a încurca
lucrurile, a nu face distincţii, a nu discrimina, a nu discerne, a
nu înţelege, a nu voi cu putere – înseamnă a nu-ţi asuma un
punct de reper relativ (sau mai multe) în jurul căruia să poţi
construi o viaţă relativ depărtată de confuzie şi indecizie, de
incoerenţă şi neclaritate...
Factorul
voinţă este astfel, de multe ori, cel mai sigur drum de ieşire din
confuzie:
– „Ce faci?
–
Fac ce îmi place... – sau, altfel zis: fac ce vreau eu (şi ce vor
alţii)...”
Noi
nu venim pe lume într-o lume lipsită de voinţă, iar când
„venim”, venim însoţiţi instinctiv de ea. Voinţele şi
dorinţele cele mai elementare sunt atât de îmbibate în noi încât
sunt una cu noi... Durerea (foamea, setea, oboseala...) şi plăcerea,
suferinţa (agitaţia, neliniştea, stresul...) şi fericirea ne sunt
date spre experimentare – ele sunt îmbibate cu putere în fiinţa
noastră – în fiinţa lumii vieţii.
Iată
deci un prim reper care ne poate scoate din confuzie printr-o primă
alegere – vrem să suferim, să rămânem în durere? Sau vrem să
experimentăm cât mai multă plăcere şi fericire? În ambele
variante de răspuns confuzia şi indecizia dispar de îndată ce ne
asumăm acel răspuns şi trecem la fapte consistente cu el. Dacă
viaţa şi-ar păstra puternic în conştiinţă acest prim reper
îmbibat organic în ea (încă de la naştere) nu ar putea intra
serios în confuzie – dar, de multe ori, ea se preface că îl
ignoră...
Astfel,
de exemplu, după ce anumiţi „gânditori” au grijă să fie bine
hrăniţi şi îngrijiţi ei îşi permit să creeze tot felul de
confuzii „filosofice” inutile în ei şi în societate –
ocolind şi ignorând, adeseori, cu bună ştiinţă reperele durerii
şi plăcerii, respectiv ale suferinţei şi fericirii (fiindcă
abordarea clară a acestor aspecte ale fiinţei lor i-ar scoate
destul de rapid din „confuzie”). Se prefac, prin urmare, că nu
le văd, se prefac deci că ar fi confuzi.
Ei
ţi-ar putea spune atunci: „lumea este iluzorie” sau „mişcarea
nu există”, sau „munca bucătarului nu e la fel de importantă
precum cea a filosofului”.
Cât
timp însă pot ei susţine cu o figură serioasă astfel de
afirmaţii? Evident, doar până îi trece la budă (căci atunci nu
mai susţin că, de exemplu, „dorinţa de uşurare” este o
iluzie); doar până li se face foame şi sete – şi atunci nu mai
zic că mişcarea îndreptată spre a bea apă nu există sau că
bucătarul/ bucătăreasa nu e important/ă...
Cu
alte cuvinte, aceşti filosofi care teoretic ignoră evidenţele au
mai mereu grijă să nu le ignore şi practic... Ei nu sunt, de multe
ori, decât nişte „rătăciţi cu măsură”, teoretic rupţi de
realitate, dar practic bine lipiţi de ea – nişte „deliranţi
limburistici” care, adeseori, îşi bat joc (pe cât posibil) de
bunul simţ şi de buna creştere – nişte bârfitori relativ
nesimţitori care odată ce şi-au satisfăcut acele nevoi şi
dorinţe legate de fundamentele brute ale vieţii se pun apoi să
debiteze lingvistic tot felul de aiureli x-ologice („ontologice”,
„axiologice”...) despre ea.
Se
apucă astfel ei să cugete la ce este „fiinţa” sau
„cunoaşterea”, sau „comunicarea”, sau „existenţa”, sau
„viaţa”... Şi evident nu e un lucru rău că se interoghează
în legătură cu cele de mai sus... – rău este doar atunci când
interogaţia lor ignoră evidenţele, când ea doar se joacă
superficial cu întrebările, fără a fi cu adevărat interesată de
răspunsuri (profunde, adevărate, utile, revelatoare).
O
mare parte din filosofie nu este astfel decât o scormonire ludică
la suprafaţa lucrurilor. Noroc cu tehnologia care mai echilibrează
pentru unii, uneori, „viziunea lor asupra lumii”, chiar dacă,
adeseori, aceasta nu poate nici ea să rezolve confuziile filosofice
ale vieţii care ignoră relativ intenţionat evidenţele şi care
găseşte, se pare, o oarecare „plăcere” în confuzie (mai ales,
dacă această confuzie se numeşte, uneori, „metafizică” sau
„teologie”)...
Multe
orientări filosofice, religioase, psihologice, politice, economice
se încăpăţânează să se afirme ca fiind mai presus de
tehno-ştiinţa bine întemeiată empiric şi experimental şi,
uneori, chiar în afara ei – reuşind astfel să rămână în
continuare mai presus de ea doar în aberaţii, confuzii, aiureli,
superficialitate şi incoerenţă.
Multe
„filosofii despre viaţă” au rămas blocate mental pe vremea
specifică unor sofisme şi paralogisme antice şi fanteziilor
„intelectuale” proferate pe timpul când „zeii umblau pe pământ
şi se împerecheau cu fiicele oamenilor”...
Adeseori,
progresul a putut să apară şi să se manifeste doar când aceste
filosofii mitologice au fost date uşor la o parte, doar când au
fost puse de o parte vorbele delirante şi s-a trecut la fapte, doar
când în cadrul culturii şi civilizaţiei s-a pus mai mult accentul
pe ştiinţa experimentală şi pe tehnică şi nu pe „poveşti
(„metafizice”) de adormit copii”...
Fără
fapte şi acţiuni practice, fără clarificări şi clasificări
precise, fără experienţe şi experimente care să confirme sau să
infirme ipotezele formulate în cursul cercetării vieţii nu se
poate merge prea departe pe calea progresului...
Aşa
zisul discurs filosofic al vieţii care pretinde că se manifestă
doar la nivelul generalului e, adeseori, doar vorbă goală – el nu
poate fi nici măcar exerciţiu de gândire (cum se pretinde uneori a
fi), pentru că gândirea serioasă nu poate funcţiona în golul
privat de determinaţii al generalului lipsit total de particular, al
universalului lipsit de individual, al întregului lipsit de parte
sau invers...
De
multe ori, filosofia şi viaţa nu exersează „gândirea”
(raţională, cu rost, folositoare), ci doar „aberaţia”
(confuzia intenţionată, bârfirea cuvintelor, incoerenţa
faptică...).
Cine
nu este deci atent atunci când se apropie de filosofie şi viaţă
(de filosofia vieţii şi de viaţa filosofiei) e posibil să devină
în scurt timp mult mai confuz decât a fost înainte de a se
preocupa de filosofie şi viaţă – nu doar pentru că profunzimea
acestora nu poate fi înţeleasă cu uşurinţă, ci, mai ales,
fiindcă confuzia lor nu este abordată sistemic pe baza unor metode
de cercetare specifice care să ducă spre trăiri revelatorii
relativ precise şi nu spre rătăciri verbale veşnic lipsite de
conţinut.
Confuzia
nu are de ce să aibă vreun rol serios în filosofie – nu e în
intenţia „dragostei de înţelepciune” să ajute şi să
întreţină confuzia şi neclaritatea.
Cel
care îşi propune să nu mai creeze şi să nu mai menţină în
sine confuzia este, prin urmare, invitat să renunţe la
superficialităţile sale reflexive şi să constate evidenţele
(perceptive, emoţionale, volitive, raţionale etc. ale) vieţii spre
a rezolva coerent propriile probleme şi problemele reale ale
societăţii (şi, după cum ştim cu toţii, sunt încă destule de
rezolvat).
El
este rugat să o lase mai moale cu „problemele” cuvântului
„fiinţă” sau ale cuvântului „valoare”, sau ale cuvântului
„existenţă”, sau ale cuvântului „viaţă” (că s-au făcut
destule explorări superficiale ale acestor cuvinte...) şi să
treacă la practică (de exemplu, cea specifică Drumului
Întrebării).
Filosofiile
pur cuvântătoare, limitate şi închise strict în şi între
cuvinte sunt doar „apă de ploaie” – mai întâi, pentru că în
stilul lor se poate filosofa la fel de „profund” în jurul
oricăror (altor) cuvinte din dicţionar. Apoi, pentru că fiecare
cuvânt se defineşte prin alte cuvinte – şi, astfel, rămânându-se
doar în cercul vicios al cuvintelor, se pierde mereu din vedere
referinţa lor clară (directă sau indirectă) spre spaţiul
extra-lingvistic.
Cuvintele
nu au fost inventate să se explice pe ele însele sau doar ca să
explice alte cuvinte, ci spre a fi un mijloc de indicare spre
realităţi care pot fi şi verbale, dar care, de cele mai multe ori,
sunt extra-verbale – realităţi concrete ce pot fi trăite şi
experimentate direct cu sau fără indiciile, de multe ori, vagi,
indirecte şi superficiale orientate spre ele prin intermediul
cuvintelor şi comunicării lingvistice.
Limbajul
poate fi deci mijloc de comunicare relativ precisă în măsura în
care face trimiteri concrete spre trăiri experimentate deja sau
posibil de a fi experimentate.
El
poate fi însă şi sursă de comunicare inexactă, confuză, în
măsura în care referinţele sale se limitează la vorbe goale de
trăire, la vorbe lipsite de conţinut posibil a fi experimentat în
concret, în imediat, în fapt.
Confuzia,
incoerenţa, indecizia şi contradicţia sunt, de multe ori, unelte
perfide folosite de viaţă pentru a-şi întuneca propria gândire
şi raţiune, propria voinţă şi propria trăire. Iar nefericiţii
care se complac prea mult în confuzie şi indecizie, în incoerenţă
şi lipsă de valori clar conturate spre acţiune concretă ajung să
participe la „progresul” societăţii doar prin tragerea ei
îndărăt: în confuzie şi rătăcire mentală. Ei devin astfel
doar nişte dezorientaţi cronici care se chinuie să devieze fiinţa
de la trăirea clară şi coerentă a vieţii în preaplinul ei
existenţial, să o devieze de la drumul ei bine conturat prin
evidenţe perceptive şi experienţiale.
VIAŢA ŞI NIMICUL
Evidenţele
trăirii generează câteva imposibilităţi ale vieţii: de a nu
vedea atunci când vede, de a nu dormi atunci când doarme, de a nu
visa atunci când visează – de a nu fi atunci când ea este!
Pentru
că viaţa nu poate fi decât ceea ce este, putem spune că ceea ce
este nu poate fi decât viaţă... Iar dacă se obiectează că şi
moartea este, iar ea nu este viaţă, vi se poate răspunde: nu
moartea este, ci viaţa nimicului...
Nimicul
are un mare rol în viaţă. De ce? Pentru că el este instanţa care
îşi arogă, uneori, în chip ultim pentru sine toată existenţa: a
zice că nimicul există este a afirma că nimicul este! Un exemplu:
cineva care ar ajunge vreodată (prin absurd) la marginea universului
nu ar putea să vadă decât două lucruri: 1) ceva şi 2)
nimic. Dacă vede ceva, atunci poate concluziona că universul
este infinit (se întinde peste „marginea” sa – el fiind tot
ceea ce este). Dacă vede „nimicul” atunci din nou rezultă că
universul este infinit – deoarece nimicul este – şi este dincolo
de „marginea” ipotetică a universului (care astfel fiind tot
ceea ce este este şi dincolo de marginea sa ipotetică).
Acesta
este paradoxul nimicului (PARADOXUL
NIMICULUI): deşi este nimic, el face posibil tot ceea ce
este, el face posibil infinitul (infinitatea universului) – deşi
nimicul nu este „ceva”, el nu este nici „nimic”!
A
spune că „nimic nu este” este a spune şi că „ceva nu este”
şi că „ceva este”. Dacă „nimic(-ul)” nu este, atunci
înseamnă că este (totuşi) ceva... şi totuşi dacă nimic nu
există, atunci nimic nu este – nici măcar „ceva”...
Nimicul
pare astfel a fi acea instanţă în care „a fi” şi „a nu fi”
sunt acelaşi lucru – în care existenţa şi inexistenţa au
aceeaşi valoare ontologică.
„Nimic
nu este!” – poate zice, astfel, viaţa când îşi
conştientizează iluzia, când se apropie instinctiv de statutul său
fundamental iluzoriu (înşelător).
„Atunci
ceva este (dacă „nimic” nu este)!” – îşi dă ea apoi
speranţă de viaţă!
Propoziţia
„Nimic nu este!” („NIMIC NU
ESTE!”) îi spune vieţii două lucruri contradictorii,
anume:
1)–
că ceva numit „nimic” (care presupune lipsa a orice) nu este –
şi, prin urmare, că „ceva” (altceva decât nimic) este!
2)–
că nu este nici un „ceva” – pentru că dacă nimic nu este,
atunci nici „ceva” nu este!
Şi
se mai întreabă unii cum poate să apară „ceva” din „nimic”...
E simplu: pentru că acest „nimic” este cel în care existenţa
(cel puţin verbală) şi non-existenţa se manifestă concomitent –
„nimic” pare a fi acel „ceva” care poate să fie şi să nu
fie în acelaşi timp şi A şi non-A!
Tot
restul (în afară de „nimic”) fie este, fie nu este...
De
aceea, „nimic” nu este neantul – anume lipsa oricărei
determinaţii, ci totul – anume prezenţa tuturor
determinaţiilor... Neantul apare doar pentru cei care nu ajung să
înţeleagă virtuţile abisale ale „nimicului” – doar pentru
cei care nu se întreabă cu adevărat nici „Ce este viaţa?” şi
nici „Ce este nimicul?”...
Când
Nimic(-ul) zice: „Eu sunt (viaţă)!”, el zice în acelaşi timp:
„Eu nu sunt (viaţă)!”...
Când
Nimic nu este, totul nu este! Când Nimic(-ul) nu este, totul
este!... Totuşi această (non)existenţă paradoxală a Nimic(-ului)
nu poate fi decât o iluzie (lingvistică) spre a cărei rezolvare
a-lingvistică suntem chemaţi de Calea Întrebării.
Viaţa
se poate însă încăpăţâna în iluzie şi poate zice:
–
Existenţa Totului este în Nimic! Deoarece Tot(-ul) nu poate spune
(la fel ca Nimic(-ul)): „Tot(-ul) este = Tot(-ul) nu este!”. Din
faptul că Tot ce există este nu rezultă că tot ceea ce există nu
este! Aceste două afirmaţii se exclud reciproc. Ceea ce ne arată
că pe scara ierarhiei de valori a Vieţii, în vârful ei, nu stă
Tot(-ul), ci Nimic(-ul)! („Nimic(-ul) este!” înseamnă „Nimic
nu este!”!).
Ce
este (aşadar) viaţa? – te întreb eu acum: Totul sau Nimic?
Şi
tu îmi poţi răspunde:
–
Nici una, nici alta! Ea este Ceva! Şi într-adevăr putem vedea că
şi Ceva(-ul) are ceva din virtuţile Nimic-ului...
„Ceva
este” nu înseamnă neapărat că „(alt)ceva nu este” – cele
două afirmaţii nu se exclud una pe alta: „ceva este” poate
coexista uneori cu „ceva nu este” – de exemplu, X este, Y nu
este – dar şi „X este ceva” şi „Y este ceva”!
Să
fie atunci Nimic(-ul) un fel de „Ceva” care poate fi odată „X”
şi altădată „Y” sau el este „X” în toate instanţele
sale?
„X
(Nimic) este!”; „Y (Nimic) nu este!”... Ce „nimic” se
ascunde în X? Şi ce „nimic” se ascunde în Y?...
AFIRMAŢIA CARE SE NEAGĂ PE SINE
Viaţa
poate susţine cu destule argumente că, uneori, atunci când spunem
că o afirmaţie este adevărată, spunem, de fapt, că acea
afirmaţie este falsă – că atunci când afirmăm (o negaţie de
sine), negăm (afirmaţia de sine)...
Ea
poate sublinia faptul că o afirmaţie care se neagă pe sine
(de genul: „afirm că nu afirm...”, „raportez că nu
raportez...”, „gândesc că nu gândesc” etc.) afirmă o
negaţie şi astfel ea devine automat şi afirmaţie şi negaţie în
acelaşi timp.
Şi
viaţa poate arăta şi spre cazul complementar – anume, spre cel
al negaţiei care se afirmă pe sine. De exemplu, ar putea
zice ea, după cum am mai văzut, când spunem că „nimic este”,
spunem de fapt că „nimic nu este” şi invers...
Sau
când spunem că „incertitudinea este o certitudine”, spunem de
fapt că „incertitudinea nu este o certitudine” (deoarece există
o certitudine oarecare – anume că incertitudinea este...).
Când
spunem că „neştiinţa este (ceva de care ştim)”, spunem de
fapt că „neştiinţa nu este” (că avem totuşi o ştiinţă a
faptului că neştiinţa este şi astfel că neştiinţa în chip
„pur” nu există) – altfel formulat, ca şi afirmaţie care se
neagă pe sine – când spunem „ştiu că nu ştiu nimic”,
spunem de fapt că „ştiu că ştiu ceva (anume, că nu ştiu
nimic)”...
Afirmarea
fiinţială a unei negaţii de sine implică existenţial negarea
fiinţială a acelei afirmaţii de sine...
În
cercul vicios al fiinţei şi nefiinţei viaţa ne arată că se
poate constata că dacă nefiinţa ar fi (dacă nefiinţa ar avea
fiinţă), atunci şi fiinţa ar fi (pentru că ar fi o fiinţă –
aceea a nefiinţei) – şi la fel: dacă fiinţa ar fi (nefiinţă),
atunci şi nefiinţa ar fi (fiinţă)...
Viaţa,
întrebată fiind „Ce este viaţa?” („CE
ESTE VIAŢA?”), ne poate răspunde că fiinţa şi
nefiinţa ei nu se exclud reciproc, ci sunt doar aparenţe iluzorii
ale uneia şi aceleiaşi realităţi care ne apare, uneori, sub
chipul fiinţei, alteori, sub cel al nefiinţei, uneori, sub
înfăţişarea vieţii, alteori, sub cea a morţii – fără însă
a fi nici (doar) fiinţă, nici (doar) nefiinţă – fără a fi
nici (doar) viaţă, nici (doar) moarte...
Dacă
privim „aparenţa” ca fiind nefiinţă, ne poate spune viaţa,
trebuie să concluzionăm că fiinţa nu este (deoarece noi percepem
doar ceea ce ne „apare” în câmpul perceptiv). Dar dacă fiinţa
nu ar fi, atunci cum ar putea fi (în fiinţă) nefiinţa? Pentru ca
nefiinţa să fie trebuie să fie şi fiinţa – dar dacă fiinţa
este, atunci nefiinţa nu mai poate să fie... Şi totuşi este –
pe de o parte, ca limită ipotetică a fiinţei (infinite) şi, pe de
altă parte, ca negare (ipotetică) a ei – nefiinţa este în
primul rând o fiinţă teoretică de care fiinţa are nevoie pentru
a se aşeza în existenţă şi în contextul normal al vieţii –
acel context infinit de finit în raport cu infinitul infinit al
universului – contextul vieţii de zi cu zi al fiinţei (umane)...
Fiinţa
şi nefiinţa există deopotrivă ca fiinţă a nefiinţei, ca
nefiinţă a fiinţei, ca fiinţă a fiinţei şi ca nefiinţă a
nefiinţei – în toate cazurile fiinţa şi nefiinţa nu pot fi
dezlipite una de alta, pentru că ele se neagă reciproc şi în
acelaşi timp se afirmă reciproc. Universul lasă deci impresia că
s-a hotărât că este nehotărât în ce priveşte existenţa
nefiinţei şi a fiinţei – el este astfel hotărât şi, în
acelaşi timp, este şi nehotărât – este hotărât că este
nehotărât...
Viaţa
poate deci susţine, spre mintea ce este atentă la relaţia dintre
contrarii, că afirmarea negării de sine, de multe ori, neagă
şi afirmarea şi negarea – că, de exemplu, „hotărârea că
este nehotărâtă” neagă şi hotărârea şi nehotărârea
(vieţii); că „certitudinea că totul este incertitudine” neagă
şi certitudinea şi incertitudinea; că „ştiinţa care nu ştie
nimic” (acel „ştiu că nu ştiu nimic”) neagă şi ştiinţa
şi neştiinţa; că fiinţarea nefiinţei (existenţa nimicului)
neagă şi fiinţa şi nefiinţa.
Viaţa ne poate spune deci că afirmarea negării de sine, de multe
ori, afirmă şi afirmarea şi negarea – de exemplu, ar
putea completa ea, „acţiunea de a nu acţiona” afirmă şi
acţiunea şi non-acţiunea; „gândirea de a nu gândi” afirmă
şi gândirea şi non-gândirea; „comunicarea ce constă în a nu
comunica” afirmă concomitent şi comunicarea şi
non-comunicarea... De multe ori, afirmarea negării de sine afirmă
şi neagă în acelaşi timp şi afirmarea şi negarea – ceea
ce, altfel spus, înseamnă că în aceste cazuri „a afirma” şi
„a nega” sunt unul şi acelaşi lucru: afirmaţia este negaţie
şi negaţia este afirmaţie şi nu se mai poate face distincţie
între ele...
Aflată
spre vieţuire continuă în şi între contrarii aparent
ireconciliabile viaţa poate arăta (spre cel/cea ce stă să o
asculte) că negarea afirmării de sine susţine deopotrivă şi
negarea şi afirmarea: „nehotărârea este o hotărâre”
(„eşti hotărât/ă să nu te hotărăşti”) – neagă
hotărârea (pentru că nu te hotărăşti), dar o şi afirmă
(pentru că te-ai hotărât să faci ceva – anume, să nu te mai
hotărăşti); „indecizia este o decizie” („în acest
moment m-am decis să nu mă mai decid”) – neagă indecizia
(pentru că te-ai decis să fii indecis), dar o şi afirmă (pentru
că eşti indecis); „incertitudinea (vieţii) este o certitudine
(a vieţii)” – neagă certitudinea (pusă sub semn de
incertitudine, sub semnul negaţiei de sine), dar neagă şi
incertitudinea (pentru că este certă incertitudinea existenţei
certitudinii şi, prin urmare, nu este incertitudine)...
Viaţa
îşi poate spune uneori sieşi: „Acum mă critic, pentru că nu
mă critic.” Ea se poate considera astfel a fi şi critică şi
necritică cu sine în acelaşi timp (acum) şi sub acelaşi raport
(cel al atitudinii critice faţă de sine)...
Sau
ea îşi poate spune: „Tot ce cunosc este că nu cunosc nimic...
Tot ceea ce poate fi cunoscut este că nimic nu poate fi
cunoscut...”). Astfel viaţa afirmă uneori despre sine şi că
este total ignorantă (că nu (poate) cunoaşte nimic) şi că ea
cunoaşte tot ce poate fi cunoscut (anume că nimic nu poate fi
cunoscut)... – ea se vede astfel ca fiind şi total ignorantă şi
complet cunoscătoare în acelaşi timp (prezentul continuu) şi sub
acelaşi raport (cel al cunoaşterii pe care o (poate) deţine) –
cunoaşterea sa este în acest caz ignoranţă şi ignoranţa sa este
cunoaştere...
Viaţa
îşi mai poate zice sieşi: „Tot ce spun este că nu spun
nimic... Tot ce se poate spune este că nu se poate spune nimic...”
(„Eu zic că nu zic nimic!”). Astfel viaţa se poate considera pe
sine ca fiind şi cuvântătoare şi necuvântătoare – ea zice
ceva, fără însă a spune ceva – ea zice că nu zice – îşi
afirmă şi zicerea şi tăcerea... îşi neagă şi glăsuirea şi
lipsa ei...
Când
îşi caută liniştea, uneori, viaţa îşi poate spune sieşi:
„Chem la mine nechemarea!”... sau „Caut necăutarea!
(Caut să nu caut!)”... sau „Intenţionez să nu intenţionez
nimic!” – astfel mişcarea din viaţă se vrea înlocuită de
nemişcare, agitaţia de odihnă, veghea de somn, visul de un alt
vis... ea se află astfel pe sine deopotrivă în poziţii extreme
care se afirmă reciproc, dar se şi neagă una pe alta – se află
deci spre fiinţare în zona lor crepusculară de întrepătrundere,
de trecere dinspre un sens spre un alt sens (fără a ieşi din
sens); de transcendere dinspre un ţinut spre un alt ţinut (fără a
părăsi vreo clipă „ţinutul”)...
Omul
(meditând în sinea lui, într-o zi ploioasă de vară) îşi poate
spune deci sieşi: „Propoziţia „Viaţa are certitudinea că
există.” poate fi reformulată prin propoziţia: „Viaţa are
certitudinea că incertitudinea (inexistenţei sale) există. (Are
certitudinea că nu e cert că inexistenţa sa este)...
Interesant...”. El îşi mai poate spune (în aceeaşi zi
ploioasă): „Propoziţia-constatare „Afară plouă.” ar putea
fi înlocuită cu propoziţia „Am certitudinea că afară plouă.”
şi aceasta cu propoziţia „Am certitudinea că incertitudinea
(lipsei ploii de afară) există. (Am certitudinea că nu e cert că
lipsa ploii este)... Hm...”
Şi
apoi plimbându-se prin casă (pentru că afară plouă) îşi poate
spune sieşi: „Eu mă mişc. Ba chiar se poate spune că – eu am
certitudinea că mă mişc – şi chiar mai mult – anume, că eu
am certitudinea că incertitudinea (că nu mă mişc) există...
Hm... – Aşadar, fiind cert faptul că am o incertitudine,
certitudinea mea mai există?...”. De multe ori, astfel, viaţa are
încredere deplină doar în faptul că nu are încredere deplină în
nimic. Incertitudinea (lipsa de certitudini, nesiguranţa, îndoiala,
ezitarea) este atunci singura realitate certă (sigură) pentru ea.
Şi
atunci omul se poate întreba: „Ce este viaţa? Este ceva
cert în viaţă, ceva pe care viaţa se poate baza la infinit?”...
LIMBAJUL VIEŢII
Dacă
ne întrebăm deci „Ce este viaţa?” şi refuzăm să formulăm
răspunsuri clar delimitate şi definitive la această întrebare,
este, printre altele, pentru că nu este suficient de lămurită
existenţa care se înţelege îndărătul cuvântului „viaţă”.
Spre ce realitate specifică trimite în fond acest cuvânt? Şi care
este modalitatea particulară de existenţă caracteristică acestei
realităţi?
Este
cazul să ne jucăm acum din nou puţin cu definiţiile:
definiţia este, de multe ori, doar un joc de divinaţie – cineva
înşiră gramatical nişte vorbe şi altcineva încearcă să
ghicească, pornind de la aceste semne, ce vrea să zică primul. De
aceea, definiţia şi definirea sunt în esenţă jocuri divinatorii
– şi nici nu pot fi altceva...
Să
alegem însă acum dintre cuvintele din dicţionar (relativ
aleator-inspiraţional) pe câteva spre a le asocia cu noţiunea de
„viaţă”. Una din asocierile evidente este aceea că termenul
„viaţă” este un „cuvânt” care există, ca şi cuvânt, în
vorbirea/ scrierea celor care îl folosesc. În acest sens „viaţa
există!”.
Pe
de altă parte, chiar în acest sens putem spune deopotrivă că
„viaţa nu există”. De ce? Simplu: fiindcă dacă fiecare cuvânt
(semn sonor/ scris) ar exista şi ar căpăta fiinţă deplină în
realitatea extralingvistică, doar prin simpla sa rostire/ scriere,
atunci cuvinte precum „unicorn”, „centaur”, „zmeu” ar
avea o existenţă echivalentă cu a altor cuvinte precum „casă”,
„masă”, „mâncare”...
Apoi,
cuvinte precum „tinasar”, „alivioti”, „cisotias” ar
trimite spre o existenţă lingvistică imediat ce ar fi pronunţate/
scrise – ceea ce vedem că nu este cazul.
Pentru
ca ceva să se califice ca şi „cuvânt funcţional” trebuie să
se lege prin utilizare de alte cuvinte (instanţe lingvistice) şi
mai ales de realităţi (extralingvistice) spre care să trimită. Un
cuvânt, orice cuvânt, este nimic doar prin el însuşi – şi în
aceeaşi situaţie se află şi cuvântul „viaţă”. El capătă
„existenţă” doar dacă se prinde în joc cu alte cel puţin
câteva mii de cuvinte şi joacă împreună cu ele hora iluzorie a
existenţelor (strict) lingvistice.
Prin
urmare, s-ar părea că a răspunde la întrebarea „Ce este viaţa?”
ar fi a răspunde, mai întâi, la întrebarea „Ce este limbajul?”
(ce este fiecare cuvânt în parte şi oricare combinaţie de cuvinte
luate separat şi împreună cu celelalte cuvinte şi combinaţii de
cuvinte) – că ar fi deci a vorbi (relativ fără rost) la
infinit... Dar nu e aşa... Întrebarea „Ce este viaţa?”
ţinteşte spre amuţirea vorbelor... – spre tăcerea infinit
creatoare...
VIAŢA CA ŞI DEVORARE
Însă
dincoace de tăcerea subliminală a vieţii, dincoace de fundalul ei
existenţial-infinit, în general relativ insesizabil, privită sub
formele ei acaparativ–expansionist–cuceritoare viaţa apare
privirii ca fiind mai mereu pusă în situaţia de a alege (doar)
între două „ipoteze de lucru”: a prăda sau a fi prădată –
a mânca sau a fi mâncată, a lovi sau a fi lovită, a stăpâni sau
a fi stăpânită, a se impune sau a se supune... Aceste orientări
apar ca fiind prezente în fiecare decizie pe care viaţa particulară
o ia – fie să devină victimă, fie să fie călău... Viaţa este
astfel mai mereu dispusă să se auto-devoreze.
Privită din perspectiva „naturii”, viaţa este crudă şi
neiertătoare, necunoscând decât două alternative: supravieţuieşte
(cu orice chip) sau mori!
Şi
fiindcă viaţa se preţuieşte enorm pe sine şi fiindcă, în
acelaşi timp, ea se dispreţuieşte, uneori, îngrozitor, ea face
mereu aceşti doi paşi concomitent: preţuieşte viaţa (propria
viaţă) şi dispreţuieşte viaţa – viaţa „inamică”, viaţa
„inferioară”... Viaţa „inamică”, pentru că o poate ucide
pe ea; viaţa „inferioară”, pentru că ea o poate ucide după
bunul său plac.
Pentru
că viaţa ucide viaţa, mereu şi mereu, doar pentru a da naştere
unei alte vieţi care la rândul ei să ucidă alte vieţi, mulţi
s-au întrebat „Ce este viaţa?” („CE
ESTE VIAŢA?”)... „Ce este viaţa?”... „Ce este
viaţa?”...
Este
ea contradicţia ultimă a naturii? În fond şi la urma urmei fie că
vrea, fie că nu vrea, fie că este conştientă de acest lucru, fie
că nu este, viaţa contrazice viaţa – o viaţă o
contrazice pe alta!...
Dar
de ce se contrazic? De ce nu pot coopera?... Şi au venit atunci unii
şi au zis: pentru că resursele sunt limitate şi nu ajung
îndestulător pentru toată viaţa care este – astfel, ea intră
în competiţie cu sine şi se ucide pe sine pentru a se menţine în
viaţă (moare o parte a ei pentru a supravieţui o alta) –
definiţia clasică a auto-devorării!
Alţii
însă se miră în continuare: în condiţii de hrană mai mult
decât suficientă, de ce în loc să pască iarbă, leul „paşte”
zebre? De ce nu se poate înţelege „leul” cu „mielul”?
Răspunsul
la această mirare a fost mereu unul simplu: viaţa este predispusă
auto-abuzării – ea tinde să facă tot ceea ce vede că poate să
facă. Astfel leul vede că poate să „pască” mielul şi îl
„paşte”! Pur şi simplu, pentru că poate! Pentru că nu îl
împiedică nimic (de exemplu, o altă viaţă) să nu o facă!
„Mielul” moare mereu în colţii „leului”, pentru că viaţa
acceptă să se auto-consume pentru a se auto-regenera...
–
Atunci, vei zice tu, înseamnă că am găsit răspunsul căutat:
viaţa este ceea ce se auto-consumă pentru a se auto-regenera!
–
Nu e aşa, îţi spun eu însă. Nu e aşa! De fapt, e chiar pe dos –
anume, ea se auto-regenerează pentru auto-consum – dorinţa de
(auto-)consum precede dorinţa de (auto-)regenerare şi o determină
pe aceasta spre acţiune...
Dar
şi astfel exprimată relaţia vieţii cu consumul/ devorarea nu este
nici pe departe stabilită odată pentru totdeauna, deoarece în
viaţă mai este ceva: acel ceva care priveşte în viitor prin
gândul că poate odată (cine ştie cum, prin oarecare minune) viaţa
va fi în sfârşit eliberată de acest chin ce o consumă din
interior – şi că astfel cândva în viitor, ea nu va mai fi
nevoită (/doritoare) să se (auto-)consume pentru a se
(auto-)regenera!
Doar
în speranţa actualizării acestei aspiraţii idealiste viaţa mai
poate să găsească o scuză pentru a continua lupta cu boala ce o
mănâncă din interior!
Această
„boală” nu e însă singura ei boală – mai are cel puţin
încă una – duşmanii săi naturali exteriori ce vin dinspre
materia „ne-vie” – fie că vorbim de mişcarea atmosferică
(vijelii, tornade, uragane...) sau acvatică (inundaţii,
tsunami...), sau terestră (cutremure, vulcani...) – viaţa
(biologică) e mereu pusă sub semnul întrebării de „ne-viaţă”.
Viaţa
materiei (nebiologice) se luptă (în semnul ei atemporal) cu viaţa
biologică (în visul ei existenţial). De fapt, nu e atât o luptă,
cât o ignorare venită din partea vieţii materiei (nebiologice): la
scara existenţei ei timpul se măsoară în „eoni” şi „ere”
nu în „specii” şi „generaţii”. Viaţa unui munte sau a
unui ocean se gândeşte pe sine la o altă scară decât cea
specifică vieţii unui „cal” sau a unui „om”.
Viaţa
are, prin urmare, o logică de auto-consum pe planuri echivalente ca
durată în timp şi una de ignorare pe niveluri de vieţuire relativ
neechivalente temporal...
REPETIŢIILE VIEŢII
Repetând
întrebarea „Ce este viaţa?” te poţi întreba dacă viaţa se
repetă (pe sine – „Ce este viaţa?”...) sau vine sub forma
unei proiecţii direcţionale unice („Ce este viaţa?”...) şi
irepetabile („Ce este viaţa?”...). Te poţi întreba dacă
repetiţia („Ce este viaţa?”...) este specifică naturii intime
a vieţii („Ce este viaţa?”...) sau dacă nu cumva ea este doar
un accident trecător („Ce este viaţa?”...), lipsit de
importanţă („Ce este viaţa?”...), în derularea istoriei ei
acţionale („Ce este viaţa?”...)...
Şi
ai dreptate să-ţi pui aceste întrebări, fiindcă este evident
pentru oricine că viaţa se repetă, că privirea ei cu atenţie îţi
creează inevitabil un sentiment de „revedere”, de „reluare”,
de „rederulare”, de „reactualizare”, de „repetare”...
Mai
întâi, viaţa se repetă, pentru că are repere! Ea se ghidează şi
se desfăşoară spre fiinţă, marcată fiind de nişte puncte de
reper mai mult sau mai puţin evidente: hrănire, expansiune,
înmulţire...
Reperele
vieţii (REPERELE VIEŢII)
odată conştientizate faptic de ea ca atare o fac astfel
inevitabil să se repete de la o generaţie la alta, de la un individ
la altul, de la o viaţă la alta şi, mai ales, în cadrul aceleiaşi
vieţi – din nou şi din nou, cu răbdare şi perseverenţă,
uneori cu oboseală şi plictis, alteori cu energie şi elan, dar
întotdeauna cu o pronunţată pornire spre ignorarea voită a
repetării atotprezente.
Dacă
nu s-ar repeta însă, viaţa ar fi perfect spontană şi, astfel, ar
fi automat şi complect lipsită de repere... Iar fără de repere
(direcţionale, materiale, sensuale, valorice, existenţiale...)
viaţa este pierdută şi nu se mai poate arăta conştiinţei ce o
judecă ca fiind ceea ce este: o repetare spre infinit a unor
structuri şi principii specifice jocului direcţional numit viaţă.
Orice
privire superficială asupra ei poate scoate în evidenţă aceste
structuri suport pentru repetabilitate – cum ar fi, de exemplu,
tendinţa ei de supravieţuire (de mai mult decât o simplă
vieţuire), dorinţa ei de vieţuire (de trăire pur şi simplu prin
sine şi pentru sine, fără prea mari pretenţii de actualizare) şi,
mai ales, dorinţa ei de sub-vieţuire – de fiinţare într-o
existenţă în genere neutră faţă de valoare, ba chiar de
indiferenţă făţişă faţă de ea. Astfel, viaţa trăieşte, mai
mereu, sub semnul vieţii indiferente la repetare...
Şi
supra-vieţuirea (SUPRA-VIEŢUIREA)
şi vieţuirea (VIEŢUIREA)
şi sub-vieţuirea (SUB-VIEŢUIREA)
sunt însă instanţe ontologice ale repetării (REPETĂRII)
– viaţa se află într-o continuă repetiţie de motive, tematici,
direcţii, aspiraţii, gânduri, cuvinte, valori şi fapte.
Repetiţia
vieţii se întrerupe doar superficial, la nivel de formă aparentă,
în anumite momente revoluţionar-istorice (individuale sau de grup)
când, uitând că se repetă, viaţa se entuziasmează de
posibilitatea unor utopii condamnate prin definiţie la nefiinţă
eternă... În aceste momente de euforie, de înşelare prin speranţă
şi încântare, prin elan şi avânt creator, prin aspiraţie adâncă
şi atingere emoţională profundă scenetele vieţii se joacă cu
sala plină, captând atenţia spectatorilor la maxim şi amăgindu-i
pentru moment cu promisiunea non-repetabilităţii. În aceste
momente viaţa îşi zice către sine: „Poate că de acum încolo
ce a fost nu se va mai repeta...! Poate că de acum încolo va fi
altfel!... Poate că de acum încolo ce a fost nu va mai fi şi ceea
ce este acum va fi altfel decât ceea ce a fost ieri...”.
Şi
astfel viaţa, pentru un moment, speră din nou şi se bucură în
iluzia unei amăgiri de non-repetabilitate. Dar apoi, ea continuă să
se repete şi se repetă probabil şi din dorinţa nemărturisită de
a mai ajunge să spere din nou, de a ajunge la o nouă auto-amăgire
– pentru că faptele se repetă, viaţa se refugiază din faţa
lor, din când în când, în iluzia faptelor care nu se repetă: a
faptelor unice, a gândurilor unice, a vorbelor unice...
Viaţa
se repetă în speranţa non-repetabilităţii, a primirii de aplauze
la scenă deschisă pentru micile ei scenete reluate, iarăşi şi
iarăşi, în mod ritualic, spre bucuria aprecierii actului artistic
specific actorului: repetarea unor vorbe gândite de altcineva,
efectuarea unor mişcări desemnate de altcineva şi înfăptuirea cu
bucurie a repetării...
Şi
fie că scena pe care viaţa joacă e scena naşterii unui bebeluş,
a jocului inocent din copilărie în mijlocul naturii sau scena
descoperirilor lumeşti de diferite nuanţe şi culori, sau scena
„realizărilor” comunitare şi individuale încheiate în lacrimi
de bucurie sau de tristeţe – viaţa e întotdeauna pregătită, ca
după o mică pauză, să le joace, din nou şi din nou – într-un
carusel fără de sfârşit care ameţeşte viaţa în a crede că
este străină în vreun fel de repetare...
Viaţa
se repetă de dragul repetării – ea se repetă şi când vrea în
mod intenţionat să se repete şi când nu vrea să se repete – ea
se repetă oricum, indiferent ce ar face – şi, astfel, viaţa
creşte şi scade ciclic în măiestrie prin repetiţie şi repetare
– vorbim evident de măiestria ei ultimă – aceea de a se repeta
cât mai bine pe sine... Repetarea vieţii este astfel un semn de
voinţă în viaţă – este semnul unei voinţe de
perfecţionare. Ea nu se mulţumeşte să improvizeze, să fie
spontană, ci caută mereu să prevadă, să fie pregătită dinainte
(cu „replici” bine învăţate) pentru cât mai multe din scenele
şi piesele în care este pusă să joace sau în care se grăbeşte
să joace cu plăcere.
Apoi
repetiţia, prin reperele ei, îi deschide vieţii calea spre
profunzime, spre aprofundarea detaliului, spre cuprinderea
multi-direcţională a subiectului pe care trebuie să-l pătrundă
mereu doar în joacă, spre joacă, pentru joacă – deoarece, mai
mult decât pentru orice altceva, repetiţia vieţii se face în
vederea jocului – se repetă pentru a ajunge la stăpânirea cât
mai bună a regulilor jocului, a tehnicilor de joc, a strategiilor şi
îndemânărilor necesare pentru a juca – şi, mai ales, se repetă,
pentru că, în principiu, viaţa nu ştie să facă altceva – şi,
astfel, ea face mereu acel ceva la care se pricepe destul de bine –
anume, se repetă...
Când
joacă, viaţa îşi spune sieşi că repetă şi că se repetă
pentru a-şi mări îndemânările de joacă spre a câştiga jocul,
de obicei, în faţa unei alte vieţi, dar potenţial ea se
antrenează cu speranţa subconştientă că pe viitor o să câştige
poate şi în faţa duşmanului ei cel mai de temut: moartea.
Viaţa
se repetă, ca să nu se piardă pe sine – viaţa se repetă, ca să
rămână viaţă – toate semnele ei distinctive (asimilarea
– prin hrănire, hidratare, inspirare, memorare...; expulzarea
– prin excreţie, curăţire, expirare, uitare...; protejarea
(de factori nocivi – climatici, biologici, chimici...); expansiunea
(cucerirea de noi teritorii prin înmulţire şi creştere) ş.a.m.d.)
tind spre repetare (zi de zi) tocmai pentru acest motiv: viaţa vrea
să rămână viaţă – şi atâta timp cât se repetă (în
semnele ei) ea continuă să rămână ceea ce este... Anume...
Poate
aici tu eşti tentat să intervii: „Deci la întrebarea „Ce este
viaţa?” putem răspunde că ea este repetare?!”
–
Hm... Viaţa este „repetare”... dar e clar că în felul ei
specific de a fi e loc şi de o oarecare variaţie... În firea
intimă a vieţii există rădăcini serioase pentru sentimentul
repetabilităţii, dar viaţa ştie să trăiască şi sentimentul
noutăţii: adeseori (după o perioadă de odihnă, de refacere, de
revigorare), ea se simte ca nouă, ca şi cum de abia s-ar fi
născut... Şi această intuiţie vie a prospeţimii sale s-ar putea
să nu-i fie (prea) departe de adevăr... Viaţa (mai ales cea
eroică) este, mai mereu, o alta şi mai nicicând nu prea seamănă
cu ceea ce a fost, pentru simplul motiv că se schimbă, că se
transformă, că suferă „mutaţii”...
Şi
mai este un aspect de amintit aici – dacă (doar) se repetă pe
sine, atunci viaţa nu mai (prea) este viaţă, ci e „repet-viaţă”
– o viaţă care se repetă, care stagnează, care rămâne pe
loc...
Viaţa
eroică însă nu prea are vreme de aşa ceva: ea mereu explorează
noi teritorii şi se avântă cu patimă spre a cuprinde în sine noi
şi noi domenii ale realului. Pentru această întreprindere de
modificare, de schimbare viaţa nu poate veni (prea mult timp) cu
soluţii vechi la probleme noi – aşa că ea, mai mereu,
improvizează, inovează şi inventează, se adaptează şi încearcă
să nu se mai repete (în greşeală).
Viaţa
eroică ştie că dacă vrei să ajungi acolo unde nu ai mai fost
niciodată (şi ea vrea asta), trebuie să mergi pe acolo pe unde nu
ai mai fost niciodată – trebuie să explorezi, să experimentezi,
să fii spontan, să te recreezi, să păşeşti dincolo de tine în
NOU, în noua viaţă care te aşteaptă să o trăieşti pe
un nou plan de conştiinţă de îndată ce vei înceta (doar) să te
repeţi...
Jocurile
trebuie jucate doar cât timp ne produc plăcere – dacă încetează
să o mai facă, de multe ori, e (doar) din cauză că repetiţiile
şi repetările devin plictisitoare şi chinuitoare, devin obositoare
şi inutile. E cazul ca în aceste momente viaţa să renunţe la
repetarea ritualică a faptelor ei de fiinţă automată şi să
treacă la inventarea unui nou joc, să devină în mod conştient
spontană şi să lase în urmă (pe cât e posibil) repetabilul...
Şi
(uneori) repetiţia poate fi lăsată în urmă... Putem, de exemplu,
să o lăsăm în urmă ca pe un cerc, ca pe un cerc drag (de
prieteni, de deprinderi, de plăceri, de activităţi), un cerc pe
care îl cunoaştem destul de bine – şi, astfel, ştim că rotit
în stânga duce la „X” rezultate şi rotit în dreapta la „Y”
rezultate... – când lăsăm repetiţia în urmă ca pe un cerc
(vicios), putem să o facem deschizând cercul spre o linie (cel
puţin pentru o vreme) sau spre un alt cerc (sau spre alte variante
„curbe” sau „drepte” ale liniei)...
Oricare
ar fi repetiţia şi/sau repetarea... reperele pot exista deopotrivă
şi în cerc şi pe linie (dreaptă sau curbă), precum şi în alte
figuri geometrice (de exemplu, pe o spirală ascendentă). Şi la fel
de bine pot exista printre aceste repere şi noutatea, schimbarea,
unicitatea, spontaneitatea şi sensul în continuă mişcare
(construit adică din mers)...
ABSURDUL ŞI VIAŢA
La
limita (uneori) imperceptibilă dintre repetare şi non-repetare
viaţa pare astfel, de multe ori, dacă nu confuză şi nehotărâtă,
atunci cel puţin absurdă... Unii ar putea astfel spune că istoria
filosofiei este istoria absurdităţilor şi poate că ar putea
susţine aceasta pe bună dreptate – mai întâi, datorită
subiectelor pe care le abordează filosofia (care sunt în mare parte
„absurde”) şi apoi datorită modului cum le abordează (anume în
mod „absurd”) şi a modalităţilor prin care le rezolvă (de
ex., prin „metoda reducerii la absurd”).
De
fapt, s-ar putea ca filosofia să aibă ca temă centrală (fără să
conştientizeze prea clar aceasta) tema absurdului
(ab_surd_ului – a vorbirii către surzi), chiar dacă unii filosofi
s-ar putea scuza pentru această situaţie spunând:
–
„Nu filosofia este absurdă, ci viaţa este absurdă! Doar că
filosofia construindu-şi castelele ei de cuvinte pe nisipul
absurdului vieţii devine asemenea fundamentului pe care îşi aşează
fundaţia – anume, absurdă...”
Filosofia
(vieţii) tinde astfel, de multe ori, să folosească ca metodă
definitivă pentru „demonstraţiile” sale „metoda reducerii la
absurd” – indiferent despre ce ar fi vorba, ea fie îl reduce la
absurd (dacă subiectul respectiv este privit iniţial ca fiind mai
mare decât absurdul), fie îl extinde la absurd (dacă subiectul
încercat îmbracă la începutul abordării lui o sferă pretins mai
puţin largă decât cea a absurdului).
Prin
această metodă se presupune astfel că ceva care nu este este,
pentru a arăta astfel (prin absurd) că ceea ce s-a presupus că
este nu este – pentru că dacă ar fi, ar fi absurd să fie...
Metoda cu pricina presupune deci ca axiomă de plecare că absurdul
nu există, căci dacă el ar exista şi ar fi legitimat în faţa
vieţii, orice asociere ulterioară cu prezenţa/ existenţa lui ar
duce negreşit la validarea (şi nu la infirmarea) celui/ celei/
celor asociate cu el.
Metoda
„absurdizării” ajunge la următorul impas: presupunând prin
absurd că absurdul există ar reieşi că absurdul nu există,
pentru că dacă ar exista, ar fi absurd să existe – sau, altfel
spus: dacă absurdul ar fi, atunci cu siguranţă ar trebui să fie
absurd – dar dacă este absurd (să existe – printre altele),
atunci cu siguranţă absurdul nu este...
Să
presupunem deci prin absurd, ar zice adepţii metodei, că viaţa nu
există! Zicând „prin absurd” – ei presupun astfel că
„absurdul non-existenţei vieţii” există, pentru a arăta
câteva din consecinţele absurde (contradictorii/ ilogice/
iraţionale/ iperceptive/ iemoţionale/ ivolitive) care rezultă din
această presupunere. Prima ar putea să fie contradicţia perceptivă
dintre percepţia existenţei vieţii şi afirmaţia lingvistică a
non-existenţei ei. Dacă non-existenţa vieţii există, atunci
viaţa nu există – dacă viaţa nu există, nu se poate constata
(de către ea) non-existenţa ei – ori cel care a constat
non-existenţa ei există – prin urmare, viaţa există, pentru că
are cine să-i constate „non-existenţa”!
Problema
e acum dacă viaţa există prin absurd (adică implicată pe
deplin în fundamentul ontologic al existenţei), în absurd
(adică în datul realului metafizic imanent absurdului) sau ca
absurd (adică doar ca şi când ar fi absurdă, dar nu este). Dintre
aceste trei variante oricare din ele poate fi pusă pe nişte idei
atractive şi iubită cu nişte cuvinte de gală pentru a-şi etala
frumuseţea ei pornită cosmic să influenţeze mintea privitorului
spre uimire şi încântare excitativă – de parcă „viaţa ca
absurd” (ca şi cum ar fi absurdă) e irezistibil delicioasă
gândirii filosofului.
Cu
această variantă putem interoga viaţa („Ce este viaţa?”) ca
şi cum nu am face-o:
–
Ce eşti tu viaţă?
–
Sunt Absurdul!...
–
Bine, dar Absurdul există? – vei întreba poate tu acum...
–
Păi vezi dumneata: dacă Absurdul ar exista şi el ar fi Viaţa, ar
rezulta de aici că toate calităţile şi acţiunile vieţii ar fi
absurde – inclusiv aceea de a te întreba „Ce este viaţa?” (ca
să nu mai vorbim de aceea de a afirma că viaţa este absurdul...).
Ori crezi tu că întrebarea „Ce este viaţa?” este o întrebare
absurdă?... Dacă da, atunci viaţa este într-adevăr absurdă...
Dacă nu crezi că întrebarea aceasta este absurdă, atunci viaţa
s-ar putea să nu fie absurdă...
Deci
dacă, cumva, absurdul (potenţial din ea) te deranjează acum, când
ea este doar o simplă întrebare, stai să vezi ce figură o să
faci când vei atinge răspunsul abisal specific acestei întrebări...
Vorbirea
este mereu o vorbire a „surzilor” care „se înţeleg” prin
„semne” (o întreprindere relativ absurdă) şi încearcă să
ghicească „ce se zice”. Dar această vorbire se aplică, în
primul rând, „vorbirii interioare”, fiindcă, după cum bine
ştii şi tu, încerci mereu să înţelegi „ce naiba zici”...
De
exemplu, dacă te-ai întrebat vreodată până acum „Ce este
viaţa?”, atunci tu te-ai întrebat, în primul rând, ce zici când
te întrebi (prin vorbe) cele despre viaţă!...
Dacă
absurdul cu joaca sa zburdalnică este prezent undeva în câmpul
ontologic saturat de real al existenţei, atunci, cu siguranţă,
prezenţa lui este maximă în câmpul lingvistic al datului
comunicaţional. Şi e aici, nu pentru că existenţa sa este
absurdă, ci pentru că atributele sale se simt foarte bine atunci
când coboară în limbă şi trăiesc prin cuvinte.
Absurdul
se simte ca la el acasă în cuvinte, în limbaj, în discurs – în
orice discurs. Mai întâi, pentru că în acestea există, de cele
mai multe ori, iluzia discursului uni-semnic (cu un singur sens, clar
şi bine delimitat). Mulţi naivi/ ignoranţi cred că dacă spun
ceva, acel ceva are un singur sens posibil (pentru cei care îi
ascultă sau pentru cel care îl debitează).
Apoi
sărmanii de ei mai suferă şi de amăgirea că cei care îi
ascultă/ citesc vor putea să priceapă acel presupus „sens unic”
care ar exista misterios în el, deşi nu există nici în
transmiţător şi nici în mesaj.
A
pretinde cuiva să priceapă „exact” ceea ce-i spui este a
pretinde o absurditate... Nu aşa funcţionează limbajul, nu aşa se
trăieşte viaţa – Aceasta se construieşte pe aproximări şi
apropieri, pe empatii şi simpatii, pe indicaţii relative şi
„rezonanţe” ideatice.
Absurdul
nu este însă în limbaj, decât dacă limbajul este absurd – mai
precis, limbajul omului absurd – al acelui om care vrea să reducă
la finit (prin definiţii „volitive”, prin îngustări „mentale”,
prin părtiniri „emoţionale”, prin ciopârţiri ideatice)
infinitul... La fel e şi cu viaţa – atâta timp cât există în
preajma infinitului ea nu este absurdă: atâta timp cât e trăită
dincolo de semnele ei (lingvistice sau de altă natură) absurdul nu
se atinge de ea (decât relativ contingent spre delectări esenţial
trecătoare).
Răspunsul
însă la întrebarea „Ce este viaţa?” poate fi unul absurd –
ca, de exemplu, să spui că ea este (doar) „X” sau (doar) „Y”
sau (doar) „Z”; că ea este (doar) „astfel” şi nu în
„altfel”; că ea este (doar) aici sau (doar) acolo...
Apoi
răspunsul „ultim” la această întrebare (dincolo de care nu mai
încerci „în mod serios” să-i găseşti un alt răspuns) este
cu siguranţă „absurd”. De ce? Pentru că nu este în
cuvinte!... Punem o întrebare în cuvinte (în gândire) şi
aşteptăm un răspuns în ele... Dar culmea – singurul răspuns,
cât de cât, viabil este în afara lor...
„Răspunsul”
acesta este astfel un „răspuns absurd”, pentru că el nu este un
răspuns propriu-zis, ci o trăire integratoare (perceptiv –
intuitiv – volitiv – intelectual – emoţională), o percepţie
directă a „realităţii vieţii”...
Problematica
dezvoltată prin punerea întrebării „Ce este viaţa?” se poate
aborda deci prin „metoda reducerii la absurd”. Atunci când
întrebăm „Ce este viaţa?”, noi, de fapt, presupunem că ea
este ceva suficient de bine delimitat încât să permită un răspuns
destul de simplu şi de evident, un răspuns clar delimitat şi
suficient concentrat care să o satisfacă definitiv. Ori, dacă un
astfel de răspuns exista, probabil că l-ai fi găsit şi tu până
acum... Nu crezi?... (Ştim însă amândoi că (probabil) nu l-ai
găsit încă...).
Apoi,
atunci când te întrebi „Ce este viaţa?”, presupui că ea este
ceva/ cineva/ cumva anume – ori „răspunsul alingvistic” (dacă
îl vei trăi vreodată) îţi va arăta cu maximă intensitate că
ea nu este (doar) ceva „anume” (ceva fără nume –
a_nume), ci ceva cu nume infinite – adică o realitate cu
„infini-nume” care, dacă o înţelegi cu adevărat, te învaţă
cum să depăşeşti limitele limbii/ gândirii pentru a te juca
detaşat/ jovial cu ele în infinitul (ulterior al) existenţei
meta-lingvistice.
Absurdul
este, prin urmare, în nume/ cuvinte/ propoziţii/ definiţii/
gânduri în măsura în care tu crezi că ele pot fi pipăite/
gustate/ delimitate cu precizie – că ele au „un sens” – un
singur sens – un sens îngust, mărginit, limitat. Dacă crezi
aceasta, cu adevărat îţi spun, fără ezitare, că trăieşti
într-o lume absurdă pe care eşti invitat să o părăseşti păşind
cu maximă sinceritate şi hotărâre pe Calea Întrebării.
Dacă,
în schimb, eşti unul dintre cei puţini care ştiu că nici un (/o)
cuvânt (/ definiţie) nu are un singur sens, ci sensuri (relativ)
infinite ce pot fi limitate/ mărginite/ delimitate doar temporar şi
doar în joacă (doar de dragul unui „sens” mai puţin infinit –
concretizat spre acţiuni relativ precise), atunci ştii că absurdul
continuă să fie alături de tine, chiar dacă nu în forma lui
lingvistică, ci în cea trans-lingvistică.
Dacă
absurdul ar fi doar în limbajul uni-direcţional, atunci cu
siguranţă că nu ar fi demn de numele său (nu ar fi cu adevărat
ceva lipsit de sens, care nu are sens, ceva contradictoriu, ceva
incoerent). Şi, cu siguranţă, tu poţi depune mărturie că
absurdul apare ca fiind şi dincolo de limbaj – deoarece, printre
altele, de exemplu, vei zice poate tu, eu tot încerc să-ţi spun că
e ceva acolo, dincolo de întrebarea „Ce este viaţa?”, dar ţie
îţi pare că ceea ce eu îţi spun nu are (încă) sens!
Lipsa
de sens e prezentă doar la cei care nu conştientizează
infini-sensul – acel sens infinit care este prezent peste
tot, care este de o complexitate infinită, atât de infinită încât
este imposibil a fi sesizată de o minte limitată lingvistic.
Absurdul
lui „un singur sens” (cuprins, de exemplu, în anumite viziuni
teleologice sau escatologice) îşi are, prin urmare, complementul
său în „absurdul” sensurilor infinite (specifice viziunii
integratoare, a co-cauzalităţii şi co-dependenţei a tot ceea ce
este cu tot ceea ce are fiinţă).
Acestea
sunt însă două tipuri de absurd care nu suportă comparaţie –
primul este un absurd cu un singur sens, al doilea este un absurd
dincolo de sens. Primul absurd este absurd, al doilea absurd nu mai
este absurd!
Primul
absurd trăieşte în absurditate restrânsă (negându-se astfel pe
sine însuşi prin îngustare de sine) – al doilea absurd
transcende absurditatea lărgită (confirmându-şi astfel fiinţa
infinită prin conştientizarea ei nemărginită). Primul absurd
enervează, irită, constrânge, agonizează – al doilea din
contră: calmează, amuţeşte, linişteşte, transcende.
Primul
absurd se aplică părţii şi rămâne doar la ea – el nu are
sens, fiindcă partea nu există fără întreg. Al doilea absurd se
aplică întregului şi rămâne doar la el, căpătând astfel un
sens lărgit spre infinit – fără însă a avea nici el vreun
sens, deoarece întregul nu există fără parte.
Acela
(/aceea) care este însă trăitor(/oare) deopotrivă în ambele
tipuri de absurd (şi în absurdul–parte şi în absurdul–întreg)
– de abia acela (/aceea) încetează (într-o mare măsură) de a
mai fi absurd, deoarece atunci când sunt puse împreună, absurdul
din parte îl anulează pe cel din întreg şi invers... Şi astfel
rămâne doar trăirea armonizată a întregului-parte şi a
părţii–întreg care priveşte aceste repere orientative în
acelaşi timp şi trăieşte astfel concomitent în sfera ambelor.
De
abia o astfel de existenţă încetează (atâta timp cât e trăită
ca atare) să mai cunoască sentimentul absurdului. Absurdul este o
exagerare ieşită din înclinarea unilaterală fie spre viaţa-parte,
fie spre viaţa-întreg. El se disipează când întrebarea „Ce
este viaţa?” regăseşte trăirea a ceea ce este dincolo de parte
şi dincolo de întreg fiind deopotrivă şi în parte şi în
întreg.
În
viaţa infinitului absurdul este o constantă – el poate încânta
sau descânta, poate irita sau calma, poate contraria sau împăca –
un singur lucru nu poate face însă – anume, să înţeleagă
răspunsul la întrebarea „Ce este viaţa?”... Acolo unde această
întrebare îşi găseşte dizolvare, absurdului îi fuge pământul
de sub picioare.
În
nimicul (non-)răspunsului ultim plinul absurdului se pierde pe sine
şi se dizolvă în iluminare, în claritate, în luciditate, în
integralitate... – în ceea ce se opune absurdului...
Absurdul
vieţii trăieşte doar în viaţa absurdului – doar în logica
absurdului viaţa se poate depăşi pe sine. Această logică a
contrariilor emoţional apelative face inima să-şi dorească mai
mult – mai mult decât absurdul – mai mult decât ceea ce poate
să aibă un sens (un singur sens)!
Însă
nu în sesizarea absurdului poate viaţa să-şi rezolve problemele
sale – absurdul nu rezolvă probleme – el doar le complică...
Dar nu le complică pentru că aşa vrea, ci pentru că aşa sunt
ele: absurdul ne aminteşte mereu că în viaţă este întotdeauna
un surplus de sens, un plus de direcţie, un posibil indefinit de
actualizat în imediat spre simţire şi acţiune. Acest
surplus-plus-posibil este cel care califică calea absurdului ca una
din căile majore ale filosofiei – nu (doar) pentru că filosofia
este absurdă, ci (şi) pentru că absurdul este (în) filosofie...
Prin incoerenţa sa aparentă, prin indefinirea sa vădită, prin
lipsa sa de bun-simţ, absurdul atrage omul spre a fi ceva mai mult
decât un automat cuminte care duce o viaţă limitată spre plictis
şi oboseală prin finit şi finitudine...
Putem
spune deci că viaţa este absurdă şi că absurdul este viaţă! Şi
încă ce viaţă!...
Acestea
fiind spuse trebuie să reamintim totuşi că doar cei care nu cunosc
viaţa ar putea spune că viaţa este absurdă sau că absurdul este
viaţă. Nimic mai greşit: viaţa nu este absurdă – ea are reguli
clare şi principii precise de ghidare, ea este logică, raţională
şi plină de sens.
Iar
absurdul nu este viaţă, ci nimicire şi nimicnicie – el este
neant şi moarte, pentru toţi cei care se lasă pradă absurdului şi
nu îi înţeleg capcanele pe care el le ridică în faţa minţilor
neatente...
Dar
să te întreb acum direct – tu ce crezi:
–
Ce este viaţa?... Este ea absurdul?... Sau este altceva?...
Nu
te grăbi să-mi răspunzi... Probabil că nu a venit încă timpul
acestui răspuns... Viaţa vrea să se mai joace puţin cu vorbele şi
absurdul cu semnele...
SUPRAVIEŢUIRE ŞI PUTERE
În
viaţă puterea este a celor care supra-vieţuiesc, a celor
care fac mai mult decât să vieţuiască. Aceasta nu înseamnă însă
că slăbiciunea este a celor care nu vieţuiesc, ci doar a celor
care sub-vieţuiesc.
Între
putere şi viaţă se naşte astfel o relaţie de compromis – o
promisiune făcută împreună (com-promis): anume, dinspre viaţă
să fie puternică (în faţa morţii, neantului, slăbiciunii) şi
dinspre putere să capete viaţă... Ce este atunci viaţa? Este ea
putere sau este slăbiciune?... Puterea cui? Şi slăbiciunea cui?
Puterea
se manifestă prin viaţă, puterea are viaţă, puterea trăieşte
în viaţă, fiindcă puterea se reflectă destul de bine pe sine în
câmpul relaţiilor de putere existente între fiinţele trăitoare
în diferite regnuri ale vieţii.
Puterea
este astfel, mai întâi, o relaţie de putere angajată între mai
multe vieţi, relaţie care poate fi de colaborare, de ignorare sau
de confruntare.
Prin
relaţia de colaborare puterile aflate în relaţie îşi adună
putinţele şi dau naştere unei puteri comune născută din unirea
lor întru realizarea unui ţel comun. Prin relaţia de ignorare
vieţuitoarele cu putere se ignoră, pentru că momentan razele de
acţiune ale puterilor cu care ele sunt dotate nu se suprapun, nu se
ating, nu se intersectează. Relaţia de confruntare este cea mai
dureroasă, pentru că, în urma angajării în suflul ei, vieţile
aflate în conflict îşi găsesc măsura reală a puterii lor –
cele care vor câştiga lupta vor fi puternice, cele care o vor
pierde vor fi slabe.
Puterea
nu este doar un dat care trebuie actualizat, ci este, mai ales, o
actualizare care îşi conştientizează posibilităţile de
manifestare: nu cel puternic e cel care învinge, ci cel care învinge
este cel puternic...
În
planul relaţiilor de putere ale vieţii doar rezultatele sunt cele
care contează – nu intenţiile, nu laudele, nu potenţialităţile,
nu dorinţele, ci doar rezultatele, doar faptele... Puterea se
demonstrează şi se afirmă prin fapte – prin acele fapte concrete
prin care ea ajunge să-şi arate faţa spre viaţă. La fel şi
slăbiciunea... În faptă şi acţiune se regăseşte criteriul
ultim al puterii şi al slăbiciunii – cei care fac ceva sunt
puternici, cei care nu fac nimic (chiar dacă încearcă să facă
ceva) sunt slabi...
Viaţa
este puternică şi slabă deopotrivă – este puternică, pentru că
mereu ea vede că (poate) face ceva – este slabă, pentru că se
văd mereu eşecuri în urma încercărilor ei de a face ceva.
Succesul şi eşecul sunt cele care ne dau măsura puterii şi a
slăbiciunii unei vieţi. Dar puterea este întotdeauna doar o
afirmaţie aflată sub semnul întrebării, o provocare depăşită
pe moment care rămâne însă încordată în aşteptarea următoarei
provocări de depăşit.
Puterea
se arată astfel vieţii ca fiind o stare existenţială ce trebuie
mereu (re)confirmată, care trebuie (re)aleasă (pe cât e cu
putinţă) sub semnul voinţei şi dorinţei de realizare, al
dorinţei de succes – de depăşire şi stăpânire a unor
circumstanţe constrângătoare, a unor circumstanţe care vor să
restrângă libertăţile potenţiale ale vieţii.
Ce
este, aşadar, viaţa?... Este ea putere?... Este slăbiciune?...
Viaţa
este o putere în cosmos – una din puterile care pun cosmosul în
mişcare. Viaţa este o slăbiciune în univers – ea este
slăbiciunea universului, proiecţia în care acesta îşi vede
speranţa unei lumi vii extinsă peste toată fiinţa sa infinită.
Slăbiciunea
universului este deci puterea vieţii, iar slăbiciunea vieţii este
puterea universului. Dar viaţa nu este nici putere şi nici
slăbiciune. Ea este ceea ce stă la rădăcina acestora făcându-le
posibilă apariţia în câmpul existenţei.
Vieţuirea
vieţii are în ea elementele ei de putere şi elementele ei de
slăbiciune: pe de o parte, dorinţa de supra-vieţuire, de
vieţuire cu asupra-de-putere – vieţuirea mai mult decât în
planul mecanismelor automate ale trăirii materiale şi mentale, iar,
pe de altă parte, dorinţa de sub-vieţuire – vieţuirea cu
asupra-de-slăbiciune, în matca trupească şi mentală a celui care
îşi conştientizează insignifianţa (la scara infinităţii
universului) vrând astfel să vieţuiască chiar mai puţin decât
în planul simplei vieţuiri – în acel plan încărcat cu esenţele
germinative ale vieţii.
În
spectrul trinitar al sub-vieţuirii, vieţuirii şi supra-vieţuirii
există o cale de unificare, o cale regală a vieţii... – în
conştiinţa celui care priveşte spre alternative, se ridică mereu
spre actualizare trăirea concomitentă sau succesivă a fiecăreia
din cele trei feluri de vieţuire: în esenţe (de sens), în trăire
(spontană) şi în fapte (de putere)..."
Extras din cartea “Ce
este viața?” - autor Radu Lucian
Alexandru: