Ce este viata? - IV - Cuvinte
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
VIAŢA CUVINTELOR
"Puterea
cuvintelor stă în semne. Slăbiciunea lor stă tot acolo –
cuvintele sunt (şi) semne... Dar înainte de a arăta spre ceva din
afara lor ele arată spre ceva din interiorul nostru – anume, spre
ele însele.
Cuvântul
(numele/ conceptul) nu este atât precum un indicator (rutier), cât
este precum un călător cu rucsacul (de amintiri) în spate. Fiecare
cuvânt rostit de cineva, pentru acel cineva, are o încărcătură
unică, o amprentă cognitiv-emoţional-volitivă unică. Pentru acel
cineva acel cuvânt este încărcat (prin asociere) cu trăiri,
emoţii, senzaţii, raţionamente, amintiri, experienţe... – iar
când îl pronunţă, cel care o face nu vrea să arate spre numele
pronunţat, ci spre încărcătura (cognitiv-emoţional-perceptivă)
pe care el a asociat-o până în acel moment acelui cuvânt. Astfel
că orice cuvânt are o viaţă specială a lui în mintea fiecărei
vieţi capabile de cuvântare, o viaţă intim legată cu viaţa
fiinţei care îl rosteşte – ea (viaţa cuvântătoare) şi el
(cuvântul) au intimităţi doar de ei ştiute şi, de aceea, relaţia
lor este specială şi intransmisibilă.
De
aceea fiecare cuvânt din mintea fiecărei vieţi cuvântătoare are
o viaţă – o viaţă a lui şi numai a lui – o viaţă în care
se naşte (prima dată când e auzit sau inventat) în care creşte
prin adunare de sensuri asociate (prin percepţie directă, prin
emotivitate, prin trăire, prin intuire, prin voire, prin nevoie...),
în care se dezvoltă şi prinde o viaţă a lui în sfera
lingvistică specifică individualităţii vorbitoare în care s-a
(re)născut şi în care îşi trăieşte viaţa alături de alte
(consoarte) cuvinte.
Când
viaţa rosteşte un cuvânt, ea rosteşte o lume. De aceea ţine ea
la cuvintele sale, la fiecare dintre ele – pentru că astfel viaţa
vorbitoare ţine la lumea sa de trăiri şi experienţe acumulate
până în acel moment – ea ţine la ele, pentru că ea este în
ele!
Prin
această asociere, prin această încărcare, nu (doar) cu sensuri
lingvistice, ci cu trăiri/ simţiri/ experienţe cuvintele capătă
viaţă şi dau viaţă universului
cognitiv-emoţional-intuitiv-volitiv al fiinţei vorbitoare. Ele se
regăsesc în ea şi ea se regăseşte în ele.
Astfel
încărcate cuvintele fiinţei vorbitoare, cuvintele omului,
cuvintele tale prind viaţă şi trăiesc, dar mai mult trăieşte
prin ele cel care le colecţionează – adică tu – cel/ cea care
le admiri bogăţia lor asociativă, individualizată după gustul şi
plăcerea ta lingvistică cultivată până acum şi specifică
acestui moment – fiecărui moment...
Este
deci o mare păcăleală să vorbim de un „sens comun” – deşi
pare că există, acest sens este, de multe ori, doar o iluzie în
vorbe şi prin vorbe, doar o amăgire de moment – o amăgire a
acestui moment – a fiecărui moment – când prin simpatie/
empatie două fiinţe vorbitoare care folosesc acelaşi cuvânt au
impresia că se referă la aceeaşi realitate, la aceeaşi experienţă
de viaţă. Aşa ceva nu se poate – realitatea aceasta presupus
comună e comună doar cu numele, e doar o realitate aproximativă, o
realitate marcată de similitudini contingente şi asemănări
hazardate, o realitate care seamănă, „dar nu răsare”...
Ea
seamănă în celălalt iluzia lucrului comun şi se aseamănă în
acele momente de frenezie empatică/ simpatică cu ceea ce sunt de
fapt cuvintele – nu semne, nu indicatori, ci chiar viaţa în
rezumat a fiinţei vorbitoare care le poartă încărcătura cu sine.
Când
un om vorbeşte, inevitabil, el încearcă să-ţi rezume viaţa sa
(în întregime, respectiv ultimele sale impresii despre ea), el
încearcă să se arate pe sine, prin puterea lor.
Dar
cel care ascultă poate să priceapă doar parţial acest rezumat
(„parţial” care poate varia dinspre a nu înţelege mai nimic
spre a bănui ceva; de la a adulmeca o nuanţă spre a împărtăşi
o proiecţie iluzorie de suprapunere a unei vorbe cu rezonanţă
peste o trăire cu impact de durată).
A
vorbi este a rezuma, a arăta pe scurt spre o realitate, dar nu
precum arată un indicator rutier spre o destinaţie oarecare (adică
rece, nepăsător, „obiectiv”), ci precum arată un călător
spre rucsacul său plin de amintirile călătoriilor de până în
acel moment (adică implicat, pasional, „subiectiv”) şi spre
cuprinsul detaliat al acestui „rucsac” răsturnat în conştiinţa
ascultătorului pentru a-şi revela lui conţinutul.
A
căra (precum un cărăuş) cuvinte în minte este a purta încoace
şi încolo acest conţinut, acest bagaj, această povară de nume,
această sarcină de vorbe. Cel care însă înţelege (prin
concentrare continuă asupra întrebării „Ce este viaţa?” –
pentru o perioadă de timp de cel puţin câteva zile) rolul şi
rostul amăgitor al cuvintelor (şi, mai ales, iluziile convingătoare
care le însoţesc prezenţa) renunţă deodată, în mod spontan,
abisal, profund şi irevocabil la foarte multe din aceste poveri
inutile ţinute în spatele minţii de către fiecare din cuvintele
iubite şi mai puţin iubite de el până atunci. Povara la care el
renunţă astfel este una imensă, iar sentimentul experimentat în
acel moment este unul de eliberare nemăsurată...
Din
acea clipă cuvintele vor continua să trăiască în el, dar el nu
mai trăieşte în ele...
Cine
va fi însă să spună cum este libertatea celui care nu mai este
înlănţuit de cuvinte?
Tu
– stimabile sclav-cărăuş al vorbelor cu care te-ai impregnat şi
te-ai lăsat parfumat până în această clipă – eşti chemat
deci să renunţi la povara cuvintelor şi să le descoperi secretul
lor – secretul acela care nu poate fi rostit...
Viaţa
care trăieşte prin cuvinte nu este adevărata viaţă, dar nici cea
care trăieşte lipsită (voit) de ele nu este...
Viaţa
este întotdeauna floarea care răsare la confluenţă de multe râuri
– de aceea ea va fi mereu mai mult decât aceasta sau decât aceea,
decât ceea ce poate fi perceput aici sau acolo, decât ceea ce se
poate exprima acum sau atunci... Viaţa nu este un cuvânt! Ea nu
este cuvântul „viaţă”! De aceea nu putem afla în cuvinte
răspunsul la întrebarea „Ce este viaţa?”...
Trăirea
resimţită atunci când acest „răspuns” vine, după zile
îndelungate de concentrare continuă, de rostire interioară
repetată (iar şi iar) a întrebării „Ce este viaţa?”, este
atât de imens-infinit-abisală încât nici un cuvânt şi nici o
propoziţie nu va putea să şi-o asume pentru a o purta în spate
(prin asociere). De fapt, această sarcină colosală nici măcar
toate cuvintele/ propoziţiile limbii adunate laolaltă nu sunt
capabile a o înfăptui vreodată (nici măcar la o scară infimă).
Pe
Calea Întrebării vor încerca pe rând zeci şi sute şi mii
de cuvinte şi propoziţii să răspundă la întrebarea „Ce este
viaţa?” – până când într-un final vor realiza neputinţa
lor.
Şi
poate că atunci, într-un ultim efort de voinţă, vor sări cu
toate deodată să dea un răspuns complet satisfăcător acestei
întrebări – şi atunci, în decursul acestui ultim asalt complect
deznădăjduit îşi vor constata slăbiciunea lor fundamentală...
Infinitul nu poate fi „rezumat” în vorbe, nu poate fi prins în
ele şi adus spre mărturisire în limbaj (indiferent de realitatea
sub care el se ascunde – fie ea viaţa, fie fiinţa, fie limbajul,
fie conştiinţa, fie esenţa, fie cunoaşterea...).
De
aceea omul care trăieşte/ simte/ experimentează infinitul/
nemărginirea realizează neputinţa cuvintelor şi renunţă la
amăgirea lor. Din acel moment el doar se joacă cu ele – ele doar
izvorăsc din el, precum apa unui izvor de munte – fără efort,
fără sforţare – în mod natural...
Cuvintele
sunt întâmplări şi întâmplările sunt cuvinte şi nu e de
căutat vreun absolut în ele, pentru că nu creşte aşa ceva nici
la rădăcina lor şi nici din seva lor de viaţă...
Doar
cel lipsit de cuvinte (de identificarea cu ele) poate să se joace cu
vorbele, doar cel care nu le mai poartă povara în spate ajunge la
esenţa intransmisibilă a vieţii...
Pentru
el întrebarea „Ce este viaţa?” este un simplu joc de cuvinte –
o asociere de vorbe care nu-i spun nimic – cuvintele curg, se
scurg, se preling, se duc precum norii care aleargă spre cerul de
dincolo de orizont – vorbitorul care cunoaşte esenţa trecătoare
a cuvintelor le lasă să se mişte spontan pe firmamentul limbii
sale fără a le pune piedici şi fără a le ajuta – le lasă să
trăiască în el potrivit naturii lor libere şi neîngrădite –
el devine oglindă pentru ele şi ele devin oglindă pentru el.
Şi
atunci, poate te întrebi tu:
–
De ce mai repetă el atunci întrebarea „Ce este viaţa?”
–
De ce? În nici un caz pentru mine... Dacă în discursul acestei
cărţi vezi repetându-se întrebarea „Ce este viaţa?”, să
ştii că nu o fac pentru mine: eu nu mai simt nevoia acestei
repetiţii. O fac însă pentru tine – fiindcă tu simţi încă
această nevoie – şi eu simt că tu o simţi. Empatizez deci cu
tine prin curgerea naturală a cuvintelor, propoziţiilor şi
frazelor şi te pun mereu în prezenţa întrebării „Ce este
viaţa?” spre a te ajuta să găseşti şi tu drumul care duce la
lumea care vieţuieşte dincolo de cuvinte, chiar dacă trăieşte şi
în ele.
Şi
să ştii că nu vreau neapărat să fac această muncă de
conştientizare, dar nici nu mă opun ei – prin urmare, ea se
manifestă acum spontan prin mine şi te ajută pe tine să te
apropii pas cu pas de bucuria întâlnirii cu nemărginirea...
Bucuria
mea să fie deci şi bucuria ta: fie ca semnele noastre să se
întâlnească (măcar parţial) la un moment dat şi eu să înţeleg
dincolo de cuvintele tale că tu ai înţeles dincolo de cuvintele
mele! De abia atunci vom începe noi să „comunicăm” cu
adevărat. Până atunci însă permite-mi încă puţin să vorbesc
la fel de mult ca şi tine în trăirea acestei cărţi... Permite
vorbelor mele să trăiască spontan în tine şi vorbelor tale să
vorbească direct spre mine – să ne lăsam încă puţin în hora
întâlnirii lor şi să nu le oprim din joacă – e păcat şi de
ele şi de tine şi de mine – părem acum că ne înţelegem aşa
de bine...
CE ESTE A?
Vorbim
deci mereu de litere şi cuvinte, de propoziţii şi fraze, de semne
şi simboluri şi vedem că fiind dat „A”, în contextul
existenţial ontologic al metafizicii iscoditoare, în mod natural se
ridică spre exprimare în conştiinţa cercetătoare mereu
următoarea întrebare: „Ce este A?”.
Şi
putem să răspundem fără a ezita: „A este D-ul care poartă
cu sine sensul C spre a închide hermeneutic în destinul său
adevărul B infinit!” („A ESTE D-UL
CARE POARTĂ CU SINE SENSUL C SPRE A ÎNCHIDE HERMENEUTIC ÎN
DESTINUL SĂU ADEVĂRUL B INFINIT!”).
Ne
putem însă întreba: „Este D mijlocitorul esenţial legăturii
valorice care se stabileşte între A şi C?”. Şi iarăşi ne mai
putem întreba dacă nu cumva B, prin natura lui metafizică, ridică
în faţa conştiinţei D-ului întrebarea deschizătoare de
orizonturi lingvistice specifice C-ului: „Dacă B nu ar mai fi şi
D ar fi altfel decât este, atunci A ar mai fi C? Se mai poate vorbi
cu sens de A în lipsa lui C?”.
Nu!
Cu siguranţă A şi C se susţin reciproc în existenţă – şi e
suficient să amintim aici ca argument evidenţa fiinţării fiinţei
A-ului în sfera metafizică a lui C şi de vieţuirea axiologic
grăitoare a lui B în arealul existenţialist specific câmpului de
realitate generat spontan de către D – spre a vedea astfel imediat
că între A şi C se stabileşte o comunicare cognitiv-raţională
de o mare intensitate care reflectă planul realului acţional, nu în
relaţie cu B aflat în derivă de sens relativistă, ci mai degrabă
cu E, regăsit valoric pe o linie de disociere profundă faţă de
viaţa iraţională specifică prezenţei, de multe ori,
contradictorii a lui A în substanţa conştiinţei perceptive.
Şi
să ştii că nu prin A este E adus spre desăvârşire metafizică
şi nu prin C este E îmbrăcat cu veşmintele spaţial valorice ale
lui D şi cu enigmele noosferice ale lui F, ci E păşeşte spre
transcendere de sine prin însăşi psihologia abisală specifică
manifestării sale relaţionale cu S.
Totuşi
E nu se constituie simţirii ca fiind experienţa unui vid sau ca
fiind vocea unei revelaţii enstatice, ci tocmai dimpotrivă – şi
anume, ca fiind C-ul S din care izvorăsc formalismele fenomenologice
A care vin să încarce argumentativ prezenţele valorice specifice
lui D şi lui C cu nuanţe infinite de fiinţă ce garantează
conştiinţei constatarea unui temei ultim spre trăire perceptivă
directă – anume a temeiului G, care poate fi actualizat senzorial
şi sensual, în momentul gustării din deliciile conceptual-ideatice
emanate de H spre înţelegerea clară a problematicii obiectuale
izvorâte din A.
Lumina
subiectivităţii obiectivizate spre lectură gestual-intelectuală a
substratului intuitiv-emoţional implantat de H în fiinţa lui A
indică spre necesitatea realizării unui demers de apropiere prin C
de F-ul minţii şi arată spre urgenţa asumării unei simplităţi
lucide în considerarea raportului de dăruire experimentală care se
instituie inevitabil între A şi C şi mai ales între A şi S
datorită faptului că starea estetică a lui S aruncă instinctiv o
privire relativ golită de neclaritate spre voinţa care doreşte să
se apropie de viaţa realităţii esenţiale specifice lui A.
Şi
totuşi te întreb acum pe tine: „Ce este A?”. Poţi tu
oare deduce din contextul discursului de mai sus ce este A? Poţi tu
înţelege care este esenţa lui A, ruptă de orice context (textual
sau existenţial)? Poţi tu ajunge la cunoaşterea lui A analizându-i
doar forma lingvistică de „A” care ţi se oferă semiotic
conştiinţei? Poţi tu să-mi spui pe ce fundament ultim îşi
aşează „A” existenţa? Sau dacă aceasta este intrinsecă unui
conţinut implicit asumat de către forma sa semnică? Sau dacă nu
cumva „A” e doar o convenţie simplă de notare plată a unei
realităţi multidimensionale care, în esenţa ei, continuă să
rămână sub protecţia misterului imposibil de revelat pe deplin?
Este
oare „A” o unealtă lingvistică de folosit (după bunul plac)
fie pentru sens, fie pentru non-sens, fie în joacă, fie în serios,
fie în mod subiectiv, fie de o manieră verificabilă
intersubiectiv?
Are
„A” în sine o fiinţare specifică doar lui? Are „A” un „A”
al lui? Are „A” o viaţă specifică fundamentată pe F, generată
de G, inspirată de I, emanată de E şi cauzată de C? Şi dacă A
este C în relaţie cu D şi cu B, atunci ce este E? Şi ce este G?
Şi ce este I?...
Mai
continui? Te-ai prins de „şmecherie”? Te-ai prins de cercul
vicios al limbajului? Ai sesizat că „A” se defineşte prin
restul cuvintelor şi că acestea fac la fel – că fiecare „cuvânt
stă în plop şi că plopul stă în aer?”...
–
Bine, dar cu teoria corespondenţei cuvintelor cu realităţi
extra-lingvistice cum rămâne?, întrebi poate tu acum. Această
teorie zice că „A” este sau ar trebui să fie doar un nume
pentru o realitate extra-lingvistică – de exemplu, pentru ceea ce
percepi ca albină sau animal, sau ancoră, sau avion, sau amânare,
sau amintire etc.
–
Această teorie are un suport destul de solid, dar i se poate obiecta
că, indiferent cu ce îl asociezi pe „A” (în mod relativ
arbitrar), prin această relaţie de corespondenţă cuvânt-obiect
(/ subiect/ fenomen...) nu faci decât să muţi întrebarea de la
„Ce este A?” ca şi cuvânt care arată/ numeşte ceva spre „Ce
este acel ceva (desemnat/ asociat lui A)?”.
Şi
aici, la acest nivel, vedem că acel ceva (CEVA)
este la rândul său legat (în mod real, nu lingvistic – la nivel
cosmologic, geologic, biologic, chimic, fizic, energetic etc.) de tot
ceea ce este (în mod direct sau indirect) şi că astfel pentru a-i
înţelege esenţa (ESENŢA)
tu ar trebui să cuprinzi în tine infinitul (INFINITUL).
Dacă vrei să înţelegi „albina”, trebuie să înţelegi
deopotrivă şi „Absolutul” şi „Abstractul” şi
„Adevărul”...
„Albina”
(„ALBINA”) există aşa cum este
(printre altele) datorită „mediului” în care a apărut şi ea
se manifestă multi-dimensional în cadrul lui: biologic, fiziologic,
chimic, fizic, ecologic etc. Toate aceste dimensiuni se întrepătrund
şi acţionează deodată (DEODATĂ)
pentru a susţine în fiinţare ceea ce uneori unii numesc cu numele
de „albină”. De aceea pentru a înţelege „albina” în
esenţa ei e nevoie să „înţelegi” absolut tot ceea ce este.
Înţelegerea
„ştiinţifică” a albinei delimitează, numeşte şi identifică
legi şi tipare de manifestare care dau o cunoaştere „parţială”
a „albinei” (mai mult sau mai puţin semnificativă din punct de
vedere pragmatic şi/ sau teoretic), dar această înţelegere este
nimic la scara Absolutului (în comparaţie cu absolut tot ceea ce
este implicat în existenţa a ceea ce, uneori, unii numesc cu
termenul de „albină”).
Viaţa
este un profund mister pentru ea însăşi şi va continua să rămână
aşa de-a pururi. Motivul? Ea nu e parţială, ci integrală – şi
fiindcă Întregul este (relativ) infinit, viaţa este infinit
schimbătoare. Dacă ar fi infinită şi statică (neschimbătoare),
poate că (prin absurd), printr-un efort infinit în spaţiu şi
timp, ar putea ajunge vreodată să se înţeleagă pe sine (deşi în
această ipostază nu ar prea avea ce să înţeleagă sau cum să
înţeleagă), dar cum ea e în continuă mişcare (din infinit spre
infinit) ea nu se va putea înţelege cu adevărat nicicând, pentru
că, printre altele, ea are prea multe de înţeles deodată şi
apoi, pentru că, chiar dacă ar reuşi să cuprindă pentru o clipă
infinitul cu înţelegerea sa, aceasta ar expira exact în clipa
următoare – şi astfel înţelegerea căutată ar fi din nou doar
parţială/ temporară.
Aceasta
nu înseamnă însă că viaţa va înceta vreodată să încerce să
înţeleagă, chiar şi parţial/ temporar, viaţa. Stă în natura
ei ca atâta timp cât este aşa cum este (anume în mişcare
repetată supusă unor uşoare variaţii date de combinatorici
contingent-proximale) să încerce să „se înţeleagă” – să
se răsplătească mereu cu noi şi noi „înţelesuri”, spre a nu
i se mai părea drumul său de înţelegere ca fiind ceea ce este –
anume o muncă în zadar...
Viaţa
în esenţă se joacă cu înţelesurile sale (artistice, filosofice,
psihologice, religioase etc.) şi înţelesurile se joacă cu ea,
pentru că „A este D-ul care poartă cu sine sensul C spre a
închide hermeneutic în destinul său adevărul B infinit!” –
adică, fiindcă:
1.
„A_bsurdul este D_rum-ul care poartă cu sine sensul C_cuvântului
spre a închide hermeneutic în destinul său adevărul B_unului-simţ
infinit!”
2.
„A_bsolutul este D_ivin-ul care poartă cu sine sensul C_credinţei
spre a închide hermeneutic în destinul său adevărul B_analului
infinit!”
3.
„A_bstractul este Dar-ul care poartă cu sine sensul C_onceptului
spre a închide hermeneutic în destinul său adevărul B_inelui
infinit!”
Concluzia?
Haide zi, nu fi sfios(/oasă)!
–
A este A, fiindcă tot ceea ce este este tot ceea ce este?
–
Hm... Ok – merge şi aşa. Dar mai încearcă te rog!
–
A este A, pentru că la nivel de formă este distinct (cel puţin sub
câteva aspecte) de B şi de C?
–
Şi asta merge. Dar mai încearcă!
–
A este ceea ce este, pentru că B nu este ceea ce A este?
–
Văd că te învârţi pe lângă principiile identităţii şi
non-contradicţiei şi bine faci, că altfel nu ne-am mai înţelege
deloc în comunicare... Dar ce altceva mai este A?
–
A este viaţa?
–
Aha... Te apropii – să ştii că eşti pe aproape stimabile(/ă)!
Dar nu ai ajuns chiar unde trebuie. Haide deci, mai zi!
–
A este... – nu te va mulţumi nici un răspuns, orice ţi-aş
răspunde... – aşa e?
–
Da aşa este... Viaţa nu se mulţumeşte cu nici un răspuns
definitiv, dogmatic, absolut! Nu este în firea ei acest lucru!...
COPACUL VIEŢII
Să
te întreb însă acum altceva:
–
Este viaţa un copac? Are ea rădăcini, trunchi, crengi, frunze? Îşi
ia ea seva dintr-un sol al vieţii şi apa dintr-un cer al ei? Este
viaţa un copac?... Ce este un copac?... Pardon, am vrut să zic: „Ce
este viaţa?”...
Iar
dacă viaţa ar fi un copac, ce ar fi mai important la ea:
rădăcinile, trunchiul, crengile, frunzele, florile, seminţele,
solul, apa sau lumina solară? Unde se termină copacul cu adevărat?
Care este esenţa lui? Şi unde se termină viaţa, care este
substanţa ei fundamentală? Ce este viaţa până la urmă? Este ea
un copac?... Da? Dar de ce nu ar fi o floare? Sau un fluture? Sau un
gândac? Sau o piatră? Sau un munte?...
„Este!”
(„ESTE!”)... – câte sunt în
„este”!... De fapt, în „este” este tot ce „este” că
doar de aceea se numeşte „este” şi nu altfel...
–
Dar ce este atunci „nu este”?, vei întreba poate tu. Ceea ce „nu
este” oare este?
–
Hm... Văd că vrei să mă atragi în aporii şi paradoxuri...
Foarte bine, uite îţi voi face pe plac: „ceea ce nu este” este
„ceea ce nu este”! Sau mai simplu: „Nu este” este „nu
este”! – Deci „nu este” este (cumva)! E ciudat nu? – Chiar
şi ceea ce nu este este!
–
Cum se poate aşa ceva?, poate mă întrebi.
–
Se poate, îţi răspund, şi nu e nici un paradox aici, fiindcă tot
ceea ce este (scris, vorbit, arătat, gândit, simţit) este (cel
puţin la nivel de scriere, vorbire, arătare, gândire, simţire)...
Tot ceea ce este este – cel puţin într-un sens al lui „este”
cules din infinitatea lui de sensuri potenţiale!
Astfel,
ceva („X”, de exemplu) este pe un nivel/ sens sau mai multe, dar
nu este (sau poate să nu fie) pe un alt nivel/ sens sau pe mai
multe. De unde deducem că „este” este şi nu este în acelaşi
timp... Dacă medităm puţin, vedem că „este” şi „nu este”
(fiinţa şi nefiinţa/ neantul) pot să existe concomitent... Ele
pot să se suprapună ontologic pe deplin, chiar dacă logic par că
se exclud reciproc.
–
De ce?
–
Pentru că aşa cum am mai menţionat nu putem să delimităm în mod
absolut unde se termină ceva şi unde începe altceva – şi, prin
urmare, nu putem delimita în mod esenţial unde se termină „este”
(fiinţa/ viaţa) şi unde începe „nu este” (nefiinţa/
moartea).
Astfel,
uneori, unora li se pare că în fiecare „este” –
particularizat sub un anume raport – este cel puţin un pic de „nu
este” sub acelaşi raport.
–
Nu se poate... Aceasta ar însemna ca o afirmaţie să fie în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi o negaţie a ceea ce se
afirmă şi invers. Când ai afirma ceva, de fapt, ar însemna că-l
negi pe acel ceva şi când ai nega ceva, ar însemna că-l afirmi...
Când ai zice, de exemplu: „Eu citesc această carte (intitulată
„Ce este viaţa?)” ai zice de fapt că: „Eu nu citesc această
carte (intitulată „Ce este viaţa?)”!
–
În cazul tău s-ar putea ca chiar aşa să fie: când citeşti
aceste rânduri, exact în acel moment, tu de fapt să nu le citeşti,
ci să le gândeşti, să le absorbi în tine, să le trăieşti în
conştiinţă...
–
Ha, ha... Păi asta e citirea – absorbţia de care ziceai şi nu
poţi să o ai şi să nu o ai în acelaşi timp.
–
Ba poţi – fiindcă tu nu ai reţinut/ absorbit/ trăit fiecare
expresie citită – de exemplu, tu nu ai absorbit pe deplin în
conştiinţa ta nici măcar pagina „citită” înainte de prezenta
pagină. Dacă ai închide cartea chiar acum şi apoi ai încerca să
notezi pe o coală de hârtie conţinutul ultimei pagini citite, ai
vedea cu adevărat cât de puţin ai citit/ absorbit din ea în tine.
Şi acest lucru este aşa, deoarece tu nu ai „citit-o”, ci doar
ai trăit-o superficial, mai mult axat pe propria ta gândire şi
citire interioară decât pe ceea ce scrie în această carte. Tu nu
ai citit cartea aceasta – tu te-ai citit pe tine! Şi, prin urmare,
„am citit”, în cazul tău, e egal cu „nu am citit”...
–
Mă faci neatent/ă?... sau cum?
–
Nu. Vai de mine!... Nu-mi permit... Îţi arătam doar cum poţi să
citeşti fără a citi – cum poţi să citeşti şi să nu citeşti
în acelaşi timp...
–
Ştiu ce faci – tu subliniezi aici faptul că un cuvânt precum cel
de „citire” sau cel de „eu” are multiple sensuri şi chiar
mai mult de atât – că acelaşi sens stabilit ca atare (de
exemplu, sensul de memorare, reţinere, înţelegere, parcurgere cu
privirea, parcurgere cu gândirea etc.) are de fapt mai multe sensuri
(implicit înglobate) în el...
–
Exact...
–
Mda... Trebuie să-ţi dau dreptate: orice sens are mai multe
sensuri! Dar totuşi aceasta înseamnă că trăim în paradox
continuu, în ambiguitate infinită, în nedeterminare ontologică,
în hermeneutică indefinită...
–
E... haide că exagerezi... Nu mai fi aşa tragic/ă în concepte...
Înseamnă doar că un sens clar definit şi bine delimitat (sub un
timp şi un raport bine precizat), tocmai prin această limitare
determinată a sa, capătă automat sensuri infinite prin factorii
(implicit şi inevitabil infinit relaţionaţi cu întregul) folosiţi
pentru a-l delimita, pentru a-l clarifica.
După
cum vezi şi tu, oricum am da-o tot în sens multiplu şi relativ
rămânem – şi dacă îl delimităm şi dacă nu o facem. De multe
ori, a afirma ceva este din această perspectivă (uni-multi-sens) şi
a nega acel ceva. A constata o existenţă înseamnă deopotrivă şi
a o nega – o dovadă conţine, de multe ori, în sine dovada care
dovedeşte propria sa lipsă de capacitate de dovedire.
Când
cineva afirmă identitatea „A = A”, el/ ea nu ne spune ce este
„A” sau unde se termină el, ci doar că el este aşa cum este
(ar fi fost culmea să fie altfel!).
El/
ea poate afirma apoi că „A e diferit de non-A”. Astfel, deşi nu
s-a stabilit clar care sunt limitele lui A şi ale lui non-A,
respectiv unde se termină unul şi unde începe celălalt, el/ ea
poate susţine că totuşi A şi non-A sunt diferiţi.
Ne
mai poate spune apoi că nu există un B care să fie în acelaşi
timp şi A şi non-A, când este evident că acest B este, pentru că
altfel nu ar putea să existe nici o legătură (logică sau de altă
natură) între A şi non-A.
Prin
urmare, datorită stabilirii arbitrare în existenţă a unor limite
care de fapt nu există, se pot face deopotrivă şi diferenţieri
artificiale şi identificări superficiale.
Dacă
identitatea lui A se stabileşte doar în raport cu sine însuşi
(fără nici o corelaţie cu non-A), ea nu are nici o relevanţă,
fiindcă nici o identitate nu este parţială (ruptă din întreg). A
este A, pentru că tot ceea ce este (A şi non-A (B şi C şi D
ş.a.m.d.) deopotrivă) este ceea ce este. Identitatea lui A este
dată de relaţia lui cu B, cu C, cu D... şi nu doar cu sine însuşi:
A = A <-> B <-> C <-> D <-> E ... Deci „A =
A şi non-A” şi, prin urmare, se pare că identitatea reală (nu
fictivă) a lui A exclude contrazicerea lui definitivă şi
irevocabilă cu non-A...
Nu
putem şti dacă A e diferit de non-A, dacă nu avem un criteriu
comun de apreciere/ discriminare aplicabil deopotrivă atât lui A,
cât şi lui non-A. „Viaţa nu este X” este (de multe ori şi)
„viaţa este X”, pentru că e uşor să găsim realităţi comune
de manifestare specifice şi „vieţii” şi lui „X”.
Răspunsul
brut la întrebarea „Ce este viaţa?” este „Viaţa este
viaţă!”. Răspunsul tranşant este acela care spune că „viaţa
fie este viaţă, fie nu este viaţă!”. Iar răspunsul
reducţionist afirmă că „viaţa şi non-viaţa nu au nimic în
comun: ori viaţa este viaţă, ori viaţa nu este viaţă.”
Reducţionismul
ne-nuanţabil susţine astfel că nu poţi afirma şi nega în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport acelaşi lucru despre acelaşi
obiect... E evident însă că poţi afirma acest lucru...
„Viaţa
este X” înseamnă că punem un semn de identitate între viaţă
şi X, că X = Viaţa. Dar este evident că viaţa nu poate fi
egalată decât de ea însăşi şi că, prin urmare, oricare ar fi X
(diferit de viaţă) viaţa este diferită de X (viaţa nu poate fi
definită în mod definitiv şi integral prin nimic anume). Răspunsul
instinctiv la întrebarea „Ce este X?” pare deci să fie „X
este X!”...
„Viaţa
nu este X” este totuşi altceva decât „viaţa este X”. Nu
putem şi să îl aplicăm pe X şi să îl negăm pe X în relaţie
cu viaţa – cum ar zice unii: ori e albă, ori e neagră – totuşi
viaţa e mai mereu fie gri, fie colorată (şi doar foarte rar doar
albă sau doar neagră)!
Cel
care nu cunoaşte afirmările parţiale şi negările parţiale nu
cunoaşte realitatea... „Viaţa este un copac!” este o afirmare
parţială a laturii „arboricole” a vieţii. „Viaţa nu este un
copac!” e o negare parţială a acestei laturi.
Orice
propoziţie de experienţă afirmă parţial şi neagă parţial –
ea nu poate afirma integral şi nici nega total ceva anume. Prin
urmare, nici o propoziţie constatativă nu e completă. Atâta timp
cât o propoziţie nu este doar o repetare absurdă a unuia şi
aceluiaşi cuvânt ea spune mult mai mult decât că A = A. Atâta
timp cât o propoziţie este formată din cuvinte diferite înlănţuite
prin relaţii gramaticale specifice ea spune de fapt că A este (şi)
non-A (de exemplu, că „Viaţa este un copac” sau că ea este
„schimbare” etc.).
A
afirma existenţa vieţii e, de multe ori, tot una cu negarea acestei
existenţe: „viaţa există” înseamnă şi că „viaţa nu
există”...
Cum
stabilim că viaţa există? Mai întâi, trebuie să identificăm
ceva pe care să o botezăm „viaţă” şi apoi să identificăm
ceva pe care să o botezăm „existenţă” şi apoi să constatăm
că „existenţa” şi „viaţa” au o legătură (de existenţă/
viaţă)...
Cum
stabilim însă că „viaţa nu există”? Păi realizăm
botezările de mai sus şi apoi zicem că nu este nici o legătură
între ele (între „viaţă” şi „existenţă”), de exemplu,
printre altele, „pentru că aşa avem noi chef”... – (Doar) În
vorbe (logice sau nu) nimic nu poate fi „demonstrat” sau
„infirmat”... Aici orice se poate afirma şi se poate nega
relativ după bunul plac (e suficient să defineşti şi să
redefineşti cuvintele implicate în discurs...). Poeţii ştiu cel
mai bine acest lucru (poate un pic mai bine decât
metafizicienii...).
Trăim
deci în lumea definirii (ultime) imposibile, în lumea delimitării
(definitive şi irevocabile) imposibil de efectuat...
Lumea
este indivizibilă şi viaţa la fel. Orice cuvânt este orice
cuvânt. Dacă ai impresia că, de exemplu, cuvintele din această
propoziţie sunt distincte, te asigur că te înşeli (cel puţin
parţial). Toate fac referire imediată la una şi aceeaşi
realitate: discursul este o totalitate organică care nu se încurcă
în cuvinte... Dar tu (probabil că) încă nu poţi pricepe acest
lucru...
Nu
dispera însă – poate că în curând vei reuşi să descoperi şi
tu secretul cuvintelor – continuă se te întrebi „Ce este
viaţa?” şi astfel poate vei înţelege la un moment dat că viaţa
(„Ce este viaţa?”...) poate să fie ceva („Ce este viaţa?”...)
sau nimic („Ce este viaţa?”...), că poate să fie ce vrea ea
(„Ce este viaţa?”...), că poate să fie şi să nu fie în
acelaşi timp („Ce este viaţa?”...) şi în ceea ce este („Ce
este viaţa?”...) şi în ceea ce nu este („Ce este
viaţa?”...)... – doar când vei contempla pe deplin viziunea
Întregului, vei ajunge să-i „înţelegi” părţile... Totul se
va aşeza pentru tine doar în cadrul iluminatoriu al trăirii
infinit integratoare...
Atunci
nu vei mai avea (atâtea) întrebări, pentru că vei realiza că
întrebările (cel mai adesea) sunt (doar) nişte întreprinderi
stupide ale minţii rătăcite printre cuvinte fără substanţă
(filosofice, religioase, psihologice, ştiinţifice sau de altă
natură). Nu vei mai avea (atâtea) întrebări, pentru că (mai)
toate răspunsurile esenţiale îţi vor fi evidente imediat – sunt
relativ evidente (mai) toate răspunsurile (esenţiale) care pot fi
date întrebărilor stupide ale minţii rătăcite – cum e, de
exemplu, întrebarea „Ce este viaţa?”...
–
Dar cum poate să fie „stupid” ceva atât de fundamental precum
interogaţia profundă asupra naturii ultime a vieţii?, vei întreba
tu.
–
Ei, uite că poate... pentru tine însă se poate face o excepţie şi
putem socoti că întrebarea menţionată este una „deşteaptă”
şi „serioasă”, una necesară şi de dorit a fi pusă, mai ales
dacă tu încă mai crezi în definiţii şi răspunsuri de vorbe
alăturate întrebărilor de vorbe...
Răspunsurile
viabile sunt răspunsuri de fapte, prin acte concrete, spre
transformări palpabile imediate, la întrebări de aceeaşi natură.
Să
nu uiţi însă că şi întrebările metafizice, că şi
interogaţiile filosofice sunt extrem de palpabile şi de concrete,
sunt la fel de ancorate în fapte şi acte ca orice alte întrebări...
mai ales pentru cei care au atins maturitatea necesară pentru a
putea să şi le pună în mod serios.
Aceasta
nu înseamnă însă că ei trebuie să îmbătrânească cu ele în
minte... orice are o limită şi un sens: întrebarea „Ce este
viaţa?” şi „Calea Întrebării” ce o susţine în practică
de concentrare are sens, dacă te duce la trăirea „vidului
lingvistic”, la mai buna înţelegere a realităţilor indefinibile
care pătrund abisal întreaga fiinţă...
Tu
eşti invitat/ă deci să simţi direct, cu putere şi intensitate
maximă Răspunsul Ultim la această întrebare... Doar când îl vei
afla pe acesta, vei putea depune mărturie că Drumul Întrebării
are sens... până atunci el nu are sens şi nici nu poate să
aibă...
Întrebarea
„Ce este viaţa?” este deci chemată să cocheteze în tine cu
jocurile de vorbe, dar nu din plictiseală şi nici din dorinţa de
a-ţi pierde vremea, ci din nevoia de a-ţi arăta, puţin câte
puţin, adevărul despre limitele gândirii conceptuale, ale
raţiunii, ale percepţiei, ale cunoaşterii, ale înţelegerii, ale
conştiinţei...
VISUL VIEŢII ŞI VIAŢA VISULUI
Dacă
stai să te gândeşti, s-ar putea să-ţi pară uneori că viaţa
este (precum) un vis: că este lipsită de consistenţă şi conţinut
stabil, că este angrenată aleator în jocuri de lumini şi umbre,
în jocuri de sunete şi imagini care devin irelevante la trezire,
deşi păreau destul de importante în vis. Şi s-ar putea uneori să
crezi că rolul pe care îl joacă pentru vis trezirea din vis îl
joacă pentru viaţă trezirea din viaţă – moartea sau conştiinţa
conştiinţei onirice a vieţii...
Mulţi
s-au întrebat: „Ce este viaţa?” Şi mulţi au răspuns acestei
întrebări astfel: „Viaţa este un vis!” („VIAŢA
ESTE UN VIS!”). Dar este ea un vis oarecare (printre
multe alte vise posibile sau reale) sau ea este Visul (VISUL)?
Este ea un vis din care cel care-l trăieşte se poate trezi sau este
un vis fără de sfârşit, un vis infinit: un vis fără de trezire?
Viaţa
ca vis lipsit de trezire poate părea o teorie viabilă, fiindcă
trezirea din viaţă (sfârşitul vieţii-vis) nu e posibilă atâta
timp cât viaţa încă există. Iar atunci când ea se termină, nu
mai are cine să se trezească din el.
Trezirea
din viaţă, prin similitudine cu trezirea din vis, mai ridică apoi
o problemă, anume: oare atunci când un vis se termină, un altul
începe? (Şi astfel ceea ce părea a fi trezire este, de fapt,
adormire – într-un nou vis?)... Dacă trezirea din viaţă este
doar adormirea spre visare a unei alte vieţi?...
–
Dacă viaţa este un vis, nu putem şti, vei zice tu, pentru că nu
avem repere – ştim că am visat doar după ce visul s-a încheiat
– vom putea şti deci că viaţa a fost un vis doar după ce visul
ei îşi va găsi încheiere...
–
Aici ai un pic de dreptate – dar nu e doar aşa cum zici tu – noi
putem şti că visăm şi în timp ce visăm – putem şti că viaţa
e un vis şi înainte ca ea să-şi găsească încheiere. Secretul
acestei conştientizări constă în atenţia fixată, centrată,
captată în concentrare neclintită pentru o perioadă mai
îndelungată de timp în una şi aceeaşi direcţie.
Visul/
viaţa zburdă încoace şi încolo, nicicând stând locului,
nicicând oferind un moment rezonabil de răgaz şi reflecţie –
aceste momente le putem afla însă prin oprire din mişcare, din
agitaţie, din rătăcire – prin concentrarea continuă pe un
detaliu oarecare al visului/ vieţii. În scurt timp vom vedea astfel
cum visul-vieţii se destramă, cum magia lui apune şi voalul care
îi ascunde goliciunea dispare. Visul/ viaţa pot continua doar atâta
timp cât se află în mişcare frenetică, în transformare
neîntreruptă.
Centrarea,
con-centrarea destabilizează însă visul/ viaţa şi îl/ o relevă
ca fiind lipsit/ă de consistenţă, arătând percepţiei celui
trezit din/ în vis/ viaţă insignifianţa frământărilor şi
problemelor cu care el – visul şi ea – viaţa îl tentează
necontenit spre identificare de fiinţă...
Viaţa
visului este visul vieţii... Şi nu poate fi o vieţuire de vis mai
palpitantă şi mai vie decât visul numit viaţă.
Visul
nu trece în viaţă, pentru că nu vieţuieşte prea mult trecerea
în vis – şi nu trece viaţa în vis, pentru că ea nu se visează
suficient ca fiind o trecere/ petrecere trecătoare.
Viaţa
se visează totuşi, uneori, ca fiind o ieşire din vis – ea
visează că ar putea fi (şi) o plecare din vorbe şi versuri, din
atingeri şi şoapte, din strigăte şi lacrimi, din forme şi
plăceri, din culori şi spaţii, din contururi şi nuanţe, din
istorii şi gusturi, din povestiri şi esenţe de formal...
Simţul
e viaţa, percepţia este visul, dar nu orice simţ şi nu orice
percepţie, ci doar simţul vieţii şi percepţia visului luate
împreună şi intuite simultan în aceeaşi conştiinţă.
Simţul
vieţii şi percepţia visului (odată suprapuse) nasc, în
realitatea care le experimentează contopirea, simţul visului şi
percepţia vieţii – mai precis, visul ca viaţă şi viaţa ca
vis. Dar nu e o percepţie/ simţire precum a unuia care mai caută o
trezire din vis şi o finalitate ultimă în viaţă. Nu! Pentru el
acestea sunt doar vise şi vieţi care pot fi trăite direct fără
intermedierile stânjenitoare ale unor frământări inutile şi ale
unor întrebări fără noimă. Vise şi vieţi de schimbare continuă
şi de nemişcare perpetuă...
Când
viaţa şi visul se suprapun, când între ele se încheagă o
relaţie nebună de iubire, când între ele nu mai sunt intimităţi
de explorat şi pătruns, când întrepătrunderea lor sexuală este
completă şi maximală, viaţa prinde vis şi visul prinde viaţă.
Atunci ajungem la trezirea din umbra visului fără de viaţă şi
din amărăciunea vieţii fără de vis.
Iubirea
viselor şi a vieţilor nu poate să nască decât vise pline de
viaţă, de conţinut, de contur, de realitate, vise care stau
ontologic mărturie pentru propria lor existenţă şi care se aduc
singure chezăşie pentru propria lor fiinţare – vise care îşi
sunt lor înşile auto-suficiente şi care nu mai caută în afara
lor mărturii şi puncte de sprijin pentru a-şi fundamenta
realitatea specifică, pentru a-şi afirma pe deplin viaţa şi
pentru a-şi trăi la maximă intensitate visul.
Aceste
vieţi ştiu că cel care nu-şi trăieşte visul ca şi cum doar el
ar fi – anume ca şi cum nu ar mai fi nimic în afară de el –
adică complet absorbit în pulsul viu al fluxului de acum-aici al
visului – acela nu cunoaşte nici viaţa şi nici visul precum ar
putea să o facă. Dar aceste vieţi mai ştiu de asemenea că cel
care îşi trăieşte visul ca şi cum el nu ar fi – anume, ca şi
cum ar mai fi şi altceva în afara lui şi dincolo de el – adică
detaşat şi întrebător, sceptic şi cercetător faţă de vis şi
faţă de viaţă – acela cunoaşte şi viaţa şi visul şi sub
forma lor aparent paradoxală, sub forma lor „exotică” şi
expansivă deopotrivă – anume viaţa ne-visului şi visul
ne-vieţii. Ele trăiesc astfel viaţa în substratul ei fundamental
a-formal (de dincolo de formele trecătoare ale visului), în esenţa
ei specifică conştientizării a-numeale (de dincolo de nume)
caracteristică substratului a-lingvistic al vieţii.
Nu
visul vieţii este cel care visează viaţa visului, ci visul
ne-vieţii este cel care amăgeşte viaţa spre ţinta trăirii
ne-visului – ca viaţă a ceea ce este lipsit de vis şi de visare.
Şi
această amăgire ar fi de blamat şi de ocolit, dacă în ea nu s-ar
găsi un sâmbure de vis şi de viaţă deopotrivă – sâmburele
vieţii lipsite de vis şi sâmburele visului lipsit de viaţă –
viaţa fără direcţie şi visul fără conţinut – sâmbure care
poate să crească spre răsărire şi dezvoltare (în cel care se
întreabă „Ce este viaţa?”) şi se poate împlini pe sine în
maturitatea prezenţei actualizate specifice lipsei de vis (pentru că
e lipsit de viaţă) şi a lipsei de viaţă (pentru că e lipsită
de vis)...
Viaţa
şi visul par astfel să se co-genereze în fiinţă: viaţa caută
visul şi visul caută viaţa, iar când se întâlnesc, se privesc
în ochi cu patimă, se sorb din priviri, se îmbrăţişează şi se
contopesc – plâng de bucurie: viaţa şi-a regăsit visul şi
visul şi-a întâlnit viaţa...
Vai
de viaţa care nu-şi trăieşte visul! În ea întâlnirea aceasta
nu se poate produce şi visul său nu poate să prindă viaţă: nu
din cauză că ar fi lipsit de viaţă, ci pentru că este lipsit de
viaţă cu vise. Doar visul vieţii cu vise şi viaţa visului cu
viaţă poate surâde inimii care înţelege în adâncul său că
viaţa şi visul nu sunt unul şi acelaşi lucru, dar nici realităţi
fundamental diferite.
Nu
de distincţii prea clare duce lipsă visul vieţii lipsite de visele
specifice vieţii viselor cu viaţă, ci de contopiri poetice
înălţător afirmate spre înmiresmarea beatifică emanată din
visului vieţii pline de viaţă care se recunoaşte pe sine cu
entuziasm în viaţa viselor pline de vise despre viaţă.
Visul
cu vise de viaţă visătoare şi viaţa cu vise de vis nu sunt
deziderate vagi şi trăiri deşarte, ci sunt tot ceea ce poate fi
mai frumos în visul cu vise şi în viaţa cu viaţă. Ele sunt
astfel, nu pentru că visul lipsit de vise şi viaţa fără de viaţă
ar fi neapărat o imposibilitate logică, ci pentru că, atunci când
tu te întrebi „Ce este viaţa?”, presupui subliminal că ea este
ceva mai mult, nu doar decât ceea ce era înainte de a începe să
te întrebi despre ea; nu doar decât ceea ce este acum când te
întrebi deja despre identitatea ei, ci chiar mai mult decât ceea ce
ea va fi atunci când (teoretic) vei găsi (şi tu) răspunsul
„ultim” la această întrebare.
Această
presupunere a existenţei transcendente – acest „ceva mai mult”
decât viaţa actuală şi decât visul prezent este ceea ce se poate
numi viaţă a visului de dincolo de visarea vieţii – presupunând
că acest „dincolo” nu este o simplă amăgire venită doar din
combinarea de cuvinte fără substanţă...
Dacă
tu te întrebi „Ce este viaţa?”, atunci visul tău („Ce este
viaţa?”...) se apropie de sfârşit („Ce este viaţa?”...) şi
viaţa („Ce este viaţa?”...) aşa cum o ştiai până acum („Ce
este viaţa?”...) se apropie de finalitate („Ce este viaţa?”...).
Teme-te
dar şi te înspăimântă! Dacă vei afla răspunsul la această
întrebare, viaţa de până acum îţi va părea ca şi cum nu ar fi
fost: ea îţi va deveni instantaneu vis, iar visul trezirii din ea
îţi va deveni instantaneu realitate...
Poate
că ar fi deci momentul să te opreşti din visul acestei întrebări
(„Ce este viaţa?”...) şi din viaţa acestei interogaţii („Ce
este viaţa?”) până nu este prea târziu – până când nu se
vor cutremura din temelii şi viaţa („Ce este viaţa?”...) şi
visele tale („Ce este viaţa?”...) – atunci când visul
întrebării („Ce este viaţa?”...) va sfârşi pentru totdeauna
viaţa răspunsurilor...
Fiindcă
odată ce întrebarea („Ce este viaţa?”) va pieri din câmpul
conştiinţei tale în momentul în care îşi va întâlni Răspunsul
şi viaţa (întrebării) şi visul (răspunsului) vor pieri
deopotrivă şi nu se vor mai naşte în veci pentru tine în formele
iluzorii pe care acum tu le consideri întemeiate şi ne-amăgitoare.
Realităţile distincte şi clar delimitate (de cuvinte) pe care tu
acum crezi că le cunoşti, în trăirea integrală ce vine în clipa
Trezirii, se transfigurează fundamental – din acel moment viaţa
şi visul devin una: viaţa devine vis şi visul devine viaţă!...
Visul vieţii „neiluminate” devine amintire îndepărtată, iar
viaţa visului de „trezire” devine constatare imediată...
AMINTIREA, PREVIZIUNEA ŞI
CONSTATAREA
La
o primă vedere, amintirea apare ca fiind indisolubil legată de
trecut – de un trecut venit a se reactualiza în prezent. Şi
astfel se face că foarte rar amintirea este legată de viitor,
deoarece instinctul intelectual ne spune că nu putem să ne amintim
ceva ce încă nu s-a întâmplat.
Dar
oare nu putem găsi nici o similitudine între amintire şi
previziune? Oare nu sunt, de exemplu, ambele decât nişte aproximări
(a ceea ce s-a întâmplat, respectiv a ceea ce urmează să se
întâmple)?
În
amintire nu vedem trecutul – nu îl percepem ca fiind la fel de
real şi de palpabil ca atunci când l-am perceput în trecut ca
fiind prezent. În amintire doar îl aproximăm – îi dăm un
contur destul de difuz, în care detaliile tind să dispară din
peisaj alunecând subtil în uitare şi ne mai atrag atenţia doar
câteva aspecte selectate relativ contingent din ansamblul integral
al actului prezent-trecut şi aduse prin repetare şi înflorire
imaginativă la rangul de icoane simbolice pentru percepţia vie a
acelui prezent-trecut, acum lăsat să se retragă diafan în umbra
estompată a timpului pierdut pentru totdeauna.
Icoanele
simbolice, aspectele selectate şi considerate semnificative pentru
un anumit moment al vieţii din trecut capătă acest statut doar
prin repetare de viaţă, prin reactualizarea lor succesivă (cu
transformările şi metamorfozele de rigoare) în diverse clipe
ulterioare de timp. Amintirea unui eveniment specific unui
prezent-trecut oarecare devine astfel uneori cu atât mai fascinantă
şi mai interesantă cu cât se învecheşte mai mult, cu cât ea
este reluată spre amintire-repovestire de mai multe ori. Aspectele
care nu se reiau şi nu se reactualizează în momente succesive de
prezenturi-trecute nu pot deveni amintiri.
La
fel se întâmplă şi cu previziunile/ premoniţiile – ele devin
cu atât mai consistente, mai vii şi mai convingătoare cu cât sunt
reluate spre previzionare-repovestire de mai multe ori, în diferite
momente de prezenturi-viitoare.
Amintirile
şi previziunile vieţii, astfel reluate şi puse ca puncte de reper
conştiinţei, ghidează acţiunea fiinţei pe axa spaţio-temporală
a prezentului continuu dinspre prezentul-trecut prin
prezentul-prezent spre prezentul-viitor...
Ce
este atunci viaţa? Este ea o amintire? Sau o previziune? Sau e pur
şi simplu o constatare/ percepţie directă şi continuă a
veşnicului Aici-Acum (şi nu a lui atunci-acolo sau a lui
atunci-aici)?...
Dar
atunci nu există oare o suprapunere între amintire şi previziune?
Poate fi oare previziunea o amintire şi amintirea o previziune?...
Oare expresia „istoria se repetă” nu ne spune că amintirea este
o previziune? Şi ce ne spune formularea „cine nu-şi cunoaşte
istoria este condamnat să o repete” decât că previziunea este o
(re)amintire?
Să
fie deci posibil ca pentru a ne aminti trecutul să trebuiască de
fapt să privim în viitor? Respectiv ca pentru a ne vedea viitorul
să trebuiască doar a ne uita în trecut?
În
această constatare este o oarecare oază de luciditate, chiar dacă,
de multe ori, ea apare ca fiind un pic cam forţată. Nu însă
foarte forţată, deoarece este evident că amintirea a fost odată o
previziune şi că previziunea (corectă sau greşită) va (putea)
deveni ulterior o amintire... Previziunea vieţii se metamorfozează
în amintirea ei prin intermediul constatării – şi tot
prin ea se produce şi transformarea contrară. Prin urmare, în
principiu, orice viaţă/ trăire, la scară atemporală, este în
acelaşi timp şi amintire şi constatare şi previziune: ne amintim
previziunea, constatăm amintirea şi prevedem constatarea...
Pe
nesimţite, prin jocul magic al clipei prezente, prezentul-trecut
trece în prezent-prezent şi apoi în prezent-viitor şi invers –
plimbarea pe axa orientativă a timpului este o constantă a
conştiinţei. Se poate astfel spune că cel care îşi aminteşte
prevede trecutul (ce va fi să fie), că cel care constată vede
trecutul (ce încă mai este) şi că cel care previzionează revede
viitorul (care a fost odată).
Pentru
că tot timpul trecutul devine viitor şi viitorul trecut, amintirile
devin mereu previziuni şi previziunile amintiri: amintirea vieţii
prevede viitorul ce-i vine din urmă, iar previziunea ei constată
trecutul pe care ea îl lasă în faţă.
În
jocul atemporal şi în schimbarea inevitabilă a reperelor timpului
între ele, se produce fenomenul vieţii în timp, ca o reflexie
palidă a realităţii specifice fenomenului vieţii în spaţiu.
–
Ce prevede deci viaţa pentru sine şi ce-şi aminteşte ea despre
ea?
–
Mai mereu, mai nimic...
Viaţa
găseşte, de obicei, o mare bucurie în amnezie (refuzând să-şi
bată capul cu trecutul – pentru că e trecut – expirat) şi în
a-profeţie (refuzând să-şi prindă mintea cu viitorul, fiindcă
nu este convinsă de probabilitatea/ atractivitatea lui şi nici nu
va fi vreodată) – viaţa se regăseşte deci cel mai bine pe sine
în contemplarea prezentului, a prezentului-prezent, a acelui punct
de reper care rămâne constant în conştiinţă, trimiţând
aproximări orientative spre prezentul-trecut şi/ sau spre
prezentul-viitor – fără însă a se sinchisi prea tare de ele –
nu pentru că ele nu ar putea fi importante, ci pentru că ele nu
sunt...
Unii
ar zice astfel că trecutul a fost, prezentul este şi viitorul va
fi... Dar reflecţia profundă ne arată că, mai degrabă, trecutul
va fi, prezentul a fost şi viitorul este: acum, ... acum, ...
acum – mai ales cel de al treilea „acum” cu siguranţă
este mai în viitor decât primul – dacă nu cumva (deja) a devenit
şi el trecut...
Timpul
nu este şi nici nu poate fi un punct de reper pentru viaţă – nu
este, pentru că nu poate fi nici măcar pentru sine un punct de
reper... Cum să fie atunci aşa ceva pentru altcineva sau pentru
altceva?
Aminteşte-ţi
deci viitorul, contemplă-ţi acum trecutul şi prevesteşte-ţi în
prezent viaţa spunându-mi:
–
„Unde este viaţa?” Şi mai ales „Ce este ea?”... Este ea în
timp sau în afara lui? Poate fi în afara lui? Poate cineva să-şi
uite trecutul, să-şi ignore viitorul (nereacţionând, de exemplu,
la necesităţi şi dorinţe) şi să nu mai trăiască prezentul
(ignorând prezenţa lui prin ignorarea stimulilor pe care el îi
găzduieşte în sine) – cel puţin pentru o vreme? Se poate
experimenta această ieşire din timp, această evadare din amintiri,
din constatări şi din previziuni?
Eu
îţi spun: Da! Se poate! Întrebarea „Ce este viaţa?” te va
duce acolo – când vei fi pregătit să faci şi tu saltul dincolo
de amintire, constatare şi previziune – în a-temporal şi în
a-spaţial – în trăire pur şi simplu... în Viaţă!
Atunci
amintirile îşi vor pierde conturul, constatările îşi vor lepăda
patimile şi previziunile îşi vor uita tentaţia.
Viaţa
pur şi simplu, dincolo de cuvinte, de gesturi şi de minte, nu
cunoaşte nici previziune, nici amintire, nici constatare – se
cunoaşte, se recunoaşte şi se va cunoaşte doar pe sine...
Pentru
fiinţa ajunsă la limanul Drumului Întrebării axa temporală
devine o variabilă opţională – cel eliberat de întrebări (şi
răspunsuri), dacă priveşte în trecut, îşi vede viitorul, dacă
priveşte în viitor, îşi vede trecutul şi dacă stă pur şi
simplu liniştit, fără efort în prezent, le vede pe toate trei
deopotrivă ca simple faţete amăgitoare ale unuia şi aceluiaşi
lucru: Viaţa!
Omul
eliberat de timp creează viitorul, pentru că nu mai este înlănţuit
nici de trecut şi nici de prezent. Concentrat pe viitor el
transformă şi trecutul şi prezentul în viitor şi astfel viitorul
devine pentru el prezent şi, de multe ori, chiar trecut. El este cel
care merge înainte – ante-mergătorul, deschizătorul de drumuri
şi cărări – cel ieşit din timp pentru a pune timpul pe o nouă
direcţie...
Omul
eliberat de timp creează trecutul, pentru că nu mai este furat nici
de amăgirile prezentului şi nici de iluziile viitorului – astfel,
el ştie să vadă în trecut chiar şi ceea ce nu a fost niciodată
în el – el ştie că trecutul este doar cel pe care ni-l facem în
prezent păşind spre viitor cu relaxarea lipsită de griji a celui
care trăieşte în trecut-prezent-viitor şi, mai ales, în
viitor-prezent-trecut.
Odată
„lipsit de timp” sensul lui nu mai (prea) contează – ce mai
contează dacă orientăm poveştile dinspre trecut spre viitor,
dinspre prezent spre viitor sau dinspre viitor spre prezent şi
trecut? Oare nu rămân ele tot poveşti?
Ce
mai contează un amărât de punct temporal (/temporar) de reper
pentru o fiinţă care vieţuieşte în „eternitate”? Care este
trecutul şi care este viitorul eternităţii? Aceasta nu cunoaşte
aceste cuvinte! Iar pentru cel care trăieşte, măcar şi pentru o
clipă, gustul abisal al eternităţii timpul nu mai este decât o
glumă proastă cu care viaţa îşi încarcă în mod (relativ)
inutil conştiinţa...
Amintirea
timpului duce conştiinţa vieţii în orizontul transformării –
percepţia eternităţii o scoate din el...
Viaţa
vine şi pleacă, dar mai ales stă – vine să stea şi pleacă să
stea – pentru că nu poate să meargă cu adevărat decât ieşind
din timp – ca să stea (mereu) în eternitate de atemporal.
Nu
vine timpul la viaţă şi nici viaţa nu merge la timp: totuşi
timpul se întâlneşte cu viaţa doar ca viaţa să poată vedea în
el şi, mai ales, dincolo de el ceea ce este, a fost şi va fi –
reflexia constantă a vieţii în orizontul etern al existenţei
atemporale...
INTERIORUL ŞI EXTERIORUL VIEŢII
Amintirea
trăirii vieţii din vis, prin similitudinile ei perceptive cu
constatarea trăirii vieţii din veghe, ridică problema existenţei
unui exterior al eului/ sinelui şi a unui interior al lui. Această
problemă izvorăşte din constatarea că ceea ce ne apare ca fiind
exterior eului/ sinelui în vis pare a fi interior lui în starea de
veghe. Zicem atunci că eul a visat – că el a trăit într-o lume
interioară lui, creată (conştient şi/ sau inconştient/
subconştient) de el, deşi acest eu poate jura pe ce are el mai
scump că în trăirea interioară caracteristică visului el
percepea cu claritate şi în mod distinct un exterior specific –
percepea ca existând ceva în afara lui...
Acest
lucru se întâmplă, deoarece eul (în vis fiind) se identifică
doar cu o parte a câmpului său perceptiv – anume cu partea care
îi este evident că o controlează la voinţă – anume „corpul
său” (din vis) sau psitruvisul (PSITRUVISUL)
său (trupul şi psihicul pe care şi-l percepe ca atare în vis
fiind1).
Ceea ce voinţa lui controlează (respectiv pare a controla) în mod
direct, nemediat, îi apare ca fiind „interiorul”
(„INTERIORUL”) său.
Ceea ce eul (pare că) nu poate controla la simpla sa voinţă/
dorinţă este considerat ca fiind „exteriorul” („EXTERIORUL”)
său, ca fiind în afara sa.
Acest
„în afară” („ÎN AFARĂ”)
există deci implicit pentru eu/ sine atâta timp cât voinţa sa nu
se reflectă nemijlocit şi imediat în modificarea drastică şi
vizibilă a formelor şi mişcărilor specifice lui „în afară”.
Lucrurile „exterioare” eului/ sinelui sunt lucrurile asupra
căruia el nu-şi poate extinde voinţa în mod nemediat şi imediat.
Lucrurile „interioare” lui sunt cele pe care el le poate modifica
drastic la simpla sa voinţă. Conştiinţa eului/ sinelui împarte
deci mereu realitatea în lucruri/ fenomene/ manifestări dependente
în mod imediat de voinţa sa (lucrurile sale „interioare”) şi
lucruri (aparent) independente de voinţa sa (lucrurile
„exterioare”)...
Odată
conştientizată această distincţie de voinţă, existenţa
lucrurilor „exterioare” este evidentă, distinctă şi
incontestabilă (chiar şi în cadrul unui vis conştient – în
care visătorul conştientizează că el poate controla conţinutul
visului într-o oarecare măsură – chiar dacă nu-l poate controla
în întregime). Existenţa „exteriorului”, a acelui „în
afară” specific visului se arată a fi o iluzie care pare a se
dovedi ca atare la trezire. Totuşi aceasta este doar o aparenţă:
„în afară” există şi în câmpul perceptiv specific stării
de vis şi în câmpul perceptiv specific stării de veghe – de
fapt, întotdeauna când există conştiinţă de sine, există
automat, în mod implicit, şi conştiinţa unui „în afară” de
sine, a unui altceva decât el, a unor „lucruri” exterioare
„sinelui”.
Prin
urmare, „în afară” există mereu pentru eu/ sine chiar şi
atunci când el apare „înăuntru” (în „interior”) –
atunci el este un „în afară” existent „înăuntru” care
totuşi rămâne în esenţa sa situat „în afară”. Acest
exterior, acest „în afară”, indiferent de forma concretă pe
care o ia, este o evidenţă pentru toată lumea şi, prin urmare, nu
trebuie demonstrat. Fie că vorbim de în afara înăutrului sau de
în afara lui în afară – „înăuntru” şi „în afară”
există distincte tot timpul cât conştiinţa de sine, respectiv de
altceva (decât sine) există.
Înăuntrul
lui în afară şi în afara lui în afară se plasează astfel pe
teritoriul vieţii ca interior al exteriorului şi, respectiv, ca
exterior al exteriorului. Fiecare interior are exteriorul său
(altfel nu s-ar putea defini şi recunoaşte ca fiind ceea ce este)
şi fiecare exterior are interiorul său corespondent.
Existenţa
interiorului şi exteriorului specific oricărei clipe de conştiinţă
perceptivă este o evidenţă pentru eu/ sine/ tine/ mine. Această
evidenţă nu mai trebuie deci demonstrată ca fiind existentă –
chiar dacă uneori vorbim de un interior împărţit la rândul său
într-un interior–interior şi un interior-exterior (cum e cazul
visului, de exemplu) – în ambele cazuri vorbim de un interior care
implică imediat un exterior specific – şi, de aceea, repet că
existenţa lui „în afară” este evidentă.
Chiar
dacă vorbim apoi de un exterior împărţit, la rândul său, în
exterior-interior (interiorul presupus sau constatat al ceea ce este
perceput ca exterior pentru sine/ mine/ tine), respectiv în
exterior-exterior (exteriorul lăsat momentan fără interioritate)
în ambele cazuri existenţa exteriorului (lui „în afară”) este
o evidenţă pentru sine/ tine/ mine.
Din
această perspectivă, cei care susţin că existenţa exteriorului
nu poate fi demonstrată, este evident că, pe de o parte, aberează
(fiindcă exteriorul este evident) şi, pe de altă parte, au
dreptate (pentru că ceea ce este evident, în general, nu mai poate
şi nici nu mai trebuie demonstrat).
Şi
într-un caz şi în celălalt ei ridică semnul de întrebare nu cu
privire la existenţa distinctă a unor interioare şi a unor
exterioare, ci în legătură cu numărul lor. Ei practic se întreabă
dacă ceea ce pare ca fiind exterior în percepţia evidentă
specifică visului nu este de fapt interior în percepţia evidentă
specifică stării de veghe. Ei apar astfel a se întreba dacă
conştiinţa de sine din veghe este singura responsabilă, în mod
concomitent, şi de conştiinţa alterităţii (a tot ceea ce este
diferit de sine) din vis şi de conştiinţa sineităţii din vis –
adică, dacă un complex interior–exterior este generat doar de un
simplu interior...
Adevărul
este însă că conştiinţa de sine (interiorul) din veghe nu există
fără conştiinţa alterităţii (exteriorul) din veghe şi, prin
urmare, ceea ce generează complexul interior-exterior din vis nu
este doar interiorul din veghe, ci complexul unificat specific
interiorului-exterior din veghe.
Prin
urmare, în afară şi înăuntru se susţin reciproc în existenţă
pe diferite planuri de conştiinţă şi le generează (împreună)
pe fiecare dintre acestea.
Aşadar:
„Ce este viaţa?” („CE ESTE
VIAŢA?”). Şi, mai ales, unde se desfăşoară ea: în
afară (în exterior) sau înăuntru (în interior)? Evident în
ambele – fără priorităţi şi fără exclusivisme. Ea se întinde
peste tot câmpul conştiinţei (prin toate complexele
interioare-exterioare specifice pe care ea le generează în
existenţă).
În
gândire şi în percepţie nu poate fi gândit/ perceput un interior
fără exterior, dar putem totuşi concepe o întrepătrundere
infinită a acestora (tinzând chiar, în esenţa lor, spre
indistincţie). Realitatea întrepătrunderii intime a acestor două
aspecte este o trăire palpabilă pentru cel care accede la Răspunsul
Ultim al întrebării „Ce este viaţa?”, pentru cel care
pornind pe Calea Întrebării îşi atinge ţelul...
Când
interiorul şi exteriorul (deşi evident distincte) nu mai apar
conştiinţei ca fiind dogmatic diferenţiate, viaţa trăieşte în
integralitatea fiinţei desfăşurate concomitent, nu bidirecţional
(şi spre interior şi spre exterior), ci omnidirecţional (în
infinitul perceptiv şi aperceptiv al trăirii integrale şi
integratoare specifice fiinţei şi fiinţării totale...).
LUMEA ŞI VIAŢA.
ORIGINEA LUMII ŞI ORIGINEA VIEŢII
Care
este deci sfera de întindere a vieţii? Se identifică oare lumea cu
viaţa şi viaţa cu lumea? Are sens lumea în lipsa vieţii sau
viaţa în lipsa lumii? Şi dacă este o relaţie de cauzalitate
liniară între lume şi viaţă, care a fost prima: lumea sau viaţa?
Viaţa a generat şi generează lumea sau lumea a generat şi
generează viaţa? Cine are prioritate şi pe cine vom pune mai
presus: lumea sau viaţa?
Astfel
întrebarea „Ce este viaţa?” („CE
ESTE VIAŢA?”) lasă uneori impresia că este totuna cu
întrebarea „Ce este lumea?” („CE
ESTE LUMEA?”) – şi uneori chiar aşa este – cele
două se suprapun până la confundare pentru o minte absorbită
total în reflecţie metafizică asupra fundamentelor prime ale
realităţii.
Şi
ai putea completa chiar tu aici:
–
Aşa e! Cine s-ar întreba ce este lumea, dacă nu ar fi viaţa?
Întrebarea „Ce este lumea?” nu ar avea nici o relevanţă într-o
lume lipsită de viaţă (pentru simplul fapt că nu ar fi pusă
niciodată).
–
Ai dreptate, relativ... Dar vezi tu: de multe ori, oamenii şi-au
imaginat că poate fi o lume fără viaţă care să-şi pună o
astfel de întrebare – acestei lumi ei i-au zis „lumea
morţilor” („LUMEA MORŢILOR”).
Şi chiar dacă au mai îndulcit expresia aceasta prin înlocuirea
cuvintelor „mort”/ „morţilor” cu cele de „suflet”/
„sufletelor” sau „spirit”/ „spiritelor”, ceea ce au făcut
aceşti spiritişti a fost să împartă viaţa în două: în viaţa
vieţii şi viaţa morţii sau în viaţa „minţii” şi viaţa
„trupului”; în viaţa „sufletului”/ „spiritului” şi
viaţa „corpului”; în viaţa energiei-informaţie şi viaţa
„materiei” ş.a.m.d. Ei nu au realizat că viaţa (aşa cum o
ştim noi) e doar una şi că fiecare din extremele pomenite mai sus
nu poate exista fără cealaltă: unde e una e şi cealaltă; unde
una nu e, nu e nimic...
Pe
principiul acestei împărţiri superficiale a vieţii în două, ei
pot împărţi şi lumea în două: lumea vieţii şi lumea morţii,
lumea celor vii şi lumea celor moarte. Ei nu văd (sau nu vor să
vadă) viaţa din moarte şi moartea din viaţă – nu vor să vadă
viaţa integrală, lumea aşa cum e ea: mereu unită metafizic,
dincolo de contrariile aparent opuse.
Dacă
viaţa nu ar fi lumea şi lumea nu ar fi viaţa, atunci poţi şti cu
siguranţă că nici lumea nu este şi nici viaţa nu este – dar
aceasta ar însemna că tu nu eşti nici (din) lume şi nici (din)
viaţă! Că tu ai fi altceva decât lumea şi altceva decât viaţa!
–
Altceva?
–
Da... Altceva... Şi să zicem că e posibil... Dar te întreb: ce
anume? Ce sau cine eşti tu, dacă nu eşti lume, dacă nu eşti
viaţă? Şi mai ales te întreb „Ce este viaţa?”, dacă tu nu
eşti viaţă?
Nu
te grăbi să-mi răspunzi: s-ar putea astfel să nu-mi înţelegi
întrebarea – e o întrebare ce încorporează trimiteri subtile
spre deschideri infinite... Nu te grăbi deci să o reduci la o
simplă întrebare pe care să o închizi brutal cu un (singur)
răspuns...
Aşadar,
dacă viaţa este în lume şi lumea este în viaţă, ce ne spune
acest lucru despre originea lumii şi a vieţii?
Ne
spune, printre altele, că viaţa şi lumea au apărut şi vor apărea
concomitent împreunate în una şi aceeaşi realitate – în
realitatea care are o proprietate ciudată, observabilă prin
percepţie directă (dincolo de cuvinte, de întrebări şi de
răspunsuri) – anume, aceea că în ea lumea şi viaţa, chiar dacă
par că apar, ele, de fapt, nu apar, ci sunt dintotdeauna sau măcar
creează iluzia că ar fi aşa (într-o manieră intuitivă destul de
convingătoare).
Pentru
cel care trăieşte spontan în eternitate problema originii nu este
o problemă, ci o glumă de care el nici măcar nu râde – doar
zâmbeşte uşor cu infinite înţelesuri...
Şi
de ce nu ar zâmbi? Pentru el, el este lumea, el este viaţa –
limitele acestora sunt limitele sale – viaţa sa se sfârşeşte
acolo unde se sfârşeşte viaţa; lumea sa se sfârşeşte acolo
unde se sfârşeşte lumea – şi în afară de această lume
infinită şi de această viaţă infinită, nu este o altă lume şi
o altă viaţă... Nu pentru că nu ar putea fi, ci pentru că îşi
pierd relevanţa pentru el: în infinit (mai ales spre marginile lui)
un pic mai mult şi un pic mai departe decât infinit de mult şi
infinit de departe nu mai trezeşte nici o tresărire, nu mai mişcă
nici o coardă de entuziasm sau măcar de curiozitate...
Astfel
lumea se întreabă pe sine: „Ce este viaţa (mea)?” Iar viaţa
se întreabă la rândul ei: „Ce este lumea (mea)?”. Când se
întâlnesc şi văd ce se întreabă, ambele zic doar atât: „Ce
este aceasta?” („CE ESTE ACEASTA?”).
Şi mai pot zice, tot deodată:
–
Tu cine eşti?... Şi îşi pot răspunde concomitent:
–
Dar tu cine eşti?... Şi ambele continuă apoi:
–
Eu sunt cea care întreabă „Cine eşti tu?”... Aici îşi
zâmbesc, pentru că sesizează deja că vorbesc în oglindă...
Apoi
lumea se admiră în viaţă şi viaţa se contemplă în lume şi
lumea zice:
–
Habar nu am ce sau cine sunt!... Şi viaţa zice în acelaşi timp:
–
Nici eu!...
Tu
drag cititor... dacă crezi că ştii ce eşti sau cine eşti,
întreabă-te acum: „Ce este viaţa?”. Dacă crezi că nu ştii
ce eşti sau cine eşti, dacă crezi că nu ştii ce este lumea sau
viaţa, atunci întreabă-te acum: „Ce este viaţa?”...
Doar
punându-ţi iarăşi şi iarăşi această întrebare, timp de cel
puţin câteva zile (în mod relativ continuu şi cu maximă hotărâre
şi atenţie – cu excepţia somnului) vei ajunge la răspunsul care
este dincolo de cuvinte – la acel răspuns care se înţelege doar
dincolo de ele – la singurul răspuns cu adevărat metafizic şi la
singura cunoaştere cu adevărat ontologică – la răspunsul care
nu mai are nevoie de nici un alt răspuns...
Singura
metafizică cu sens este metafizica tăcerii – singura ontologie cu
rost este ontologia trăirii directe, nemediate de false înţelesuri
verbale (toate aceste înţelesurile sunt principial false) a Ceea Ce
Este: pe de o parte, lumea, pe de altă parte, viaţa – şi
întotdeauna (şi în una şi în alta) – ceva, numit
uneori, din lipsă de inspiraţie – fiinţă...
–
Bine, bine, vei interveni tu aici: dar totuşi există nişte
deosebiri între lume şi viaţă! De ce nu vorbeşti de ele?
–
Iată că îţi spun: datorită naturii limbajului putem asocia cu
destul de mare uşurinţă, în mod subiectiv, orice cuvânt sau
propoziţie cu un aspect oarecare al realităţii – astfel apar
numele şi definiţiile. Ele identifică şi/ sau diferenţiază şi
sunt utile pentru considerente tehnico-practice legate de acţiuni
imediate ce apar ca fiind necesare pentru vieţuire şi
supra-vieţuire. Dar aceste nume şi definiţii nu sunt deloc
relevante când se încearcă apropierea de infinit, când se
încearcă cuprinderea acestuia într-o singură privire. Numele date
acestui Întreg şi definiţiile lui sunt astfel doar jocuri de
cuvinte, sunt poezie – doar poezie... Chiar dacă, uneori, se
ascund în spatele unui „limbaj metafizic”, caracterul lor strict
poetic este evident de la o poştă.
Aşadar,
numele cu trimiteri precise şi definiţii clare (prin gen proxim şi
diferenţă specifică) sunt utile când vorbim de părţi şi de
relaţia parţială dintre ele. Când vorbim însă de Întreg, în
ansamblul său, ele nu mai au nici o relevanţă. Întregul/
universul cuprinde tot ceea ce există – iată o posibilă
definiţie a lui. Numele şi definiţiile sunt relevante pentru
discursul care se vrea a fi urmat imediat de fapte concrete, bine
delimitate. Ele nu mai au însă nici o relevanţă când discursul
care le foloseşte nu se vrea a fi urmat de o faptă anume, ci vrea
doar a se bucura de sine, când el îşi este scop în sine şi nu
mijloc de folosit pentru atingerea unui alt scop...
Discursul
meu din această carte alunecă spre o singură faptă: concentrarea
ta neîntreruptă pentru o perioadă de cel puţin câteva zile
asupra întrebării „Ce este viaţa?” pentru atingerea
unei stări specifice de conştiinţă, care va culmina cu o
conştiinţă atât de profundă şi de abisală încât îţi va
schimba complet viaţa, odată ce o vei experimenta.
În
rest acest discurs este mai mult un indiciu, o poezie, un cântec, ce
vrea să ademenească pe Calea Întrebării, indicând mereu
spre prezenţa infinitului... De aceea numele şi definiţiile
folosite în el trimit mai mereu spre Întreg şi Totalitate...
Bineînţeles
că discursul lingvistic poate avea şi alte întrebuinţări (decât
cele două pomenite de mine mai sus), dar nu este treaba noastră să
le dezvoltăm aici şi acum. Pentru mine şi pentru tine, în vederea
scopului practic pe care eu l-am propus (şi tu poate înţelegându-l
l-ai acceptat pentru tine) este suficient dacă arăt că numele şi
definiţiile sunt relative – că lumea lor este iluzorie şi
amăgitoare, subiectivă şi părtinitoare – este suficient dacă
te ajut să înţelegi că adevăratul răspuns pe care tu îl cauţi
la întrebarea „Ce este viaţa?” (sau la o altă întrebare) nu
se găseşte în nume şi în definiţii, în cuvinte şi în
propoziţii, ci cu totul altundeva...
VALOAREA VIEŢII
Prin
întrebarea „Ce este viaţa?” căutăm, printre altele, să aflăm
care este valoarea vieţii, dar şi în ce constă viaţa valorii.
Iar dacă tu crezi că ştii răspunsul la aceste întrebări,
respectiv dacă crezi că este cineva care să-l ştie, trebuie să-ţi
spun acum că te înşeli. Şi nu pentru că nu s-ar putea găsi un
răspuns acestor interogaţii valorice, ci tocmai dimpotrivă: pentru
că se găsesc cu relativă uşurinţă destul de multe răspunsuri
„consistente” acestor întrebări... Oricare dintre ele sunt însă
doar răspunsuri oarecare...
Răspunsul
căutat pe Calea Întrebării nu este unul oarecare – ci este acel
răspuns în comparaţie cu care toate celelalte răspunsuri (actuale
sau posibile) apar de departe ca fiind doar simple reflecţii palide
ale lui – doar simple iluzii formale ale unei realităţi care
transcende formele de orice natură şi formalismul de orice
orientare. Să fie atunci acest Răspuns afirmat ca fundament
reflectoriu al unei realităţi iluzorii o valoare în sine, Valoarea
ca atare – sursa oricărei valori?
Se
prea poate. Dar aici nu cuvintele ne vor lămuri, ci doar trăirea
directă a conştiinţei aşezată spontan, în momentul revelării
din clipă, în faţa acestui Răspuns...
Trebuie
deci să subliniem că nu cuvântul este sursa valorii şi nici
valoarea nu este sursa cuvântului. Cuvântul trăieşte totuşi în
valoare la fel de mult precum valoarea trăieşte în cuvânt, chiar
dacă, în cazul celui care caută Răspunsul, valoarea se regăseşte
pe sine cu adevărat mai ales în afara sferei (de corupere a)
cuvântului...
Diferitele
forme ale valorii îşi au rădăcina în orientare. Iar
orientarea se naşte din acţiune. Acţiunea şi viaţa sunt uneori
(pentru observatorul lor atent) sinonime. Prin urmare, o privire
superficială asupra vieţii poate să o vadă pe aceasta manifestată
pe deplin în acţiune (ACŢIUNE)
şi regăsită esenţial în faptul decisiv pentru orientarea acestei
acţiuni – anume în valoare (VALOARE).
Ce se poate înţelege din această înlănţuire aparent cauzală
este că nu acţiunea determină valoarea, ci valoarea determină
acţiunea. Adevărul este însă că acestea două sunt concomitent
generate în viaţă, că ele se creează reciproc una pe alta:
valoarea creează acţiunea şi acţiunea creează valoarea...
Se
poate spune astfel că este valoros ceea ce duce la acţiune (dacă
acţiunea este valorizată ca scop), dar şi că lumea este activată
(pusă în mişcare/ acţiune) de ceea ce este valoros (dacă
valoarea este considerată ca mobil pentru fapte)... De multe ori
însă, acţiunea se poate lipsi de valoare şi valoarea de acţiune.
În primul caz, acţiunea cade sub marca aleatoare a întâmplării,
a orientării fără sens precis stabilit, a plutirii contingente la
suprafaţa sau în adâncimea realului (în acest caz valoarea nu are
sens, pentru că ea nu prea este). În al doilea caz, acţiunea este
privită doar ca o parte iluzorie şi nesemnificativă a câmpului
realităţii – parte completată axiologic de manifestarea
dominantă a pasivului-fundament, a staticului-sursă, a
eternului-pan-cuprinzător, a absolutului fără formă de schimbare
care se complace în mişcare doar de o manieră himeric-aparentă
(specifică substanţializării ontologic-onirice a subiectivităţii
ultime ce domină planurile gnoseologice infinite ale realului
conştiinţei vieţii prin emanarea din sine a dihotomiei
fenomenologice dintre aici şi acolo şi, mai ales, dintre atunci şi
acum...).
Pentru
cine nu este însă capabil să vadă prezenţa contingenţei în
necesar şi a necesarului în contingent poate părea ca fiind de la
sine evidentă cerinţa ca valoarea şi acţiunea să ocupe două
sfere distincte atât la nivelul realului, cât şi la cel specific
cuvântului.
Şi
noi nu putem nega jocul acestor două sfere: nici aparenta lor
distincţie, nici aparenta lor suprapunere. Ce putem noi însă nega
este faptul că ele ar putea să vină în câmpul existenţei una
fără cealaltă...
Viaţa
este orientare – fiind o orientare pe o direcţie anume ea este în
mod nemijlocit o acţiune şi, prin urmare, este coextensivă
valorii. Valoarea la rândul său este acţiune – nu pentru că nu
ar putea fi statică, ci pentru că presupune un demers de apropiere
de ea – şi, prin urmare, orientare (mai mult sau mai puţin
contingentă) spre viaţă...
Unii
însă susţin că ar fi totuşi o greşeală dacă am pune semn de
egalitate între valoare şi viaţă sau între acţiune şi
orientare.
Astfel,
anumite creaturi filosofice cu apucături valorizatoare, în anumite
momente de criză de conştiinţă, deposedează lingvistic anumite
vieţi de valoare sau anumite valori de viaţă. Demersul lor este
ştrengăresc şi flecar, dar are darul de a le arăta, încă o dată
în plus, că în ciuda unor negaţii limburistice spuse la iritare
sau din răutate asumată, valoarea (pozitivă şi/ sau negativă) şi
viaţa (întru creaţie şi/ sau distrugere) au sfere similare de
cuprindere cu cele specifice orientării şi acţiunii.
Vei
zice tu acum (auzind cele de mai sus):
–
Aha... te-am prins! Deci tu zici că răspunsul la întrebarea „Ce
este viaţa?” este „Valoarea!”?...
–
Calmează-te te rog, respiră încet şi profund şi ascultă-mă:
dacă această întrebare ar avea un răspuns aşa de simplu,
demersul pe care noi vrem să-l facem acum nu ţi-ar mai părea aşa
de complicat.
Dacă
eu aş fi putut să-ţi cuprind într-un cuvânt răspunsul la
întrebarea „Ce este viaţa?”, această carte ar fi fost
alcătuită doar din patru cuvinte – cele trei ale întrebării şi
cel de al patrulea al răspunsului. Ori, după cum vezi, este evident
că această carte, pe care tu o citeşti acum, cuprinde mult mai
multe cuvinte...
Faptul
că-ţi infirm intuiţia egalizării răspunsului „Valoarea!”
(„VALOAREA!”) cu răspunsul
căutat la întrebarea „Ce este viaţa?” („CE
ESTE VIAŢA?”) nu înseamnă însă că acest răspuns
nu se poate da acestei întrebări. Se poate: tu tocmai l-ai dat, eu
tocmai ţi l-am sugerat.
Dar
faptul că un răspuns anume este posibil la o întrebare oarecare nu
ne arată neapărat o relaţie direct-necesară între cele două, ci
doar o relaţie de apropiere tangenţial conştientizabilă. Pentru
cel exersat în ale artei vorbirii orice răspuns oarecare poate fi
conexat (cu destul de multă lejeritate) cu orice întrebare oarecare
(e suficient un minim efort de asociere proximală, adeseori, relativ
contingentă şi problema este „rezolvată”). Şi tocmai acest
relativism relaţional (mult mai accentuat în filosofie decât
oriunde altundeva) trebuie să ajungi tu să-l depăşeşti prin
experimentarea prea-adevăratului răspuns la întrebarea „Ce este
viaţa?”...
Să
nu crezi însă că acest Răspuns îţi va spune că totul este
relativ (deşi e clar că, dintr-o anumită perspectivă, totul este
relativ, după cum şi tu ştii prea bine) şi că nu există ceva
absolut în câmpul realului – ceva care se sustrage
relativităţii... Toţi cei care au gustat acest Răspuns pot să-ţi
spună că acest reper absolut există şi că este mult mai palpabil
decât orice umbră de relativ, mult mai viu decât orice tresărire
de conştiinţă limitată, decât orice curgere de gânduri atent
relaţionată, decât orice percepţie parţială a lumii trăită
înainte de experienţa Integrării...
Acest
Reper (situat dincolo de ceva-ul pe care tu actualmente îl percepi)
este ceea ce te cheamă, ceea ce te îmbie să păşeşti mai departe
în necunoscut rostind, din nou şi din nou, în faţa propriei tale
conştiinţe: „Ce este viaţa?”; „Ce este viaţa?”...
„Ce este viaţa?”...
Nu
te lăsa însă păcălit de nici unul din răspunsurile tangenţial
contingente alăturate proximal drumului tău de interogare a
profunzimilor vieţii... La această întrebare, dacă ţi-o pui cum
se cuvine, vei primi mii de răspunsuri, care mai din care mai
tentante, mai apetisante, mai ademenitoare: doar dacă nu vei ceda
ispitei lor, vei putea ca, în cele din urmă, să ieşi învingător!
La capătul acestui efort eroic (pe care doar câţiva aleşi sunt
chemaţi a putea să-l susţină în ei) adevăratul răspuns te
aşteaptă, calm şi senin, respectiv abisal şi cutremurător –
dincolo de tot ceea ce-ţi poţi tu imagina acum că el ar putea
fi...
Dacă
înţelegem valoarea vieţii ca pe o cale a vieţii spre valoare,
respectiv a valorii spre viaţă, atunci cu siguranţă în Răspunsul
Ultim valoarea este una cu viaţa şi Viaţa întreagă se contopeşte
pe deplin în Valoare!
Dacă
însă privim viaţa valorii ca pe o desprindere a Vieţii de
valoarea obişnuită-spre-compromis şi a Valorii de viaţa robotică,
materială, automată, atunci, cu siguranţă, uneori, putem spune că
printre efectele ce vin din Răspunsul Ultim pot fi percepute şi
concepute destul de distinct şi diferenţa dintre „Viaţă” şi
„valoare” şi cea dintre „Valoare” şi „viaţă”...
Distincţia
şi identitatea sunt două faţete iluzorii ale unuia şi aceluiaşi
fenomen pe care cel care păşeşte cu hotărâre pe Calea
Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII)
va ajunge să-l simtă (cu toate simţurile sale) la un nivel de
intensitate şi intimitate care nu poate fi revelat de nici un alt
demers al conştiinţei.
Pătrunde
deci în adâncime, dacă vrei să te revelezi în intimitate,
cufundă-te în abis, dacă vrei să renaşti spre înălţimea
infinită a vieţii...
Nu
vorbele sunt cele care îţi relevă valoarea, nu viaţa ta este cea
care ţi-o conferă prin acţiune sau pasivitate, nu iubirea ta de
orientare cu sens sau fără sens este cea care te înalţă sau te
coboară spre trăirea valorii... Nu! Nimic din toate acestea nu este
„valoarea”! (Deşi circumstanţial oricare din ele îi poate
revela o lucire parţială.)
Doar
cu toate împreună pot să-ţi confere o apropiere reală faţă de
valoare sau de viaţă – particularul arată spre universal, dar nu
se identifică cu el!
Fii
deci vigilent(/ă) şi întreabă-te din nou: „Ce este valoarea?”
şi, mai ales, „Ce este viaţa?” – şi nu uita: ea poate fi
orice (vrei tu să fie) şi nimic în acelaşi timp... Fii deci
circumspect(/ă), mai ales când emoţiile te asaltează nebuneşte
cu trăiri intense – Răspunsul Tău este dincolo de nume... fie
ele chiar şi cele de „viaţă” sau „valoare”...
SCHEMATIZĂRILE VIEŢII
În
mersul vieţii conceptuale din orice se poate reprezenta (/ construi/
reconstitui) schematic orice... Cu puţină imaginaţie asociativă
orice formă particulară specifică unui obiect, fenomen, subiect,
lucru, substanţă, concept, cuvânt... poate fi extrapolată pentru
reprezentarea oricărei alte forme.
Această
capacitate a părţilor de a se putea reprezenta aproximativ unele pe
altele (prin forme asociative infinite) şi această posibilitate de
a aproxima chiar întregul pornind de la o formă oarecare cuprinsă
în el pot fi asemănate unei reflecţii de reflecţii (cum ar fi, de
exemplu, în cazul unei multitudini de oglinzi de diferite forme şi
dimensiuni, aşezate în diferite poziţii de oglindire, care se
reflectă unele pe altele...).
Un
cerc poate fi schematizat, redus, stilizat, simbolizat ca fiind
format din mai multe pătrate sau triunghiuri, sau puncte, sau
linii... – la fel un pătrat poate fi aproximat prin alăturarea
unor câtorva zeci de cercuri sau de triunghiuri în interiorul său
sau doar pentru construirea marginilor sale. Întreaga realitate
poate fi reprezentată ca fiind formată din conglomerarea unei
singure forme geometrice... – la fel este cu orice substanţă,
element sau fenomen (indiferent de natura lor)...
Există
astfel o capacitate a vieţii de a extinde orice tipar sesizabil la
scara unei realităţi particulare oarecare la orice altă realitate
sesizabilă sau chiar la scara întregii realităţi.
La
fel se întâmplă şi cu conceptele. Orice concept (/cuvânt) văzut
iniţial ca tipar formal specific unei realităţi particulare tinde,
apoi, în mod „natural”, să fie văzut peste tot, de îndată ce
insistăm în contemplarea lui. Se întâmplă astfel cu concepte
precum Fiinţă, Substanţă, Materie, Schimbare, Mişcare,
Întâmplare, Repetare, Necesitate, Unitate, Conştiinţă,
Suferinţă, Iubire, Valoare, Viaţă etc. – dar se poate întâmpla
efectiv cu orice alt concept.
Vorbim
aici de restrângere şi de extindere: restrângerea întregului la
un singur „tipar” formal/ conceptual, respectiv extinderea unei
forme/ tipar peste tot ceea ce există – nu pentru că nu s-ar
realiza că în existenţă sunt forme diferite, ci pentru că se
sesizează că oricare din aceste forme diferite poate fi aproximată/
reprezentată/ simbolizată/ schematizată prin oricare alta.
Această
trăsătură reducţionistă/ expansionistă spre unitate/ unificare/
uniformizare specifică realităţii conceptualizatoare indică spre
aspectul subiectiv al percepţiei şi înţelegerii care tinde să
vadă în realitatea nefamiliară forme familiare, care tinde să
vadă în ceea ce nu cunoaşte ceea ce vrea să vadă, care tinde să
privească realitatea în care se manifestă prin prisma structurilor
conceptual-particulare care îi influenţează pe moment aparatul de
„citire” şi de „interpretare” a acestei realităţi.
O
astfel de proiecţie subiectivă asupra realului impregnează
individul şi se reflectă prin el încercând să se întipărească
şi să radieze în el şi din el peste tot în jurul său.
Impregnarea aceasta unidirecţională se poate numi uneori „atenţie”
şi este şi trecătoare şi mereu aceeaşi – o viziune a
întregului prin intermediul unei forme particulare existente în
el...
Astfel
că toate conceptele se pot reduce, din nou şi din nou, la unul
singur – cum, de exemplu, purcedem şi noi acum când insistăm pe
forma „viaţă” prin forma „Ce este viaţa?” – privind
astfel tot întregul prin prisma acestei forme particulare a lui.
Oamenii
proiectează mereu diferite forme particulare (conceptuale, afective,
volitive, perceptive, intuitive etc.) asupra altor forme particulare
şi asupra întregului şi nu se poate altfel, pentru că dacă o
formă nu s-ar putea proiecta/ reflecta cel puţin parţial peste o
altă formă existenţială, atunci nu ar putea exista legături
între ele – lipsindu-le elementele „comune”, de legătură.
Însă pentru că formele se leagă între ele, apare această
posibilitate a proiecţiei/ reflectării lor reciproce (precum în
exemplul cu oglinzile amintit mai sus). Sau, altfel spus – pentru
că această capacitate de reflectare a reflectării este posibilă,
noi putem sesiza legătura dintre forme relativ distincte. Această
asociativitate merge din aproape în aproape prin forme aparent
comune şi astfel se poate mereu trece cu uşurinţă de la forme
particular generalizate la forme general particularizate.
Toate
conceptele pot fi reduse la orice concept, pentru că fiecare concept
are în el capacitatea de a reflecta toate celelalte concepte în
forma lui proprie. De aceea, alegerea unui concept bazal/ fundamental
pentru o construcţie conceptuală (metafizică, ontologică,
axiologică etc.) oarecare este mereu o lucrare relativ aleatoare şi
relativ subiectivă, fiindcă orice concept din cele existente poate
juca (cu un minim de imaginaţie filosofică) acest rol de
concept-formă-fundamentală prin care să fie reflectate/
interpretate/ înţelese apoi toate celelalte concepte.
Prin
urmare, un concept oarecare, ales ca fundament pentru o metafizică
sau alta, poate avea doar o prioritate subiectivă, o prioritate de
moment, o prioritate parţială, o prioritate iluzorie... Dar chiar
dacă realul şi realitatea se extind mult dincolo de această
parţialitate subiectiv-prioritară, totuşi, ele pot fi apropiate
existenţialist de fiinţa care le contemplă tocmai prin exagerarea
grosolană a unei forme particulare oarecare – de exemplu, în
cazul Căii Întrebării, a formei „viaţă” care odată
ce va fi „văzută” peste tot va înceta să mai fie văzută
undeva anume: când forma particular generalizată devine una cu
forma general particularizată, forma îşi pierde forma şi
realitatea se arată conştiinţei aşa cum este ea în existenţa ei
a-formală...
STILUL INTEGRATOR AL VIEŢII
Pornind
de la contemplarea formelor vieţii, dacă ar fi să diferenţiem
puţin stilul artistic ce o caracterizează în raport cu alte
realităţi specifice existentului, trebuie să observăm, mai întâi,
că sub aspectul apariţiei ei fenomenologic picturale se poate
sesiza cu claritate vioiciunea şi jocul temperamental al culorilor
din care ea este închipuită: verdele ei aureolar se împleteşte
primăvăratic cu răceala dezmorţitoare a nuanţelor ei cu
scânteieri străvezii îmbietoare şi cu râurile de foc ce i se
reflectă inocente pe chip şi pe corp... Portocaliul ei tresărit
sub reflexii arcuite în cer ni se arată privirii ca fiind plin de
influenţele astrale ale albastrului ridicat cu putere tinerească
spre spaţiul celest doar spre a coborî apoi lent spre pământ sub
imboldul unei adieri plăpânde încarnată prin vânt roşiatic de
vară înspre destinul alb de inocenţă al trupurilor fiinţiale
goale venite spre îmbrăţişare mareică pe malul plin de plăcere
al prezenţelor contopite în dorinţe violete izvorâte din
vieţuitoarele ce-şi strigă mereu prin priviri adânci şi şoapte
dezmierdate destinul lor ţintit către toamna ruginiu-portocalie ce
va fi să renască cu arome de mere coapte şi struguri plini de must
în prezenţa ontologică a acelui real rece înnoitor ivit prin
iarnă albă sub chip de reînviere ritualică a soarelui sursă de
viaţă reluată din timpuri imemoriale spre propăşirea unor noi şi
noi zile de viaţă albastru-aromatică, galben-dulcie,
violet-visătoare, ROGVAIV cântătoare, indigo doritoare de noi
gusturi şi arome şi forme şi slove şi versuri şi trăiri şi
simţiri tactile extaziate până la uitare de sine spre descoperirea
miracolelor naşterii vieţii prin mângâiere şi adulmecare, prin
îmbrăţişare şi pătrundere, prin iubire şi spre viitor
alunecare...
În
stilul metafizic al vieţii trebuie apoi să vezi şi tu alături de
mine (dacă vrei) prezenţa timpului liniar îmbinat frumos cu timpul
ciclic, a spaţiului întins împreunat cu spaţiul adunat, a celui
aşezat cu cel înălţat, a celui locuit cu cel deşertificat, a
celui ondulat cu cel stratificat, a celui curgător cu cel stătător,
a celui lărgit spre zare cu cel regăsit intim sub orizont.
În
stilul cultural al vieţii de aici şi de acolo poţi să vezi şi
tu, alături de mine, accentul valorizator care alege contingent şi
neîntâmplător o formă simbol, un nume totem, o limbă maternă, o
religie stindard, o influenţă etnică tradiţională, o prezenţă
cu sens militar-economic mânată spre apărarea unor resurse asumate
sau spre a căuta şi a cuceri resurse pământeşti prezente pe
meleaguri valorizate şi de alte suflări axiologice.
Prin
mişcarea sa ascendentă şi descendentă, de înaintare şi de
retragere, de pătrundere şi de încercuire, de confruntare şi de
ocolire, de conturare şi de evitare, viaţa se plasează axiologic
pe o culme variabilă, pe o tendinţă adaptativă care valorizează
îndeobşte, mai întâi de toate, propria viaţă şi apoi viaţa ce
descinde din a sa viaţă.
Viaţa
se valorizează subiectiv pe sine – şi nici nu are nevoie de vreo
valorizare pretins obiectivă venită din afara sa. Cine nu-şi
regăseşte în interior propria valoare cu siguranţă nu o va
regăsi în afara sa.
Viaţa
reflectată în sine şi centrată în valenţele sale formale se
apleacă apoi formator spre creaţie stilistică. Ea purcede astfel
(simetric sau asimetric) prin creaţie şi distrugere, prin adăugare
şi alungare, prin substituire sau completare, prin unire sau
dezbinare, prin îmbinare sau consolidare, prin nuanţare sau
aproximare spre noi şi noi realităţi simbolic-materializate şi
spre materiale simbolice (metafizice, religioase, militare) folosite
pentru construirea unei identităţi complexe, diferenţiate de alte
identităţi vieţuitoare, în vederea unei depline afirmări de
sine, ca prezenţă distinctă, capabilă să-şi asume şi să-şi
stăpânească (cel puţin temporar) partea de univers cucerită de
ea şi/ sau de strămoşii săi pe linie gene-tică şi meme-tică.
Stilul
vieţii nu e un stil simplu: nici redus la câţiva factori
determinativi, nici reductiv la câteva influenţe relativ aleatoare.
Stilul vieţii este a-toate-cuprinzător, este integrativ – se
inspiră din tot şi inspiră totul – se naşte din întreg şi
trăieşte beatific în el...
Stilul
vieţii este sesizabil sub multe forme, dar el este accesibil şi
dincolo de ele. Această privire este însă rezervată doar celor
care au ajuns să vadă dincolo de întrebarea „Ce este viaţa?”
un stil de viaţă, o viaţă cu stil transcendent faţă de
imanentul restrictiv al realităţii întrebare-răspuns.
Viaţa
trăieşte stilul transcenderii, al călătoriei perpetue din stil în
stil, din formă în formă, din sens în sens, dintr-un destin în
altul, dintr-o iubire în alta, dintr-o privire spre următoarea,
dintr-o uimire într-o mirare, dinspre mirare înspre încântare,
dinspre încântare spre cuprindere totalizatoare şi spre
nemărginită revelare...
Nu
stilul vieţii e definitoriu pentru viaţă, ci viaţa e definitorie
pentru stil – acesta din urmă îşi ia seva identitar funcţională
de la aceea dintâi.
Stilul
se naşte din viaţă ca formă a identităţii ei de afirmare şi de
diferenţiere stilistică faţă de alte forme de viaţă, faţă de
alte fiinţări formale regăsite sub formă de unicat stilistic în
oglinda arhetipală a esenţelor eterne gândite de minte şi
îmbrăţişate de viaţă.
Prin
urmare, stilul se apleacă spre individ spre a-l binecuvânta cu
forme diferenţiate (spaţial, temporal, istoric, familial, economic,
artistic...) şi a-l face astfel de dorit spre împreunare
combinatoric stilistică de către o individă binecuvântată şi ea
cu mode culturale specifice.
Stilul
vieţii se arată astfel în cuprinsul identitar al unei comunităţi
umane, se înalţă pe stindardul ei şi se arată pe sine în
impulsul ei formal, în limba ei, în povestirile şi poeziile
adunate din străbuni, în dansurile şi în cântecele iubite din
copilărie şi adolescenţă, în invenţiile şi în inovaţiile
tehnice adunate cu migală de şiruri întregi de generaţii spre a
le face viaţa mai uşoară şi mai bine dotată tehnologic spre
relaţionarea-confruntare-colaborare cu o altă viaţă societală,
la rândul ei, diferenţiată stilistic spre un destin de
apărare-atac, de expansiune-retragere, de vieţuire posibilă în
cadrul realului relativ detaşat de stil al vieţii brute, al vieţii
axată valoric pe direcţia supravieţuirii şi a înmulţirii.
Putem
vorbi deci de stiluri individuale (sau sociale) de supravieţuire
(materială, culturală, economică, militară etc.) şi de înmulţire
care variază ca formă, dar sunt constante ca fond. Viaţa se bucură
de stil, dar nu face un moft din el: e bun atâta timp cât e
folositor, dar e schimbat (mai devreme sau mai târziu) când devine
dăunător (din perspectiva laturii „brute” a vieţii).
Creaţia
stilului (cultural, economic, politic, religios etc.) poate fi
explicată evolutiv, dar poate fi explicată şi prin multe alte
perspective dinamice de manifestare: contingentul, necesarul,
doritul, imitatul, automatul, mecanicul, tradiţionalul, simbolicul
ş.a.m.d. Ceea ce are însă semnificaţie în contextul vieţii şi
al întrebării „Ce este viaţa?” este răspunsul la următoarea
întrebare:
–
„Este oare Viaţa un Stil?”. Este oare viaţa un stil al vieţii,
un stil de sens, un stil de substanţă, un stil de fiinţă, un stil
de valoare, un stil de conştiinţă?
Spre
ce tinde să pătrundă, în ce tinde să se regăsească viaţa ca
stil? În pi-stil? Într-o stamină? Într-o floare? Într-un
fluture? Într-o adiere de vânt? Într-un cântec de pasăre
măiastră?
–
Da! Viaţa este un stil! Dar nu orice stil. Viaţa este Stilul (în
sine şi pentru sine)! Astfel, este evident că orice are stil are
viaţă şi că ceea ce e lipsit de stil (de rafinament, de formă
estetică, de provocare axiologică, de prezenţă valorică) este
lipsit de Viaţă...
Din
fericire pentru univers nimic nu este însă lipsit de stil – şi
nici de viaţă! Chiar dacă pare uneori să stilul ar avea limite,
că influenţa sa de viaţă aducătoare nu pătrunde peste tot –
aceasta nu poate fi decât o impresie trecătoare, căci orice stil
are viaţă şi orice viaţă are stil!
Viaţa
are mereu propriul ei stil: unic, inconfundabil, inefabil, de
nedescris, de nepătruns, de neasemuit... de trăit...
Ce
este viaţa?... Ce este viaţa?... Ce este viaţa?...
Găseşte-ţi
stilul şi îţi vei descoperi substanţa!
Ce
este viaţa?...
Mai
mult decât stilul, mai mult decât suprafaţa... – căci nu este
formă şi nu e „profund”, nu e „privire” şi nici sentiment
artistic... Nu! Ea nu e stil... Nu e pi-stil! Nu e stamină! Nu e
floare... şi nu e nici fluture...
Te
întreb deci pe tine – pe tine cel iubitor de stil: „Ce este
viaţa?”... Ai tu stofă, ai tu stil, ai tu chemare, ai tu putinţă
şi dorinţă, ai freamăt în a ta conştiinţă îndeajuns de
puternic pentru a te putea apropia de viaţă spre a-i spune la
ureche: „Viaţă tu eşti...!”?
Sau
chiar mai mult de atât – să devii una cu ea – să devii una cu
Stilul Ultim al Vieţii... şi astfel, în tăcere, măcar pentru un
moment stilistic infinit de mic şi infinit de cuprinzător... măcar
pentru o clipă, pentru o clipită – să taci: să nu spui
nimic!...
Să
taci: cu toată fiinţa ta – să regăseşti în tăcerea fără de
semn stilul cel mai profund al vieţii! Să regăseşti acolo – la
capătul iluminatoriu al Căii Întrebării – acea trăire
unică, fenomenală şi fundamentală ce se va dovedi a fi esenţială
pentru toată manifestarea ta stilistică ulterioară.
Fiecare
viaţă are punctul său de inspiraţie – sursa sa infinită de
stil – şi nu doar unul – ci unul aici, unul acolo, unul atunci
şi unul dincolo...
Viaţa
ca sursă supremă a stilului nu-şi caută inspiraţie estetică
nici în puncte, nici în spaţii – ea îşi este sieşi
suficientă: în formă şi fond, în accident şi substanţă, în
gândire şi simţire, în sens şi în contra-sens...
Stilul
este deci definitoriu pentru viaţă şi viaţa este definitorie
pentru stil. Dar nu sunt una! – Chiar dacă pot fi (uneori sau
mereu) ca atare – mai ales pentru cel care devine una cu arta şi
manifestă astfel din sine spontan şi fără efort noi forme pentru
limbă, pentru număr, pentru semn, pentru simbol, pentru linie şi
culoare, pentru materie şi substanţă, pentru gând şi acţiune...
El devine astfel una cu stilul (său) şi una cu viaţa (sa) –
viaţa nu curge prin el, ci e una cu el...
Lăsând
viaţa liberă în sens ea se îmbracă automat cu poezie şi cântec,
se pătrunde spontan de noi forme destinale menite a fluidiza prin
timp trecerea reciprocă care are loc între stilul individual şi
stilul societal, între părţile unuia şi aceluiaşi întreg...
ARTA VIEŢII
Ce
este deci arta în viaţă? Dar viaţa în artă? A fi artist este a
trăi altfel decât normal? Sau e tocmai dimpotrivă: a trăi viaţa
cu ceea ce are ea mai scump: strălucirea privirii, frumuseţea
gestului, graţia mişcării, sublimul comunicării, fantezia
acţiunii, admiraţia formei, bucuria ascultării, încântarea
atingerii...?
Putem
găsi o viaţă lipsită de artă? Dar o artă lipsită de viaţă?
Şi ce-i este mai intim artei decât viaţa? Dar vieţii decât arta?
Poate
fi arta descrisă în cuvinte, poate fi arta vieţii altfel pătrunsă
decât prin contemplare directă absorbită în formă de fond, în
formă de aparenţă, în formă de prezentare, în formă de
conţinut, în formă de stil de animare existenţială pe niveluri
nemăsurate şi nemăsurabile de exprimare estetică a fiinţei?
Unde
vom stabili graniţele artei şi unde vom pune hotarele vieţii? Unde
se termină arta şi unde începe viaţa?
Oare
se suprapun ele într-atât încât să nu le mai putem distinge? Să
fie acesta unul din motivele legitimării ontologice maxime a
interogării serioase, continue şi profunde axate pe direcţia
întrebării „Ce este viaţa?”?
Dar
arta ce este? Are arta o identitate mai puţin misterioasă decât
viaţa? Găsim noi în artă valenţe discriminative conceptuale şi
empirice capabile să acceadă mai profund, la nivel de apreciere
valoric-existenţială, decât valenţele metafizice specifice
vieţii?
Putem
contempla noi în mod obiectiv, fără nici o tresărire
axiologic-subiectivă domeniul fenomenologic de întindere semantică
şi materialistă a realităţilor specifice artei şi/ sau vieţii?
Este
arta mai presus de viaţă sau viaţa mai presus de artă? – Sau nu
le putem dezlipi ierarhic una de alta, pentru că ele sunt una şi
aceeaşi suflare de fiinţă manifestată integral în mod explicit
şi implicit la nivel de transcendenţă şi de imanenţă sub forma
artei vieţii şi, respectiv, a vieţii artistice?
Te
întreb deci pe tine:
–
Tu ce crezi? Există artă fără viaţă? Există viaţă fără
artă? Se limitează denumirile de „artist/ă”, respectiv de
„artistic/ă” doar la anumite manifestări particulare ale
fenomenului numit îndeobşte viaţă? Nu ţi se pare şi ţie că
cei care susţin această separaţie artificială (la nivel de
identitate valorică) între artă şi viaţă par să nu simtă nici
arta şi nici viaţa? Nu ţi se pare şi ţie că ei ar fi lipsiţi
astfel deopotrivă şi de încântarea vieţii şi de bucuria artei?
–
Arta este peste tot: ea este în vorbă şi în zâmbet, în
afirmaţie şi în negaţie, în îmbrăţişare şi în sărut, în
salut şi în vestimentaţie, în mişcare şi dans, în privire şi
în căutare, în muncă şi în relaxare, în contemplare şi în
cugetare...
–
Ai dreptate: arta apare peste tot, pentru că ea e un alt nume pentru
TOT – când vrem să-l cuprindem pe acesta în sentimentul
sublimului sau al comicului, sau al tragicului, sau în orice alt
sentiment de care suntem capabili, atunci şi acolo, apare în mod
spontan arta...
Aceasta
nu înseamnă însă că legăm arta în mod strict de emoţie şi
sentiment. Nicidecum! Ea domneşte stăpână şi în percepţie şi
în intuiţie, şi în memorie şi în imaginaţie, şi în raţiune
şi în dorinţă, şi în conştientizare şi în discriminare:
totul este artă: arta de a vieţui viaţa!
Şi
nu poate fi vorba aici de un efort artistic, ci mai degrabă de o
trăire artistică – simplă, inocentă, naturală, spontană,
normală, cotidiană... o trăire a artei în viaţă şi a vieţii
în artă...
Nu
zicem însă că arta şi viaţa nu pot să apară şi prin efort,
prin îmbrâncire, prin sforţare, prin luptă – ele pot să apară
şi pe această cale, fiindcă în mod evident este o artă şi în
efort şi în îmbrâncire şi în sforţare şi în luptă...
Şi
totuşi: Ce este arta? Nu o putem oare delimita didactic prin gen
proxim şi diferenţă specifică faţă de întregul a toate
cuprinzător specific Totului (TOTULUI)
sau faţă de diferite manifestări generale/ particulare ale lui?
Faptic
nu putem! „Teoretic însă orice este posibil!”... Teoriile
artistice („viziunile” estetice) au deci şi ele farmecul lor şi
viaţa lor – de forme particulare de combinare iluzorie a unor
criterii estetice relativ contingente sub chip de instanţe
discriminative „ultime” care însă nu pot răzbate nicicum
dinspre subiectivul lor evident spre obiectivul lor pretins...
–
Dar stai puţin domnule... zici poate tu acum, că nu e chiar aşa!
Dacă ar fi precum spui, am vorbi, printre altele, de exemplu, de o
artă a minciunii/ înşelării, de o artă a uciderii, de o artă a
violenţei (/luptei), de o artă a urâtului, de o artă a urii, de o
artă a ignoranţei, de o artă a răului, de o artă a
non-valorii... Ori aşa ceva nu se poate...
–
Crezi dumneata că nu se poate. Oare nu ai auzit, de exemplu, de arta
publicităţii sau a camuflării/ ademenirii, de arta războiului/
luptei, de arta demolării/ distrugerii/ revoluţiei, de arta
răzbunării/ răsplătirii, de arta misterului asumat, de arta
schimbării, de arta trans-valorică? Nu ştii că toate acestea sunt
posibile, ba chiar că sunt la mare modă în cadrul vieţii? Arta,
stimabile, este amorală – nu pentru că nu poate avea criterii
etice de apreciere pe care să le emane din ea, ci pentru că viaţa
căreia îi corespunde arta ca faţetă identitară implicită este
situată din naştere pe acest tărâm trans-valoric.
Integratorul
artistic ştie cum se transformă urâtul în frumos şi frumosul în
urât, minciuna în adevăr şi adevărul în minciună, răul în
bine şi binele în rău. Impresia artistică a unui fapt de viaţă
este marcată subiectiv în conştiinţă, nu pentru că ar fi
lipsită de criterii proprii de apreciere valorică, ci pentru că
ştie de rolul impunerii forţei în „realizarea” socială a
vieţii artistice.
Arta
este deopotrivă pentru cei slabi şi pentru cei puternici – cei
slabi o folosesc pentru consolare, refulare, retragere, resemnare şi
ignorare a realităţii lor amare; cei puternici o folosesc pentru
etalare, expansiune, impunere, epatare şi afirmare a realităţii
lor dominatoare.
Arta
e semn de relaţie între extreme – ca şi viaţa de altfel. Şi
totuşi: Ce este viaţa?... – îţi amintesc acum să te
întrebi... Iar tu poate îmi răspunzi: „Arta este viaţă şi
viaţa este artă!”
–
Ei... Nu chiar... Permite-mi să te completez: arta nu este viaţă
şi viaţa nu este artă... E mult mai mult de atât! Arta este
moarte şi moartea este artă – doar în oglinda brută a morţii
poate conştiinţa să aprecieze pe deplin necesitatea artei şi a
artistului. Doar în prezenţa închipuită sau imediată a morţii
poate arta să descopere în sine acel cotlon de inspiraţie
instinctivă fatală care să o împingă irezistibil spre afirmare
de sine... prin viaţă dincolo de moarte şi prin moarte dincolo de
viaţă...
Totuşi,
precum bine spui şi tu, a deschide ochii este a crea artă... a
asculta cu urechile este a te manifesta ca artist... a pipăi cu
atenţie lumea, fiinţa, subiectul este a atinge forme artistice
depline... a gusta şi a mirosi tumultul infinit de forme al vieţii
este a inspira în tine aerul inspiraţiei – al factorului
generator de manifestare artistică...
Nu
poţi trăi fără artă mai mult decât o poţi face fără viaţă
– fără a fi altfel decât nefiindul.
În
tine este întipărită arta precum îţi este lipită fiinţa de
conştiinţa ta de sine – ea este sursa artei (tale), pentru că se
formează prin proiecţie în lume, prin delimitare formală de ea,
prin exprimare artistică bine conturată arhitectural, imagistic,
muzical, sculptural, poetic, narativ, eseistic...
Când
conştiinţa se descoperă pe sine, ea descoperă arta: arta de a fi
ea însăşi, arta de a fi ceea ce este, arta de a fi lumină şi
umbră, tăcere şi şoaptă, suflare şi adiere, atingere şi
tresărire, sărutare şi gustare – arta de a fi prin lume în
viaţă şi în propriul tău destin creator...
ORIGINILE ARTEI ŞI ALE
IMPULSULUI CREATOR
Uneori
e necesar să operăm în schema domeniului artistic o oarecare
distincţie între artă şi impulsul artistic-creator... Impulsul
artistic are o viaţă a lui bine conturată şi este cel care, în
funcţie de intensitatea sa, poate duce la o artă bine definită şi
bine concretizată estetic.
Impulsul
artistic, văzut ca imbold spre frumos, trebuie negreşit asimilat ca
impuls spre ordine şi spre rearanjare/ refacere; ca impuls spre
simetrie şi spre stabilitate; ca impuls spre aranjare logică şi
legică şi, mai ales, spre predictibilitate; ca impuls spre noutate/
invenţie/ inovaţie şi spre adaptabilitate; ca impuls spre afirmare
de sine (de anunţare/ semnalare a propriei prezenţe în lume), dar
şi spre conştientizare de sine...
Cel
care se afirmă artistic o face, în primul rând, pentru sine: arta
este, mai întâi de toate, un drum de auto-cunoaştere şi de
auto-formare – şi de aceea este mult mai semnificativă pentru
creatorul ei direct decât pentru cel care (doar) o contemplă.
Originile
artei şi ale impulsului artistic generator de artă se află deci în
tendinţa fiinţei de a fi altfel decât este, de a fi veşnic
nemulţumită de statutul său ontologic, de a se căuta pe sine spre
revelare sub noi şi noi aspecte – sub infinite cadre de privire şi
infinite ipostaze de apropiere.
Lăsat
să creeze, orice creator creează la infinit. Creaţia este o parte
atât de intimă din el încât nu se poate despărţi nicicând de
ea. Tot ce există creează – şi creează artistic. Marele artist
este viaţa sub toate formele ei (mai mult sau mai puţin manifeste).
Acolo unde este prezentă viaţa este prezentă şi arta şi
artistul. Originea artei este viaţa – este în viaţă – în
orice viaţă şi nu poate fi altundeva.
Simplul
fapt de a fi, de a te mişca, de a percepe, de a schimba ceea ce te
înconjoară este o mare artă – cea mai mare artă – arta
vieţii... Fiinţa este prin definiţie artistă: artistul este
fiinţa şi fiinţa este artistă... Impulsul artistic este impulsul
vieţii: arta este viaţa.
Oricât
ar fi de sublimă o operă de artă umană (o pictură, o sculptură,
o poezie, un roman, un eseu etc.) ea nu se compară nici pe departe
cu suprema operă de artă: viaţa (cu infinitele ei forme de
impresionare şi marcare artistică).
Vorbim
deci de viaţă ca artă şi de arta realizată de viaţă – arta
creată de viaţă este o cale a (re)privirii de sine, o unealtă de
oglindire a propriului destin în râul lucitor al conştiinţei care
se caută pe sine spre reflectare în atingere integrală – viaţa
ia aminte de ea însăşi prin arta pe care o naşte din inima ei,
din mintea ei, din scânteierea ei de viaţă creatoare.
Şi
orice operă a ei este la fel de valoroasă, în măsura în care
fiecare astfel de operă reflectă realul aducându-i vieţii în
faţa conştiinţei sale o altă părticică infimă din propria-i
fiinţă: fiecare cuvânt, fiecare propoziţie, fiecare vers, fiecare
strofă, fiecare culoare, fiecare formă, fiecare sunet, fiecare
melodie, fiecare formă sculpturală şi arhitecturală, fiecare
petec de creaţie vestimentară aduce ceva în plus – aduce o
contribuţie proprie la (re)construirea marelui puzzle al vieţii.
Conştiinţa
vieţii se caută pe sine („Ce este viaţa?”...) şi vrea să se
cuprindă în întregime („Ce este viaţa?”...), nu în parte
(„Ce este viaţa?”...) – vrea să se vadă pe deplin („Ce
este viaţa?”...), nu parţial („Ce este viaţa?”...). De aceea
se întreabă: „Ce este viaţa?”, „Cine sunt eu?”. Şi se
întreabă şi se caută pe sine în cărţi („Ce este viaţa?”),
în pictură („Ce este viaţa?”), în poezie („Ce este
viaţa?”), în filme („Ce este viaţa?”), în muzică („Ce
este viaţa?”), în dans („Ce este viaţa?”), în ritual („Ce
este viaţa?”)... şi se întreabă şi se creează pe sine în
toate cele de mai sus... şi se întreabă („Ce este viaţa?”) şi
se caută („Ce este viaţa?”) şi se creează mereu pe sine, prin
sine, pentru sine...
Viaţa
este o continuă operă de facere, o operă de artă în continuă
transformare... Cei care cunosc viaţa ştiu că chipul ei este mereu
altul, deşi inima pare a-i rămâne aceeaşi.
Cei
care nu se mai întreabă „Ce este viaţa?”, ci o trăiesc pe
deplin devenind una cu ea, devin artişti prin excelenţă – nu
pentru că înainte de acest moment de epifanie nu ar fi fost la fel
de artişti, ci pentru că înainte de el îşi puneau singuri
stavile inutile în calea manifestării spontane a fiinţei lor
artistice – a vieţii lor regăsite pe de-a întregul în artă.
Nu
poţi căuta geneza artei doar în cutare sau cutare aspect al ei –
de exemplu, doar în „talent” sau în „intenţie”, sau în
„imaginaţie”, sau în „fantezie”, sau în „inspiraţie”,
sau în „voinţă”, sau în „sublimare”, sau în „intuiţie”,
sau în „aspiraţie” ş.a.m.d. – acestea sunt doar părţi ale
unui întreg care nu pot să lucreze „artistic” decât luate
împreună – vorbim evident de întregul vieţii...
Arta
este peste tot în ochii artistului – fiind privire de viaţă ea
se regăseşte peste tot în viaţă. Pentru cei închistaţi în
cuvinte şi iluzii, pentru cei îngustaţi mental de tot felul de
teorii estetice fără substanţă şi profunzime; pentru cei care
critică arta din perspective unilaterale, contingent alese –
pentru aceştia nu toată viaţa este artă şi nici tot ceea ce este
nu e operă de artă – pentru aceştia limitarea câmpului artistic
al vieţii este o faptă pe care se încăpăţânează să o
realizeze, deşi în străfundul lor o regretă – şi ei ştiu că
viaţa şi arta sunt una... dar uneori mai ştiu şi că restrângerea
artei dinspre infinitul ei intim spre anumite forme parţiale ale ei
nu este decât un joc de copii, un joc de vorbe prin care se prefac
că nu mai văd întregul artei spre a se putea lăsa absorbiţi
hipnotic doar de o scânteie infimă din necuprinsul nemărginit al
artei (vieţii).
Şi
partea şi întregul au rolul lor în viaţă: în arta întregului
vedem viaţa în toată plenitudinea ei – în arta părţii vedem
viaţa în manifestarea ei veşnic trecătoare.
Sursa
artei este sursa vieţii... Iar viaţa înţeleasă în întregul ei
nu se mai reduce arbitrar la forme incomplete ale ei, deşi este
evident că nu lipseşte (nici) din ele...
Şi
totuşi, la întrebarea „Ce este viaţa?” nu putem răspunde:
„Este artă!”. Nu o putem face, deoarece viaţa este mai mult
decât artă – deoarece viaţa are şi apucături ne-artistice,
grosolane, triviale, banale, urâcioase. Arta se manifestă în
viaţă, dar viaţa nu se manifestă doar în artă, ci şi în
ne-artă.
Ne-arta
(NE-ARTA) este acea manifestare
a vieţii care distruge, care anulează, care dispreţuieşte arta şi
actul artistic – este acea manifestare a vieţii care generează
haos, rătăcire, anulare existenţială. E drept însă că această
ne-artă s-ar putea numi arta morţii – văzută nu ca artă de a
muri, ci ca artă de a ucide viaţa. Căci viaţa se ucide pe sine:
viaţa geologică o ucide pe cea biologică (prin cutremure, erupţii
vulcanice, tsunami...); viaţa unei specii de animale o distruge pe
cea a unei alte specii (prin legături de genul vânător – vânat,
mâncător – mâncat, exploatator – victimă (colaterală)...);
viaţa microscopică o distruge pe cea macroscopică (de exemplu,
prin acţiunea unor bacterii care provoacă boli infecţioase...)
ş.a.m.d. Viaţa se luptă în sine cu sine şi din această luptă a
ei rezultă deopotrivă arta şi ne-arta, arta vieţii şi arta
morţii vieţii, arta de a (supra)vieţui şi arta de a ucide.
Chiar
dacă ne-arta poate fi pusă sub cupola artei, fiinţa simte uneori
în adâncul ei că ne-arta nu ar fi artă – că distrugerea este
mai puţin viabilă artistic decât creaţia, că haosul este mai
puţin artistic decât cosmosul. Ea ştie că aceasta este o
preferinţă subiectivă care nu poate fi susţinută, dar se pare că
ea este o preferinţă intimă a vieţii – e speranţa ei de mai
bine, iluzia că ar putea vreodată să fie altfel de cum este...
Ştie
că-i subiectivă, fiindcă ştie că nu este creaţie fără
distrugere, că nu este cosmos fără haos, că nu este necesitate
fără contingenţă şi invers. Ştie toate acestea, dar parcă
uneori ea se vede cel mai bine pe sine în lumina ei pozitivă, în
ignorarea conştientă a luminii sale negative...
Cel
care se întreabă însă „Ce este viaţa?” urmăreşte atingerea
viziunii de ansamblu („Ce este viaţa?”), a viziunii integratoare
(„Ce este viaţa?”) şi nepărtinitoare a vieţii („Ce este
viaţa?”) – a viziunii vieţii manifestate în întregul ei
fiinţial („Ce este viaţa?”)...
DRUMUL SPRE MOARTE
Meditând
deci asupra vieţii, gândeşte-te acum că viaţa (o viaţă) stă
lângă tine şi îţi spune: „Sunt grav bolnavă – sufăr de o
boală mortală... În curând o să mor. Acesta este drumul meu spre
moarte...”. Ce i-ai zice tu? Cum ai putea să-i diminuezi
amărăciunea şi suferinţa şi suspinul şi angoasa şi căderea şi
durerea?
Poate
îi vei zice: „Şi eu sunt grav bolnav/ă – sufăr de viaţă. În
curând o să mor. Acesta este drumul meu spre moarte...” Nu cred
însă că astfel vei consola adevăratul suferind (deşi e mult
adevăr în ce i-ai spus). El ştie că „suferinţa ta de viaţă”
o vei duce mult şi bine pe picioare, pe când boala lui mortală îl
face tot mai slab şi în curând nu o va mai putea „duce pe
picioare” şi va „cădea la pat” şi apoi în braţele
morţii... El ştie asta – şi tu o ştii... Totuşi cum ai putea
să-l consolezi?
Poate
îi vei zice: „Vezi tu, aşa e viaţa – mereu în treburile ei se
amestecă trei ucigaşi: boala mortală, accidentul mortal şi
violenţa mortală (crima). Aceşti trei ucigaşi sunt urâţi de
viaţă, dar, adesea, ea nu are prea mare putere împotriva lor.
Destinul lor este să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva ei,
iar destinul vieţii este să lupte până la capăt împotriva lor.
Aceasta e o luptă titanică ce durează de eoni întregi şi încă
va mai dura până la sfârşitul timpului, cu victorii când de o
parte, când de alta.
Menirea
ta, viaţă fiind, este să lupţi în armata vieţii, să fii
curajos(/oasă) şi să-ţi împlineşti cu mândrie misiunea ta de
luptă (chiar dacă ea îţi apare acum ca fiind fără prea mari
şanse de izbândă). Te angajezi într-o bătălie din care probabil
nu te vei mai întoarce. Acesta ţi-e însă destinul: nu să mori
resemnat, ci să lupţi până la capăt – voinţa, gândirea,
simţirea şi fapta trebuie deci să-ţi fie puternic avântată spre
elan vindecător.
Cei
trei ucigaşi de viaţă trebuie slăbiţi, trebuie hărţuiţi,
trebuie alungaţi de pe domeniile vieţii. Aceasta este soarta ta: să
te lupţi voiniceşte cu ei pe tărâmul arid al bolii, accidentului
şi violenţei pe care ei sunt stăpâni.”
Glăsuindu-i
astfel bolnavului, parcă l-ai mai înviorat puţin, parcă i-ai mai
dat o speranţă şi un sens întru destin. Dar el îţi poate spune:
–
„E o contradicţie în ce zici tu: cei trei ucigaşi au şi ei
viaţă, sunt şi ei viaţă: boala are viaţă, accidentul are
viaţă, violenţa are viaţă. Viaţa nu se luptă cu ceva exterior
sieşi, ci se luptă cu ea însăşi. E o luptă interioară aici. Am
observat-o şi să ştii că o duc în interiorul meu: eu viaţă cu
viaţa din mine şi din lume...
Oricum...
nu ţi-am spus că păşesc pe drumul spre moarte şi că în curând
mă vei vedea schilodit de boală, slăbit de ea, doborât de ea,
pentru ca tu să mă consolezi – deşi dacă tot ai făcut-o, îţi
mulţumesc (nimănui nu-i strică puţină consolare în viaţă
fiind).
Ţi-am
spus de drumul meu spre moarte, ca să nu fii prea tare surprins/ă
când eu nu voi mai fi, când inima va înceta să mai bată în
mine. Ştiu că ţii la mine, ştiu că mă iubeşti şi că suferi
la auzul acestei veşti. Dar suferinţa îţi va fi înzecită în
momentul când drumul meu îşi va atinge ţinta (cu toate
împotrivirile mele eroice).
Atunci,
în acel moment de maximă intensitate dramatică, când viaţa mea
se va întâlni direct cu moartea mea, inima ta va fi copleşită de
durere, de necaz, de supărare, de revoltă. Şi are tot dreptul să
fie aşa: viaţa din ea se revoltă împotriva morţii din mine.
Ţi-am
spus deci de drumul meu spre moarte ca să te pregătesc pentru acest
moment, ca să-ţi întăreşti inima şi mintea în aşteptarea
întâlnirii mele cu moartea, ca să te pregăteşti spre a vieţui
cu demnitate după ce eu nu voi mai fi alături de tine...”.
Auzindu-l
pe cel/ cea care păşeşte spre moarte, cum vorbeşte îţi vin
lacrimile şi ai izbucni în plâns... Nu ştii de ce – e ceva atât
de tragic în acest Drum... Dar te abţii... Tocmai ai ţinut un
discurs despre luptă, despre vitejie, despre speranţă. Deşi ştii
că are dreptate, simţi în tine atât de adânc o durere, încât
îţi vine să plângi, să te cufunzi în lacrimi fără număr, să
te laşi pradă necazului ce însoţeşte în mod inevitabil drumul
spre moarte. Dar te abţii deocamdată – te ţii tare – trebuie
să fii alături de călător, de bolnav – el se bazează pe tine,
trebuie să fii tare....
Şi
atunci îi zici: „Negreşit că viaţa întreagă este un drum spre
moarte, că cei trei ucigaşi pândesc din umbră orice slăbiciune a
vieţii, orice neatenţie a ei, gata să o atace când îi este lumea
mai dragă. Şi iată că mişeii te-au lovit şi pe tine – să
ştii însă că îţi sunt alături: îţi voi obloji rănile şi
îţi voi alina durerile şi suferinţa. Şi vom lupta împreună cu
ei până la ultima suflare, fiindcă împărtăşim împreună acest
drum spre moarte: amândoi păşim pe el, chiar dacă pare că tu
eşti obligat să te grăbeşti să-ţi închei socotelile cu viaţa,
mult mai repede decât mine. Această intensitate a luptei ne poate
ajuta să înţelegem şi să trăim cu mult mai vie intimitate
viaţa, să-i asimilăm valenţe emoţional-intuitiv-volitive înainte
nebănuite. Sacrificiul, dăruirea, empatia, trăirea intensă în
orizontul apropiat al morţii fac viaţa să dea din ea ceea ce are
ea mai bun: continua ei luptă pentru afirmarea de sine, pentru
auto-susţinerea sa în existenţă, în ciuda nenumăratelor
obstacole care îi ies mereu în cale.
Dacă
te întrebi acum „Ce este viaţa?”, trebuie să recunoşti
alături de mine că ea este mereu călătoare pe drumul spre moarte,
că ea este cea care păşeşte mereu spre propria ei stingere...
Pentru că aşa stau lucrurile în conştiinţă – pentru că aşa
vrea realitatea să se manifeste – mereu sub forma unei adunări de
viaţă şi de moarte aparent cu sumă nulă. Dar viaţa triumfă
mereu prin ceea ce lasă în urma ei, prin generaţiile următoare,
prin forţele ei creatoare, prin încărcătura trăitoare de sublim
pe care o lasă sămânţă spre încolţit în viaţă sau fruct
spre cules de către vieţile ce-i rămân în urmă.
Viaţa
trebuie să conştientizeze moartea, trebuie să o înţeleagă şi
să se comporte cu ea ca şi cum ea ar fi – pentru că ea este.
Astfel, trăind fără rest în orizontul morţii, cu amintirea şi
cu anticiparea ei, viaţa dă uneori ce are ea mai bun din sine.
Gândul morţii poate să ne fie o constantă, dar mai presus de el
trebuie să fie trăirea intensă a vieţii de aici şi acum, trăirea
deplină a vieţii cu toate plusurile şi minusurile sale, cu toate
drumurile ei spre moarte şi cu toate drumurile ei spre naşterea de
noi forme de viaţă. Viaţa e aici şi acum şi trebuie trăită ca
atare. Moartea este atunci şi acolo – dar nu e treaba noastră
acum, pentru că ea nu este acum...”.
Rănitul
de moarte (prin boală mortală) te-a ascultat – ai văzut de
altfel şi tu că l-ai mai înseninat puţin – dar acum că te-ai
oprit din elanul tău discursiv poţi să observi din nou tragicul şi
dramaticul pe chipul său şi în privirea ta. Ele capătă noi semne
de mesaj când îl auzi că îţi spune:
–
„Nu de moarte îmi e mie teamă, ci de această viaţă de acum –
de această viaţă trăită obositor în orizontul morţii... şi
poate nici măcar de ea... ci de viaţa în durere şi în suferinţă
pe care o am acum şi care ştiu că se va amplifica pe viitor... şi
poate nici măcar de ea... ci de gândul că poate ceea ce putea să
fie nu va mai fi niciodată din momentul în care eu mă voi întâlni
cu a mea moarte prematură.
Nu
în timp şi nici în destin este regretul meu de afirmare, ci în
gândul că spaţiul tău de confort personal va rămâne rănit de
lipsa mea fiinţială. Îmi este teamă de suferinţa mea prezentă
şi viitoare, dar mult mai teamă îmi este de suferinţa ta.
Lipsurile din mine le gestionez precum pot mai bine, dar lipsurile
din tine legate emotiv de lipsurile mele simt că nu le pot nici
atinge şi nici acoperi pe cât aş vrea.
Iubirea
mea pentru tine, mai ales când mă ştiu spre moarte păşind, a
crescut şi mai mult şi nu mă tem atât de singurătatea mea, cât
de a ta singurătate – fiindcă te ştiu sensibil/ă şi nu vreau
să te rănesc prin prezenţa mea involuntară întru moarte.”
–
„Dar ce vorbeşti: lasă, nu te mai îngriji de suferinţele mele,
că ai tu destule pe cap!... Ştiu că e mai simplu să te îngrijeşti
de suferinţe care pot fi alinate decât de cele care nu pot fi –
dar haide să privim mai mult acum spre plăcerile şi bucuriile
vieţii şi să vedem şi partea plină a paharului – să vedem ce
putem face spre a ne delecta din cupa vieţii şi din nectarul ei ce
încă ne-a mai rămas spre îmbucurare...”
Şi
tot aşa discuţia ta cu cel/ cea care păşeşte spre moarte, poate
să continue spre consolare – mereu oscilând între viaţă şi
moarte, între elan şi resemnare, între speranţă şi regret,
între împăcare şi revoltă... Un lucru este sigur însă: când
te vei despărţi de el/ ea, după ce vei ieşi din camera în care
ai primit cumplita veste, pe hol, pe drum, în maşină, mai devreme
sau mai târziu, vei izbucni puternic în plâns şi vei plânge cum
poate nu ai mai plâns niciodată până atunci... Şi poate aşa te
vei mai linişti puţin – şi poate aşa regretele şi revoltele,
disperările şi supărările ţi se vor mai linişti puţin.
Şi
vei plânge şi iarăşi vei plânge... – ca un prunc pus brutal în
faţa cruzimii vieţii. Şi poate după ce te vei mai linişti din
plâns te vei întreba: „Ce este viaţa?”... „Ce este
viaţa?”... „Ce este viaţa?”...
Poate
nu vei găsi atunci răspuns la această întrebare, dar poate vei
simţi, în mod intuitiv, că viaţa este deopotrivă şi mult mai
mult şi mult mai puţin decât „este” sau „poate să fie”...
IERTARE, UITARE, REPETARE
Şi
astfel te poţi întreba: viaţa greşeşte? Tu îi greşeşti? Ea
îţi greşeşte?... Şi dacă greşeşte, cum se corectează? Şi,
mai ales: oare o poţi tu ierta?
Dar
ea? Ea te iartă, dacă tu greşeşti? Şi cum îi poţi greşi
vieţii? Are ea preferinţe, supărări, cerinţe imperative pe care
să le transmită către tine?...
Dar
dacă viaţa nu greşeşte?!... Şi dacă nici tu nu greşeşti?!...
Dacă tu faci mereu doar ceea ce viaţa face fără greş – anume
să vieţuieşti?... Şi dacă ea face la fel?... (Cel puţin până
greşeşte major cu ceva şi atunci, parţial, ea încetează să mai
vieţuiască...)
Şi
ce e mai important aici – greşeala sau iertarea? Se prea poate ca
iertarea să fie de departe mai importantă şi mai utilă pentru
tine decât greşeala...
Greşeala,
dacă e greşeală, nu e intenţionată, nu ţi-ai dorit-o: ea s-a
întâmplat din greşeală... Iertarea însă nu poate veni la fel de
uşor din greşeală – pentru ea îţi trebuie o hotărâre de a
ierta şi o persistenţă în a rămâne în iertare.
Dar
viaţa nu iartă – ea doar trece mai departe, fie prin greşeală,
fie prin intenţie răuvoitoare, fie prin dăruire, fie prin iertare.
Orice ar face, viaţa merge mai departe. Ea nu stă pe loc dacă a
greşit, ci se iartă pentru greşeala făcută şi merge mai
departe. Dacă a greşit şi nu se iartă e la fel – ea merge mai
departe... Dacă nu a greşit şi nu-şi iartă această greşeală,
ea, de asemenea, merge mai departe... şi dacă nu a greşit şi se
iartă pentru aceasta, ea merge tot mai departe...
Viaţa
nu poate să stea pe loc – ea nu stă locului – de aceea păşeşte
mereu mai departe fie din greşeală în greşeală, fie din greşeală
în iertare şi din iertare în greşeală, fie din iertare în
iertare... după cum simte ea pe moment că ar fi mai util sau mai
plăcut, sau mai interesant spre a face.
Motivaţiile
ei de mişcare nu sunt importante: important este doar că ea va
merge mai departe (EA VA MERGE MAI
DEPARTE) – important este doar faptul că viaţa
este viaţă şi că ea nu stă pe loc...
Când
o viaţă iartă pe alta, pe sine se iartă – nu pentru că astfel
nu-şi mai greşeşte, ci pentru că promite că nu o va mai face:
promisiuni, promisiuni şi iarăşi promisiuni... Viaţa e plină de
promisiuni. Visează la un timp lipsit de greşeli şi lipsit de
iertări. Visează la un spaţiu unde nimeni nu iartă, pentru că
nimeni nu greşeşte...
Paradisul
vieţii nu este paradisul iertării, ci al lipsei ei. Paradisul
vieţii vrea să-şi scoată greşeala din conştiinţă uitând că
greşeala este „vieţuiască” – că greşeala este parte din
viaţă – este viaţă – ca şi iertarea de altfel.
Şi
nu e iertarea atât de importantă pe cât e uitarea – pur
şi simplu la un moment dat viaţa uită greşelile şi relele ce i
s-au făcut de către o altă viaţă – pur şi simplu la un moment
dat peste conştiinţa sa cade un văl de uitare – atunci ea se
trezeşte ca dintr-un vis urât şi îşi spune sieşi:
–
„Greşeala, răutatea nu au fost – şi dacă au fost, au fost
doar un vis urât pe care eu am ales să-l iert şi apoi să-l uit...
Refuz să-l mai port cu mine. Refuz să-l mai rememorez, să-l mai
reproiectez spre retrăire... Aleg să-l uit, să-l las să-şi
piardă povara în uitare, să-l uit cu totul în ne-amintire...”.
Şi
are dreptate să procedeze astfel... Căci ce e mai nociv: greşeala
sau repetarea ei? Şi ce produce mai mult rău: greşeala cu voie sau
fără de voie sau repetarea, reproducerea, reluarea, reamintirea,
reînsămânţarea, reîmprospătarea, întreţinerea în existenţă
a greşelii (prin ne-iertare, prin ne-uitare)?
Nu
greşeala este iertată – contingenţa ei nativă nu poate fi
iertată, fiindcă, de obicei, ea nu poate fi evitată. Repetarea
greşelii în schimb poate fi iertată, prin hotărârea de a nu o
mai repeta, prin hotărârea de a nu ne mai complace în noroiul ei,
de a nu ne mai juca cu rănile deschise de greşeală, de a nu-i mai
întreţine efectele (prin repetarea ei). Iertarea nu vindecă rănile
greşelii, ci le lasă să se vindece – ea le împiedică pe
acestea să se auto-întreţină în suferinţă.
Viaţa
se iartă, deci, pentru că vrea să meargă mai departe, pentru că
vrea să-şi lase rănile să se închidă, pentru că vrea să fie
viaţă sănătoasă şi nu viaţă rănită, viaţă întreagă şi
nu viaţă schilodită, viaţă corectă şi nu viaţă greşită
(care insistă în greşeală).
Iertarea
vieţuieşte deci mereu în viaţă (fiind o condiţie intrinsecă a
capacităţii ei de a merge mai departe). Iertarea este motorul
vieţii, este capacitatea ei de a privi înainte, de a refuza să mai
privească în urmă, de a nu mai accepta să se înglodeze în noi
greşeli, de a le lăsa spre putrezire în groapa timpului pe cele
vechi. Când iartă, ea nu alungă greşeala din viaţa sa, ci doar
se hotărăşte să nu o mai repete pe cea veche.
Iar
despre greşelile potenţiale, despre greşelile ce vor fi să fie,
cine le ştie? Dacă le-ar şti, nu le-ar mai face. Dar cum nu le
ştie le face... şi apoi se mânie (că le-a făcut) după care le
repetă din nou şi se mânie şi mai tare (că le-a repetat), pentru
ca, în cele din urmă (într-un final oarecare), să se plictisească
de ele şi să le ierte. Astfel viaţa se iartă pe sine şi nu le
mai repetă (sub aceeaşi formă) cel puţin o perioadă – şi
astfel ea merge mai departe... Le uită şi merge mai departe...
Iertând mergi mai departe. Uitând mergi mai departe: a ierta
înseamnă a uita, a refuza să mai repeţi greşeala recunoscută ca
atare...
Ce
este atunci viaţa?... Ea este şi greşeală şi iertare, este şi
repetare şi renunţarea la ea, este şi vechi şi nou, este şi
amintire şi uitare, şi rememorarea trecutului (cu bunele şi cu
rele lui, cu greşelile şi corectitudinile lui) şi proiectarea
viitorului. Viaţa este iertare, pentru că merge mai departe. Este
greşeală atunci când stă pe loc – sau, mai precis, atunci când
se învârte pe loc (în cerc vicios).
Totuşi,
viaţa este greşeală şi pentru că merge mai departe, pentru că
nu stă puţin locului să-şi analizeze greşeala tocmai făcută
spre a o corecta şi a nu o mai repeta – pentru că nu reflectează
asupra greşelilor sale decât atunci când ele devin cronice. Viaţa
este greşeală, pentru că merge mai departe, pentru că trece cu
prea mare uşurinţă peste greşeli, pentru că se pripeşte, pentru
că se grăbeşte să meargă mai departe... doar ea ştie unde...
Viaţa
este, prin urmare, iertare doar atunci când stă pe loc puţin şi
îşi analizează greşelile, când se opreşte puţin din agitaţia
sa, din stresul său, din mişcarea sa relativ haotică spre a se
analiza pe sine spre a vedea nu doar că a greşit, ci şi că a
repetat, iarăşi şi iarăşi, aceeaşi greşeală (de fiecare dată
cu aceleaşi rezultate: suferinţă, agitaţie, stres, angoasă,
nefericire...).
Când
viaţa stă pe loc să se privească pe sine, poate să vadă singură
sau i se poate arăta că ea se învârte, adeseori, în cercuri
vicioase2...
Doar atunci când înţelege acest adevăr şi e hotărâtă să iasă
din aceste cercuri, ea (se) poate ierta – doar atunci ea poate lua
hotărârea de a nu mai fi proastă, de a nu mai acţiona automat, ca
un robot stricat. Doar atunci (după ce stă pe loc) ea poate cu
adevărat să meargă mai departe...
Mersul
mai departe (MERSUL MAI DEPARTE)
şi statul pe loc (STATUL PE LOC)
sunt faţete întrepătrunse ale vieţii – doar când stai puţin
pe loc pentru a privi cu atenţie în urmă, pentru a privi atent în
prezent, pentru a te uita pătrunzător spre viitor – doar atunci
poţi merge cu adevărat mai departe. Altfel doar ţi se pare că
mergi mai departe – când, de fapt, tu doar te învârţi în cerc
vicios.
Greşeala
este întruchipată în cerc vicios (în linia închisă), iertarea
se întruchipează în spirală (în linia deschisă). Prin greşeală,
prin repetarea ei mergi, iarăşi şi iarăşi, pe unde ai mai fost,
redeschizând, mereu şi mereu, răni vechi, care astfel nu se pot
vindeca. Prin iertare păşeşti pe un drum nou şi laşi rănile
vechi să se vindece.
Greşeala
iertării este însă că nu e niciodată completă, fiindcă viaţa
nici nu poate şi nici nu vrea să uite de tot trecutul său – de
altfel, nici nu îi este util acest lucru, pentru că astfel ar fi
condamnată să-l repete. Greşeala iertării constă deci în faptul
că, de multe ori, iertarea se repetă pentru una şi aceeaşi
greşeală.
A
ierta repetat aceeaşi greşeală – iată greşeala iertării...
Astfel, greşeala se simte îmbiată să se repete şi să crească,
fiindcă ştie că va fi iarăşi şi iarăşi iertată. Aceeaşi
greşeală nu trebuie deci iertată de două ori şi, în nici un
caz, de trei ori. A ierta repetat aceeaşi greşeală este a repeta
greşeala – este a face din iertare greşeală, de a face din ea
instrument de boală şi nu de vindecare...
Când
iertarea greşeşte, ea nu mai e iertare, ci greşeală. Când
greşeala se iartă odată, se poate vorbi de iertare – când se
iartă de două sau de mai multe ori, se poate vorbi de greşeala
iertării: iertarea şi repetarea nu merg mână în mână când
sunt aplicate aceleiaşi greşeli, ci doar atunci când se leagă de
o altă şi o altă greşeală.
Când
iertarea şi greşeala se învârt în cerc vicios, în jurul
aceleiaşi greşeli, iertarea încetează să mai aibă calităţi
terapeutice şi din medicament se transformă în otravă.
Iertarea
este bună doar dacă greşeala nu mai este repetată – şi în
acest sens ajută cel mai mult pedepsirea greşelii, asocierea ei cu
iertarea prin pedeapsă.
Dacă
iertarea duce la repetarea greşelii (prin lipsa asocierii ei clare
cu pedeapsa), atunci iertarea devine parte din problemă şi
încetează să mai fie o soluţie viabilă pentru viaţă. În acest
caz trebuie să apelăm la iertarea iertării (la pedepsirea greşelii
de a ierta), la a refuza să mai acordăm iertarea nocivă care duce
la repetarea greşelii.
Iertarea
şi iertarea iertării sunt cheile prin care viaţa merge înainte
după ce cugetă puţin asupra greşelii şi a posibilităţii
realiste de a nu o mai repeta.
Greşeala
greşelii e, prin urmare, faptul că se repetă, că greşeala cu
pricina se reia pe sine în existenţă, că viaţa neatentă o
primeşte din nou şi din nou în viaţa sa provocându-şi astfel
suferinţă inutilă.
Greşeala
„negreşită” este greşeala întâmplător-necesară, este
greşeala contingent inevitabilă... Ea nu are leac şi, prin urmare,
nu are iertare, pentru că nu poate fi iertată...
Greşeala
greşelii însă este repetarea greşelii şi ea poate fi iertată şi
trebuie să fie iertată – adică să se refuze efectuarea acţiunii
care o repetă. Dacă recidivează însă, greşeala greşelii mai
poate fi vindecată doar prin iertarea iertării – şi nu prin
iertare pur şi simplu, pentru că în acest caz simpla iertare
(uitare) nu mai este suficientă.
Greşeala
greşelii (GREŞEALA GREŞELII)
şi iertarea iertării (IERTAREA
IERTĂRII) sunt, prin urmare, parte din viaţă: viaţa le
aduce spre vieţuire, ea le întreţine în dânsa, ea le scoate din
planul existenţei sale.
Când
greşeşte, viaţa însă nu se poate ierta – ea îşi plăteşte
mereu greşelile, mai devreme sau mai târziu, fie că vrea să o
facă, fie că nu vrea, fie că alege să le uite, fie că alege să
le ierte, fie că alege să le repete...
Când
(i se) comite greşeala greşelii, viaţa încă poate ierta şi
uneori trebuie să o facă (dacă greşeala cu pricina nu e foarte
gravă), dar fără să abuzeze de iertare sau de iertarea iertării.
Când ajunge însă la facerea greşelii greşelii greşelii (la
repetarea greşelii greşelii), viaţa trebuie să apeleze imediat la
iertarea iertării şi apoi să meargă mai departe.
Oricărei
greşeli repetate poate să i se opună spre tămăduire o iertare
sau o iertare a iertării. Depinde însă doar de viaţă dacă este
suficient de lucidă pentru a răspunde la întrebarea „Ce este
viaţa?” cu exclamaţia: „Viaţa este ceea ce merge mereu mai
departe!” („VIAŢA ESTE CEEA CE MERGE
MEREU MAI DEPARTE!”)."
1
A
se vedea pentru dezvoltarea ideii Radu Lucian Alexandru, Noua
Ordine Religioasă,
cap. „Sufletul nu este altceva decât psitruvisul”.
2
Pentru dezvoltarea acestei idei
a se vedea cartea Deschiderea
Universului, autor
Radu Lucian Alexandru.
Extras din cartea “Ce
este viața?” - autor Radu Lucian
Alexandru: