Ce este filosofia? - V - Ce este?

"V. Ce este?

1. Verificare

(În acest moment intră pe scenă Viorel de mână cu Relucu şi se apropie de grupul de discuţii.)
Gheorghe (continuă fără a sesiza apropierea lui Viorel): Filosofia?... Filosofia este o continuă întrebare şi un continuu răspuns... Ea este un flux continuu de întrebări şi răspunsuri, un canal prin care viaţa comunică cu ea însăşi şi privindu-se pe sine în oglindă se întreabă... (Viorel a ajuns lângă ei şi îi ascultă cu atenţie.)
Gheorghe (sesizând prezenţa lui Viorel): Dar uite că a revenit şi Viorel!... Maestre am o întrebare pentru tine...
Viorel (aşezându-se pe un scaun alături de ceilalţi): Zi!
(Relucu se aşează şi el pe un scaun.)
Gheorghe: Dar nu ştiu dacă e momentul potrivit pentru ea...
Viorel: Pentru cine?
Gheorghe: Pentru întrebare...
Viorel: Eu zic că dacă e o întrebare... şi, mai ales, dacă e o întrebare filosofică, atunci e momentul potrivit pentru ea... că doar suntem într-o tabără de filosofie – şi aici asta facem: ne punem întrebări şi ne dăm răspunsuri. Nu?
Gheorghe: Da... în general aşa este...
Viorel: Numai în general?
Gheorghe: Nu... Ai dreptate!... Aşa este şi în particular...
Viorel: Bine atunci. Hai întreabă! Sunt gata să te ascult... Şi uite e şi copilul aici... O să audă şi el cum se pune o întrebare filosofică autentică...
Gheorghe: Dar maestre...
Viorel: Da?!
Gheorghe: El nu e prea mic pentru filosofie? Nu ar fi mai bine să-şi vadă liniştit de copilăria lui?... Să se bucure naiv de viaţă, până nu-l ia viaţa la întrebări? Că după aceea are timp să-şi tot pună întrebări şi să răspundă la ele... Acum e copil şi poate ar fi mai bine să se joace, nu să filosofeze...
Viorel: Aşa zici?
Gheorghe: Eu aşa zic...
Viorel (către copil): Tu ce zici dragu' tati?
Relucu: Tată?
Viorel: Da!
Relucu: Tati... Eu zic să răspunzi prima dată la întrebarea pusă azi, imediat după ce ne-am trezit, şi după aceea să discutaţi şi întrebarea aceasta mai nouă...
Viorel: Că bine zici!... Uite-te la noi!... Ce filosofi mai suntem şi noi, dacă sărim din întrebare în întrebare şi nu o lămurim pe nici una cum se cade?... (Către copil:) Dragul tati...
Relucu: Da?
Viorel: Ia spune-le tu celor prezenţi cu ce întrebare am început noi astăzi discuţiile, să văd dacă ai reţinut...
Relucu: Am reţinut tati... E vorba dee...
Viorel: Daaa?! Hai, nu te grăbi... că nu e greu... E vorba deee...
Relucu: Deee...
Viorel: E ceva cuuu...
Relucu: Cuuu...
Viorel: E vorba despreee...
Relucu: Despreee...
Viorel: Despre ce e vorba, dragu' tati? Hai concentrează-te!
Relucu: Dar tati, eu nu trebuie să mă concentrez, că ştiu despre ce e vorba... Doar că nu sunt sigur dacă şi voi mai ştiţi...
Viorel: Aha!... Ne verifici!... Uite mă ce copil isteţ cresc eu în casă: când nu mai ştie despre ce e vorba, îl face pe altul să spună despre ce e vorba... Foarte bine!... Hai să vedem...
(Priveşte în jur şi i se adresează Ioanei:) Ioana... tu despre ce crezi că vorbeam azi înainte de mersul la râu, de era aşa de important, încât a reţinut chiar şi fiul meu cel isteţ, aici de faţă...
Ioana: Nu ştiu... Poate vorbeam de ciocolată ceva... Sau de bomboane... Sau de mâncare...
Viorel: Deci nu ştii?
Ioana: Nu mai ştiu, că Ion m-a ameţit cu o altă întrebare şi m-a ameţit aşa de tare, că nu mai ştiu despre ce discutam înainte de a merge la râu...
Viorel: Cu ce întrebare?
Ioana: Cu întrebarea „Ce?”
Viorel: Cu ce?
Ioana: Cu „Ce?”!
Viorel: Cu ce ce?
Ioana: Cum cu ce ce?
Viorel: Cu ce întrebare?
Ioana: Cu „Ce?”!
Viorel: A... Cu „Ce?”, ca în a întreba pe cineva „ce?”
Ioana: Exact!
Viorel: Atât?
Ioana: E, clar nu!
Viorel: Ce mai e atunci pe lângă „ce?”...?
Ioana: Mai este...
Viorel: Ce este?
Ioana: „Ce este?”!
Viorel: Pai da, ce mai este?
Ioana: Asta mai este: „Ce este?”
Viorel: A, ca în întrebarea „Ce este?”...
Ioana: Exact!
Viorel: Bun, asta am înţeles: „Ce este?”... Dar ce anume?...
Ioana: Ce anume ce?
Viorel: Ce este ce? Adică despre ce anume discutaţi că este sau că nu este... Că doar nu aţi discutat despre „ce” singur şi simplu, rupt de contextul necesar ca să prindă contur mai precis...
Ioana: Hai să trecem peste... că şi aşa m-a ameţit Ion destul cu această întrebare şi nu mai am chef acum să o luăm de la capăt... Eu zic să-i întrebi şi pe ceilalţi, că poate îşi aduc ei aminte despre ce era vorba...


2. Probleme grele

(În acest moment intră pe scenă Mihai şi Laura. Salută din gesturi şi se apropie de grup.)
Viorel: Foarte bine... Ia te uită că au sosit şi stimaţii noştri rătăciţi!... Haideţi – staţi lângă noi!
(Mihai şi Laura se aşează şi ei pe scaune, unul lângă altul, alături de ceilalţi.)
Ioana... Hai că nu mai insist, că într-adevăr se vede şi pe faţa ta că eşti ameţită, exact cum spuneai...
Lasă că o întreb pe Laura...
Ia zi Laura... Noi aici discutam despre o întrebare, mai precis despre întrebarea cu care ne-am început ziua. Relucu pretinde că ştie, dar nu vrea să ne spună, ca să verifice dacă şi noi mai ştim despre ce întrebare era vorba... Tu ce crezi? Care e întrebarea cu pricina?
Laura: Întrebarea?
Viorel: Da... întrebarea!
Laura: Sincer nu mai ştiu nici eu... Că şi eu sunt ameţită de o altă întrebare...
Viorel: Da?
Laura: Da! Am discutat mai înainte cu iubi al meu şi el avea o frământare...
Viorel: Da?
Laura: Da! Îl frământa o problemă...
Viorel: Da?
Laura: Da! O problemă fundamentală...
Viorel: Da? Ce problemă?
Laura: Haide, Viorel, să o lăsăm pe altă dată că atâta m-a ameţit de cap Mihai cu problema lui, încât pe moment sunt satisfăcută... Ăăă, am vrut să zic, că pe moment sunt sătulă de dezbateri pe marginea ei... Şi în plus e şi copilaşul de faţă, drăguţul de el, şi unele probleme nu le putem dezbate în faţa lui, că încă e prea mic ca să le priceapă...
Viorel: Mda... Se prea poate ca totuşi unele probleme... filosofice... fundamentale... să-l depăşească, că e prea mic...
Şi deocamdată nu are cum să priceapă prea bine viaţa... şi filosofia vieţii... şi filosofiile... atracţiei şi respingerii...
Da... Ştiţi ce? Aveţi dreptate!... (Către copil): Relucu?
Relucu: Da tati!
Viorel: Relucu, nu te duci tu să te joci mai încolo? – Că noi avem aici nişte probleme de adulţi de discutat... Nişte probleme grele... grele... pe care tu încă nu le poţi înţelege, pentru că... pentru că... sunt probleme grele... grele... Foarte grele!... Deşi par uşoare... şi mai toţi adulţii le rezolvă, cel puţin pe moment... Dar ele iar revin şi iar revin şi tot revin, că sunt probleme grele, mă înţelegi?...
Relucu: Nu înţeleg! Ce fel de probleme?
Viorel: Păi... cum ar fi... de exemplu... ăăă... De exemplu, ce le dă Moş Crăciun de mâncare renilor, ca să zboare?...
Relucu: Da?
Viorel: Da!
Relucu: Şi ce le dă?
Viorel: Ei, haide te rog frumos, lasă-ne o vreme în pace şi pe urmă revii când te chem şi discutăm şi întrebarea aceasta existenţialistă a lui Moş Crăciun şi a renilor lui, şi întrebarea aceea cu care ne-am început ziua...
Relucu: Ce este filosofia?
Viorel: Da exact!... Uite mă frate!... Bravo! Exact!... Cu această întrebare am început... Ce uituci suntem... Şi doar e o întrebare foarte importantă în filosofie...
Ion: Chiar aşa maestre: eu zic că e cea mai importantă întrebare...
Laura: Şi eu sunt de acord...
Gheorghe: Eu nu sunt... Eu susţin că e una şi mai importantă...
Ion: Da? Care?
Gheorghe: Păi e evident...
Viorel: Evident, neevident... Eu zic că nu e chiar aşa evident şi că este evident că mai bine ne spui tu direct despre ce întrebare este vorba...
Gheorghe: Bine, vă spun...
Viorel: Hai spune!
Gheorghe: Vă spun, dar cu o condiţie...
Viorel: Cu ce condiţie?
Gheorghe: Vreau să vă gândiţi serios la ea!
Viorel: La cine?
Gheorghe: La întrebare Viorel!... La Întrebare!... Tu la cine te gândeai?...


3. Lumi paralele

Viorel: Ă, la nimic... (Soţia intră plictisită pe scenă). Iată că se întoarce şi scumpa mea soţie de la plimbare...
Aurelia: Cum stă treaba? Aţi gătat cu filosofia? Hai mai terminaţi odată, că mai sunt şi alte teme de discuţie pe lume...
Aurelia (către Relucu): Puiuţ (îl prinde de mână), iarăşi îţi umple capul taică-tu cu abureli de ale lui filosofice?
Relucu: Nu mami!... Doar discutam...
Aurelia: Despre ce discutaţi?
Relucu: Păi...
Aurelia: Da?
Relucu: Păi despre...
Aurelia: Despre ce?
Relucu: Despre... (privind către Viorel) Tati?
Viorel: Da?
Relucu: Tati despre ce discutam?
Viorel: Păi...
Aurelia: Da?
Viorel: Despre...
Aurelia: Da?
Viorel: Vorbeam despre lucruri grele... Ştii tu: ca de exemplu, despre renii lui Moş Crăciun....
Aurelia: Poftim?... Mare minune!...
Viorel (către Relucu): Ăă... Ştii ce Relucu?... Du-te cu mami să vă jucaţi, că noi avem aici probleme importante de rezolvat şi se vede treaba că tu momentan nu le poţi pricepe şi nici maică-ta!...
Aurelia: Ei na!... Lasă că pricepi tu!... Hai puiuţ cu mama să mergem să ne jucăm mai încolo!... Lasă-l în pace pe hăbăucul de taică-tu, că oricum nu ştie nici el despre ce vorbeşte şi nici toţi filosofii lui adunaţi laolaltă! (Cei prezenţi se exclud fireşte...).
Aurelia (către Relucu): Aşa e el: un aiurit. El şi cu toată filosofia lui... Tot vorbeşte şi discută, şi citeşte, şi scrie... şi nu ajunge la nimic cu substanţă... Vai şi amar de el şi de filosofia lui!... Hai să mergem!...
Relucu: Pa tati! Mă duc să mă joc!
Viorel: Du-te! Du-te! Du-te cu mami!
(Către ceilalţi în timp ce ea se depărta cu copilul:) Du-te cu ea, că şi aşa sunteţi pe o minte amândoi!... (Zâmbeşte.)
(Aurelia şi Relucu ies de pe scenă).






4. Întrebarea şi repetarea

Viorel: Aşa deci... Unde rămăsesem? Gheorghe unde am rămas? A da... Parcă urma să ne pui o întrebare...
Gheorghe (se ridică de pe scaun, face doi paşi şi apoi întreabă cu o figură serioasă): Ce este o întrebare?
Viorel (surprins): Poftim?
Gheorghe: Ce este o întrebare?
Viorel: Gheorghe am auzit ce ai zis, dar văd că nu pui o întrebare... Nu aşa era vorba?
Gheorghe: Ba da! Am pus o întrebare...
Viorel: Da?
Gheorghe: Da!
Viorel: Ce întrebare?
Gheorghe: „Ce este o întrebare?”
Viorel (se ridică de pe scaun, face câţiva paşi şi după un moment de reflecţie răspunde): Profundă întrebare!
Laura (după un moment de tăcere): Foarte profundă întrebare!... „Ce este o întrebare?”... Voi ce ziceţi?... Mihai tu ce zici? Ce este o întrebare?
Mihai: Eu zic că ne abatem de la subiect!
Gheorghe (aşezându-se înapoi pe scaun): Aşa zici? De la ce subiect?
Mihai: De la cel care se repetă mereu în vorbirea oamenilor...
Ion: Ce se repetă în vorbirea lor?
Mihai: Ceea ce se repetă şi în vieţile lor...
Ioana: Ce anume se repetă în vieţile noastre?
Mihai: Ceea ce se repetă şi în gândurile noastre...
Laura: Mihai te rog nu ne mai fierbe şi zi odată!... Ce anume se repetă şi în gândurile noastre?
Mihai: Ceea ce se repetă şi în faptele noastre...
Ioana: Ce?... Te rog să ne spui!...
Mihai: Ceea ce se repetă mereu, peste tot...
Viorel (aşezându-se pe scaun): Adică?
Mihai: Nu ghiciţi? E, haide că este evident!...
Viorel: Nu chiar... Te rog să ne spui tu!
Mihai: Bine! Iaca vă spun:
Viorel: Spune!
Mihai: Dar şi dacă vă spun, nu ştiu dacă o să înţelegeţi...
Viorel: E, hai încearcă!... O să facem un efort şi o să înţelegem!...
Laura: Haide Mihai, spune-mi te rog şi mie, şi tuturor celor prezenţi aici, ce anume se repetă necontenit în vorbele noastre, în discuţiile noastre, în gândurile noastre, în faptele noastre, în vieţile noastre?...
Mihai: Nici tu nu ştii Laura?
Laura: Nu. Nu cred... Trebuia să ştiu?
Mihai: Mai bine vă spun altă dată, că poate acum nu e momentul potrivit...
Viorel: E, hai că ne supărăm!... Te rog să ne spui chiar acum: ce anume se repetă stimabile?
Mihai: Ce?
Viorel: Da! Ce?
Mihai: Repetarea maestre... Repetarea! (Cu glas accentuat:) RE-PE-TA-REA!
Viorel: Repetarea!?
Mihai: Da Viorel: repetarea!
Ion: Repetarea?
Mihai: Da Ion! Ţi-am spus că e evidentă în vorbe: repetarea!
Ioana: Repetarea, zici tu...
Mihai: Exact Ioana, repetarea şi iarăşi repetarea, prezentă peste tot: în gândire şi în fapte, în viaţă şi în lume.
Viorel (după un moment de tăcere): Aşa deci: repetarea...
Mihai: Da... Repetarea...
Gheorghe (după o mică pauză): Mihai, ce este repetarea?
(Mihai tace un moment apoi se ridică de pe scaun, face câţiva paşi meditativi prin faţa grupului de filosofi după care arată cu degetul (încet, fără grabă) spre pământ... spre cer... spre Gheorghe... spre el... spre Viorel, Ion şi Ioana... spre Laura... din nou spre el însuşi şi apoi spre public...
După care se aşează din nou pe scaun şi cugetă, fără să spună nimic. Ceilalţi meditează şi ei în tăcere la răspunsul dat de Mihai...)
Viorel (după două minute de meditaţie): Fraţilor eu mă duc să fac o drumeţie pe munte, să meditez în mişcare la această repetare... Cine vine cu mine?
Gheorghe: Ce idee bună! Meditaţie în mişcare pe a lumii repetare! Eu vin!... Ion, Ioana voi veniţi?
Ioana: Venim!
Ion: O plimbare prin aer liber e oricând binevenită!
Viorel: Mihai, tu ce faci? Vii cu noi?
Mihai: Mergeţi liniştiţi, eu mai rămân puţin în tăcere... Laura te rog rămâi cu mine, că trebuie să discutăm ceva!
Viorel: Atunci discuţie plăcută!
Laura: Plimbare plăcută!
(Viorel, Gheorghe, Ion şi Ioana ies de pe scenă. Mihai şi Laura mai rămân un moment în tăcere... Mihai meditează cu ochii închişi...)



5. Ce este femeia?

Laura: Mihai...
Mihai: Da...
Laura: Ce voiai să discutăm?
Mihai (deschide ochii şi o priveşte): Laura... Ştii că odată am meditat intens la întrebarea „Ce este femeia?”?...
Laura: Când?
Mihai: Zilele trecute!
Laura: La asta meditai?
Mihai: Da!
Laura: De ce?
Mihai: Mi s-a părut un subiect foarte potrivit de meditaţie... Am fost tentat să ajung să înţeleg misterul feminin...
Laura: Ai vrut să ne pătrunzi misterul?
Mihai: Da!
Laura: Foarte bine! Şi l-ai pătruns?
Mihai: Parţial, da... Dar mai mult... nu... În primele ore de meditaţie nu am găsit nimic de zis despre golul deschis în fiinţă de către femeie... Apoi, deodată, mi s-a ridicat în minte o idee!
Laura: Ai aflat ce este femeia? Super! De abia aştept să aflu şi eu... Te rog să-mi spui ce ai descoperit!
Mihai: Nimic!
Laura: Nimic? Ce idee banală! Doar la atât te-a dus capul?... Dar cum se poate aşa ceva?... Femeia e un întreg univers de idei! Puteai să alegi şi tu una din ele...
Mihai: Dar am ales una!
Laura: Nimicul?
Mihai: Da!
Laura: De ce?
Mihai: Tăcerea nu mă ajută să povestesc vidul lăsat prin lume de neamul femeiesc!...
Laura: Ce vid mă Mihai?... Doar atât pot scoate eu la iveală din tine? Tăcerea şi vidul?
Mihai: Dar de ce te superi?... Aducându-le pe acestea în manifestare, aduci chiar foarte mult... Câţi oameni nu au căutat Tăcerea? Câţi nu s-au luptat să trăiască Vidul?... Şi iată că eu am constatat că îl pot atinge spontan, doar întrebându-mă în mod repetat „Ce este femeia?”...
Laura: Cred că glumeşti!
Mihai: Nu glumesc!... Natura se pare că glumeşte... Oamenii de care îţi vorbeam, mulţi dintre ei, erau călugări care au depus jurământ de castitate şi şi-au impus să alunge din mintea lor orice urmă de femeie... Se pare însă că dacă ar fi încercat contrariul – adică să-şi umple mintea cu femeia, cu meditaţia pe femeie, cu concentrarea pe întrebarea „Ce este femeia?”, atunci tăcerea, liniştea, vidul căutat de ei ar fi venit oarecum de la sine...
Laura: Chiar crezi?
Mihai (zâmbind): Nu... Am glumit!... Nu ştiu dacă şi în cazul altora s-ar fi întâmplat la fel... Dar în mine, preţ de câteva ore, ba chiar zile, această întrebare nu a trezit la viaţă absolut nimic... Am descoperit că pentru mine ea e o întrebare care calmează şi linişteşte în mod profund mintea...
Laura: Oare de ce?
Mihai: Nu ştiu! Tu ce crezi?
Laura: Eu sunt absolut surprinsă de ce îmi povesteşti! Nu m-am gândit niciodată că însemn atât de puţin pentru tine... Dar ce zic puţin? Practic tu zici că nu însemn nimic!... Existenţa mea e un vid pentru tine!...
Mihai: Laura! Hai nu te supăra, că nu am meditat asupra ta! Am meditat asupra femeii în general! Dacă meditam asupra ta, în urma meditaţiei, sunt sigur că ţi-aş fi scris un întreg volum de poezii, toate doar despre tine...
Laura: Chiar?... Vai, ce mă bucur!... Înseamnă că m-am înşelat... Eu însemn ceva pentru tine – chiar foarte mult... Doar celelalte femei sunt nimic pentru tine... Extraordinar! Dacă e aşa, înseamnă că tu eşti bărbatul ideal!... Când te gândeşti la mine, scrii un întreg volum de poezii, iar când te gândeşti la alte femei, în capul tău nu se arată nimic... Ce mă bucur!... Tu eşti bărbatul ideal!
Mihai: Pe bune?
Laura: Da! Ce femeie nu visează ca bărbatul ei să o vadă doar pe ea şi pe nici o alta?
Mihai: Tu asta visezi?
Laura: E... Nu chiar... Cred că m-a luat gura pe dinainte şi ţi-am spus ceva secret femeiesc care nu trebuia divulgat...
Mihai: Chiar?... Vezi?... Meditam eu ce meditam şi nu-mi venea mai nici o idee, aşa că m-am gândit că cel mai bine este să am o discuţie cu tine, că poate aşa aflu şi eu câte ceva despre femeie... Şi uite că intuiţia mea a fost corectă...
Laura: Sper că nu vrei să-ţi spun eu ce este femeia!
Mihai: Ba da! Dar numai dacă ştii! Dacă nu ştii...
Laura: Ştiu! Cum să nu ştiu!... Dar nu pot să-ţi spun!
Mihai: De ce? E secret? Haide, te rog frumos să-mi spui! Sau măcar să-mi confirmi intuiţiile mele!
Laura: Ce intuiţii?
Mihai: Uite una din ele: când meditez la această întrebare, în mintea mea e linişte... Aşa că de aici eu am tras concluzia că femeia e o realitate ce poate fi atinsă cel mai bine în tăcere – în comunicarea lipsită de cuvinte... Am dreptate?
Laura: Ai! Femeia preţuieşte foarte mult această comunicare intuitivă, această comunicare de dincolo de cuvinte – prin gesturi, prin atingeri, prin zâmbet, prin privire... Dacă ai suficientă tăcere în tine, femeia va fi atrasă de tine ca de un magnet!...
Mihai: O, ce prost sunt! Dacă ştiam asta mai demult, aş fi învăţat mai bine cum să-i vorbesc femeii prin tăcere!
Laura: Lasă că înveţi de aici încolo!
Mihai: Nu! Nu cred! Eu vreau să-i vorbesc prin vorbe... Mie îmi plac vorbele!...
Laura: Dar ea nu o să te înţeleagă! Femeia înţelege cel mai bine tăcerea unei îmbrăţişări aflate natural dincolo de cuvinte!
Mihai: Se cer deci mai multe fapte în tăcere şi mai puţine vorbe cu zgomot?
Laura: Exact!
Mihai: Atunci femeia este tăcerea?
Laura: Da! Femeia este atracţie, iubire, pasiune, dăruire... Tăcerea pe care ea o caută şi o preţuieşte e un semn de linişte şi de pace, de bună vieţuire, de împăcare şi de mulţumire... Femeia ţine laolaltă neamul omenesc, fiindcă ea ştie să tacă când e cazul şi, mai ales, fiindcă ea ştie să vorbească în aşa fel încât în lume să se poată restaura pacea, liniştea şi tăcerea după o perioadă de agitaţie, conflict şi prea multă vorbărie...
Mihai: Tu sigur aşa eşti!... Dar oare toate femeile sunt ca tine?
Laura: În filosofie da! În filosofie femeile sunt destul de tăcute...
Mihai: La fel ca tine?
Laura: La fel ca mine!
Mihai: Dar tu vorbeşti destul de mult! Poate chiar la fel de mult ca şi mine!...
Laura: Asta doar fiindcă tu mă provoci mereu spre vorbire cu întrebările tale!
Mihai: Nu mă pot abţine!
Laura: De ce?
Mihai: Fiindcă frumuseţea ta nu îmi dă pace!
Laura: Găseşti că sunt frumoasă?




6. Frumuseţea
 
Mihai: Înainte de orice, frumuseţea se exprimă prin femeie...
Laura: Ce femeie? Mihai, tu te uiţi şi după alte femei?... Şi eu care credeam că tu eşti bărbatul ideal!
Mihai: Păi sunt... Mă uit după femei doar ca să le admir frumuseţea... Mă uit la ele... ca la o operă de artă...
Laura: Şi la mine cum te uiţi?
Mihai: Mă uit... Mă uit şi la tine... De ce să nu mă uit?... Dar pe tine nu te văd la fel ca pe celelalte femei...
Laura: Normal! Pe mine mă vezi mai des... Mă vezi şi demachiată... Poate că te-ai obişnuit cu mine şi nici nu mă mai vezi...
Mihai: Ba te văd!... Pe tine te văd ca pe iubita mea...
Laura: Şi iubita ta nu e o operă de artă?
Mihai: Cum nu? Una dintre cele mai frumoase!
Laura: Mulţumesc de apreciere!... Totuşi, până la urmă, se pare că nu eşti bărbatul ideal, fiindcă te uiţi şi după alte femei...
Mihai: Doar ca după nişte opere de artă, iubi... Doar ca după nişte fiinţe frumoase...
Laura (uşor supărată): Fiinţe frumoase zici!... Hai că m-am lămurit!... Las-o baltă şi continuă-ţi ideea!
Mihai: Hm... Hm... Deci: femeia este o operă de artă... De aceea, femeia este manifestarea vie a frumuseţii printre oameni... Între femeie şi frumuseţe e o legătură atât de strânsă, încât, atunci când privesc o femeie, eu văd, mai întâi de toate, prezenţa înălţătoare a frumuseţii... Această frumuseţe mă linişteşte, mă încântă, mă face să rămân în tăcere spre uimire. Frumuseţea femeii trezeşte în mine tăcerea contemplării... În faţa frumuseţii ei naturale vorbele mele se dau la o parte şi doar admiră existenţa ei spre prezenţă artistică explicită...
Laura: Spre prezenţă artistică zici?
Mihai: Da Laura! Doar ştii cât de mult iubesc eu arta!
Laura: Bine că nu iubeşti femeia!
Mihai: Dar eu iubesc femeia!...
Laura: Ca pe o operă de artă... ştiu... continuă!
Mihai: Hm... Hm... Prin urmare, pentru mine întrebarea „Ce este femeia?” e o întrebare estetic-contemplativă... Una care, printre altele, caută să afle ce este frumuseţea şi cum se manifestă ea prin realitate...
Laura: Mihai, nu cumva tu idealizezi femeia?
Mihai: Nu... Dar chiar şi neidealizată, femeia tot e frumoasă...
Laura: Mda... E frumoasă ca o operă de artă... Ştim deja asta... Continuă! Vreau să văd unde vrei să ajungi!
Mihai: La expoziţie!
Laura: Unde?
Mihai: Pe stradă, în parc, prin locurile publice, în reviste, în filme... oriunde se poate admira frumuseţea acestei opere de artă care este femeia...
Laura: Zi că-ţi fug ochii după femei şi cu asta basta!... Ce tot o dai cu opera de artă şi cu estetica?
Mihai: Laura, am nevoie de ele!
Laura: De cine? De femei?
Mihai: Da, de ele! Gândeşte-te şi tu Laura!... Cum s-ar mai exprima frumuseţea prin lume, dacă ar lipsi femeia?
Laura: Las-o încolo de femeie, că m-ai înnebunit cu ea! Uite: dacă toate femeile ar dispărea în mod misterios din lume şi doar eu aş mai rămâne, toată frumuseţea femeii s-ar exprima doar prin mine! Am dreptate?
Mihai: Ai!... Dar cum ele nu dispar, tu eşti nevoită să exprimi doar o parte din această frumuseţe şi să mai laşi şi la altele câte ceva... Oare te supără acest lucru?
Laura: Nu!
Mihai: Nu puţin?
Laura: Poate un pic!
Mihai: De ce?
Laura: Nu ştiu... Continuă-ţi te rog idea!
Mihai: Aşa... Frumuseţea se exprimă deci prin femeie... Esteticianul care nu înţelege femeia nu înţelege nici frumuseţea... (După un moment de tăcere:) Auzi tu Laura... Tu ce crezi? Femeia este frumoasă?
Laura (cu voce prefăcută): Nu... Este urâtă!
Mihai (râzând): Atunci se explică....
Laura: Ce?
Mihai (râzând): De ce nu poţi tu să înţelegi femeia!
Laura: Poate fi femeia înţeleasă?
Mihai (serios): Doar în măsura în care poate fi înţeleasă frumuseţea... Înţelegerea în acest caz înseamnă intuiţie, senzaţie, percepţie, simţire, emoţie, impresie, elan, înălţare, admiraţie, mulţumire, revelaţie...
Laura: Tu crezi că toate femeile sunt frumoase?
Mihai: Toate!... Fără excepţie!... Însă unele sunt mai frumoase decât altele pe anumite linii de manifestare a frumosului: unele excelează în graţie, altele excelează în dăruire, unele excelează în atracţie, altele în răsplătire, unele în îmbrăţişare, altele în atingere, unele au o privire răpitoare, altele o voce cuceritoare, unele când se mişcă, parcă dansează, pe altele când se arată, se vede bucurie de viaţă şi cântare, unele sunt o poezie, altele o floare de primăvară...
Laura: Nu te ştiam un aşa mare admirator al femeii...
Mihai: Femeia e lumea prin care frumuseţea capătă conştiinţă şi libertate de exprimare artistică în societate... Ce ar fi femeia fără frumuseţe? Şi ce ar fi frumosul fără de femeie?...
Laura: Mihai, tu crezi că eu sunt frumoasă?
Mihai: Fiecare femeie e frumoasă în felul ei... Tu ai o frumuseţe care farmecă aşa de mult încât, uneori, tulbură... Şi mă tulbură aşa de mult, încât, uneori, mă face să te întreb „Ce este femeia?”...
Laura: Frumuseţea?
Mihai: Mai înainte de toate!...
Laura: Te-am tulburat?
Mihai: Nu doar o dată!
Laura: Frumuseţea mea te-a tulburat?
Mihai: Acesta e rolul ei să tulbure, să atragă, să unească...
Laura: Trebuie deci să mă studiezi pe mine, dacă vrei să înţelegi frumuseţea!
Mihai: Te studiez!... Te privesc şi te ascult cu foarte mare atenţie şi mă întreb: „Ce este femeia?”...
Laura: Bărbatul nu este frumos?
Mihai: Tu ce crezi?
Laura: Bărbatul este manifestarea prin care frumosul vine în lume...
Mihai: Înţeleg ce zici... Prin femeie se manifestă frumuseţea, iar prin bărbat frumosul...
Laura: Frumuseţea este atrasă de frumos, iar frumosul e atras de frumuseţe... Bărbatul e frumos, femeia e frumoasă, iar când sunt împreună, frumosul-frumuseţe străluceşte în lume... Categoria estetică se manifestă şi prin bărbat, şi prin femeie – pentru bărbat ea se manifestă prin femeie, pentru femeie ea se manifestă prin bărbat...



7. Ce este omul?

Mihai: Ai dreptate! Femeia e doar jumătate din problemă... Problema întreagă şi adevărată este „Ce este omul?”...
Laura: Omul nu există!... Omul e o ficţiune... Nu există decât bărbaţi şi femei!...
Mihai: Dar dacă există? Dacă omul e realitatea care apare atunci când bărbatul şi femeia sunt împreună spre iubire şi acţiune unitară, creând astfel o unire pe care o putem numi OM?...
Laura: Un bărbat şi o femeie care se iubesc reciproc creează omul?... Aşa explici tu tendinţa naturală spre cuplu, spre legătura duală ce apare între bărbat şi femeie? Prin apariţia omului?
Mihai: Eu sunt un bărbat. Tu eşti o femeie. Între noi este o legătură de iubire!... Iată omul!...
Laura: Unde?
Mihai: În frumosul-frumuseţe care se naşte din iubirea noastră şi care e cu atât mai mare, mai convingător şi mai plăcut la vedere, cu cât iubirea noastră este mai mare!
Laura: Omul se naşte din relaţia de iubire care există între un bărbat şi o femeie?
Mihai: Da... Eu aşa înţeleg omul: un bărbat, o femeie şi o relaţie de iubire...
Laura: Şi umanitatea?
Mihai: Umanitatea e formată din oameni care se iubesc şi se ajută unii pe alţii!...
Laura: Şi cum numeşti tu momentul când el şi ea, fiind încă la începtul relaţiei, nu se înţeleg suficient de bine, pentru a se iubi cum se cuvine?
Mihai: Lupta pentru om!... Încercările naşterii omului!...
Laura: Dar când o relaţie începe să se destrame, iar certurile devin din ce în ce mai dese?... Acest moment cum îl numeşti?
Mihai: Distrugerea omului... Dizolvarea unui om spre naşterea altuia... Omul e un bărbat, o femeie şi o relaţie de iubire... Când unul dintre aceşti trei factori lipseşte, omul nu poate să existe...
Laura: Vorbeşti de o adevărată mistică a omului!...
Mihai: Vorbesc de o realitate!... Femeia poate reprezenta singură omul?
Laura: Nu!
Mihai: Dar bărbatul?
Laura: Nici el!
Mihai: Dar bărbatul şi femeia care nu se află într-o relaţie de iubire?
Laura: E absolut necesară această iubire?
Mihai: Mai mult decât orice!... Puterea omului e o putere creatoare – când femeia se uneşte cu bărbatul în iubire, omul creează...
Laura: Ce?
Mihai: Artă!
Laura: Ce artă?
Mihai: Arta de a trăi omeneşte!... Arta de a visa iubirea... Arta de gândi unitatea! Arta de a dansa prin plăcere... Arta de a povesti bunătatea... Arta de a dialoga cu fiinţa complementară... Arta de a juca teatru spre revelare de ascuns... Arta de a picta prin filosofie... Arta de a scrie poezii răpite de emoţie... Arta de cânta călătorind prin destin...
Arta... e creată de iubirea dintre un bărbat şi o femeie, adică de om... Omul e sursa din care izvorăşte arta... Bărbatul e frumos, femeia e frumoasă, iar iubirea dintre ei e o frumuseţe... Acţionând împreună aceste trei feluri de frumos generează arta omului...
Un bărbat, o femeie şi o iubire: iată esenţa artistică a omului!...
Laura: Nu idealizezi?
Mihai: Nu!... Un mascul, o femelă şi iubirea dintre ei: iată izvorul artei animalice...
Laura: E adevărat că foarte multă artă se naşte din dragoste... Dar ce faci cu arta care se naşte din ură, din interes, din inerţie?
Mihai: Această artă nu e produsă de un om! Ea e produsă fie de un bărbat, fie de o femeie care nu trăiesc o relaţie de iubire... Din arta lor lipseşte astfel şi frumosul bărbatului, şi frumuseţea femeii, şi prezenţa frumoasă a iubirii!...
Laura: Dar este artă?
Mihai: E artă!... Dar e o artă pre-umană sau una post-umană: arta care există înainte de om şi după el – arta singurătăţii, arta despărţirii, arta instabilităţii, arta indiferenţei, arta distanţei ce apare uneori între bărbat şi femeie... Arta bărbatului singur, a femeii singure sau a bărbatului şi a femeii care, deşi stau împreună, sunt lipsiţi de iubire unul faţă de altul...
Laura: Mihai, tu mă iubeşti pe mine?
Mihai: Cred că ai vrut să întrebi – dacă între noi există iubire?...
Laura: Scuze! Exact asta am vrut să întreb!
Mihai: Se produce artă la contactul dintre frumuseţea ta, frumuseţea mea şi frumuseţea iubirii noastre?
Laura: Da...
Mihai: Atunci înseamnă că între noi există iubire!...
Laura: Şi cum se constată prezenţa artei care se produce la intersecţia dintre frumuseţea mea, frumuseţea ta şi frumuseţea iubirii noastre?
Mihai: De multe ori, sunt uluit, sunt copleşit, sunt ameţit... de frumuseţea ta, iar frumuseţea mea se pare că te cheamă mereu spre a mea îmbrăţişare, mângâiere şi sărutare... Frumuseţea iubirii noastre ne transfigurează şi ne face mai buni!
(Laura îl îmbrăţişează şi îl sărută...)
Mihai: Da!... Frumuseţea ta... frumuseţea mea şi iubirea cea frumoasă pe care noi o trăim acum... Acesta este omul şi aceasta este arta sa!...
Laura: Unde este omul?
Mihai: Iată-l în frumuseţea din noi! Iată-l în vorbele şi în faptele noastre de iubire! Iată-l în preocupările noastre filosofice! Iată-l în arta produsă de el!... Omul e o ficţiune care creează realitate!... Omul e un simbol care generează artă!... Omul e un semn care depune mărturie pentru existenţa frumosului, a frumoasei şi a frumuseţii...
Laura: După cum te exprimi mi se pare că pentru tine omul şi arta lui sunt una...
Mihai: Omul este o operă de artă! Omul şi arta lui apar deodată!... Omul generează arta, iar arta îl defineşte ca om...
Laura: Şi atunci ce zici de omul care nu creează artă?
Mihai: Un astfel de om nu există!...
Laura: Ţi-am spus că te iubesc?
Mihai: Eşti o adevărată artistă!... Dar oare iubirea mea a fost auzită de tine?
Laura: Arta ta vorbeşte de la sine!
Mihai: Şi care este arta mea?
Laura: Pe tine te definesc mai multe arte... Dar, în primul rând, eu văd în tine arta de a iubi şi apoi arta de a întreba şi arta de a răspunde... Dar arta mea care este?
Mihai: Arta ta... este arta de a incita şi de a susţine mereu spre existenţă omul şi arta lui...
Laura: N-aş putea face mai nimic fără tine!
Mihai: Atunci înseamnă că arta mea izvorăşte din tine, arta ta e stimulată de mine, iar arta noastră apare la întâlnirea dintre arta ta de a fi şi arta mea de a exista!...
Femeia e frumoasă şi omul e frumos!... Frumuseţea îi defineşte în mod esenţial pe amândoi!... Femeia este frumuseţe... Omul e frumos de trei ori: prin partea lui feminină, prin partea sa masculină şi prin relaţia de iubire ce există între ele...
Laura: Frumos!... Acesta este un răspuns frumos!... Dar este şi adevărat?
Mihai: Doar acolo unde există iubire între un frumos, aşa ca mine, şi o frumoasă, aşa ca tine!
Laura: Iubirea noastră e adevărată?
Mihai: Nu ştiu dacă e adevărată!... Dar ştiu sigur că e frumoasă!
Laura: Te îndoieşti de adevărul iubirii noastre, dar nu te îndoieşti de frumuseţea ei?... E posibil aşa ceva?
Mihai: Dar chiar aici e frumuseţea cea mai înaltă a acestei iubiri – în capacitatea sa lucidă de a-şi pune mereu sub semnul întrebării adevărul ei!
Laura: Care este acest adevăr? Care este adevărul iubirii?
Mihai: Adevărul este că femeia iubeşte bărbatul, iar bărbatul iubeşte femeia!... Adevărul este că tu mă iubeşti pe mine şi eu te iubesc pe tine... Adevărul este că, chiar dacă această iubire pe care noi o trăim nu este perfectă, nici infinită şi nici eternă, ea este totuşi o iubire extrem de frumoasă... E o iubire de care te poţi chiar îndrăgosti!...
Laura: Te-ai îndrăgostit de iubirea ta pentru mine?
Mihai: Şi tu te-ai îndrăgostit de iubirea mea pentru tine!
Laura: Ce fel de dragoste e aceasta?
Mihai: E o dragoste în oglindă: cel care dăruieşte iubire primeşte iubire, cel care primeşte iubire dăruieşte iubire...
Laura: Nu e prea multă iubire în povestea aceasta?
Mihai: Niciodată nu e prea multă iubire!... Dar uneori e prea puţină!...
Laura: Nu există suficientă frumuseţe de iubit? Sau de ce?
Mihai: Frumuseţe există destulă!... Doar că trebuie să mai fie şi ochi să o vadă!... Bărbatul vede destul de uşor frumuseţea femeii, iar femeia vede şi ea destul de bine frumuseţea bărbatului... mai greu pentru unii este însă să vadă frumuseţea iubirii din ei şi dintre ei pentru a crea astfel omul şi arta lui...
Laura: De ce le e greu acestor nefericiţi să vadă frumuseţea iubirii?
Mihai: De ce există singurătate? De ce există despărţire? De ce există distanţă?
Laura: Pentru ca bărbatul se se întrebe „Ce este femeia?”, iar femeia să se întrebe „Ce este bărbatul?” şi împreună să se întrebe „Ce este omul?”...



8. Adevărul

Mihai: Ce este femeia?... Ce este omul?...
Laura: Femeia... e frumoasă... Hai să zicem că aici sunt oarecum de acord cu tine... Dar omul... nu e doar frumuseţe, ci e şi adevăr, bine, libertate, dreptate, unitate, putere, cunoaştere şi iubire... Valorile lui sunt multiple, iar semnele sale sunt nenumărate...

Mihai: Şi atunci unde este adevărul?
Laura: La mine!
Mihai: Dă-mi-l şi mie!
Laura: Stai să-l caut! (Îşi pune mâinile pe cap, pe piept, pe şolduri... ca şi cum ar căuta ceva...)
Mihai: L-ai găsit?
Laura: Da... Acum era ascuns în minciună, în greşeală, în înşelăciune...
Mihai: Şi care este adevărul din minciună?
Laura: Minciuna există şi nu poate fi înlăturată complet şi definitiv...
Mihai: De ce?
Laura: Pentru că adevărul e la tine!
Mihai: La mine? Ce să caute la mine? Credeam că ţi l-am dat ţie!
Laura: Când? Adevărul tău a rămas la tine... Te rog deci acum dă-mi-l şi mie!
Mihai: Ţi l-aş da... dar nu îl am...
Laura: Nu-ţi porţi adevărul cu tine?
Mihai: Adevărul meu îl port mereu cu mine... El coboară din gura mea prin cuvinte şi se desprinde din gândurile mele prin fapte...
Laura: Şi atunci care e problema? Dă-mi şi mie puţin din adevărul tău!
Mihai: Duci lipsă de adevăr?... Tu nu-ţi porţi adevărul tău cu tine?
Laura: Îl port...
Mihai: Hai atunci să facem schimb!... Tu-mi dai un pic de adevăr de la tine şi eu îţi dau un pic de adevăr de la mine!
Laura: Ce adevăr vrei să-ţi dau?
Mihai: Vreau să-mi spui adevăratul răspuns la întrebarea „Unde este adevărul?”
Laura: Acolo! (Arată cu mâna în depărtare...)
Mihai: Acolo?
Laura: Aici!
Mihai: Aici?
Laura: Adevărul este peste tot!... Trebuie doar să-l căutăm cu maximă sinceritate pentru a-l vedea şi a-l înţelege...
Mihai: Şi care este adevărul?
Laura: Adevărul este că există greşeală...
Mihai: Din ce cauză?
Laura: Deoarece adevărul nu este peste tot... Sunt foarte multe locuri care sunt pline de minciună, de greşeală şi de înşelăciune!
Mihai: Adevărat ai grăit! Peste tot există adevăr şi minciună, corectitudine şi greşeală, sinceritate şi înşelăciune... Dar tu cum diferenţiezi adevărul de minciună?
Laura: Prin verificarea corespondenţei dintre vorbă şi evidenţa perceptivă, a coerenţei dintre exprimare şi legile logice, a utilităţii înfăptuirii unui presupus adevăr şi mai ales prin trăirea lui directă printr-o experienţă revelatoare de adevăr sau chiar prin mai multe...
Mihai: Eu sunt adevărat?
Laura: Stai să te verific! (Pune palmele pe el şi-l pipăie...) Te simt!... Ai claritate şi destul de multă coerenţă în exprimarea ta formală... îmi produci plăcere şi mai presus de toate (îl sărută)... trăiesc o sărutare a buzelor tale (Îl sărută din nou...)... Dar eu? Eu sunt adevărată?
Mihai: Hai să vedem! (O priveşte cu atenţie.) Fă o piruetă!... Frumos!... E evident: te văd!... Spune-mi acum o vorbă!
Laura: Eu sunt adevărată?
Mihai: Te aud!... Dă-mi acum un sărut şi o îmbrăţişare! (Îl sărută...) Te-am gustat şi te ating, iar parfumul tău este încântător...
Laura: Deci sunt adevărată?
Mihai: Mă mai gândesc!
Laura: La ce?
Mihai: Dacă este adevăr în tine şi dincolo de formă...
Laura: În gândirea mea? În emoţiile mele? În dorinţele mele?
Mihai: Da!
Laura: Şi nu este?
Mihai: Este!
Laura: Atunci sunt adevărată pentru tine?
Mihai: Te îndoieşti de acest adevăr?
Laura: Doar puţin şi doar câteodată... – Exact cât e nevoie pentru ca să nu mă îmbăt cu iluzia adevărului...
Mihai: Eşti o iluzie?
Laura: Adevărul meu nu este nici complet, nici definitiv!
Mihai: Dar al cui este?
Laura: Al nimănui!
Mihai: Şi atunci?
Laura: Şi atunci trebuie să ţin mereu minte că adevărul este relativ...
Mihai: Chiar şi adevărul tău?
Laura: Mai ales adevărul meu!
Mihai: Şi atunci unde se află adevărul aşezat?
Laura: În relativitate şi în probabilitate...
Mihai: Eu sunt relativ şi tu eşti probabilă?
Laura: Da... Eu sunt relativă la tine şi tu eşti relativ la mine... Relativitatea mea te implică pe tine, relativitatea ta mă presupune pe mine... Eu sunt la fel de probabilă, pe cât eşti tu de probabil!
Mihai: Sunt probabil?
Laura: Eşti?
Mihai: M-ai probat?
Laura: Şi încă de câte ori!
Mihai: Şi cum m-ai găsit?
Laura: Foarte probabil!


9. Existenţă, cunoaştere, comunicare

Mihai: Ce ai probat? Existenţa mea? Cunoaşterea existenţei mele? Sau comunicarea cu această existenţă relativ cunoscută ţie?
Laura: Existenţa ta o probez şi acum... Mă uit la tine şi-ţi probez existenţa! Te ascult şi existenţa ta este probată... Te ating... Şi te probez!
Mihai: Ca pe o haină? Ca să vezi dacă ţi se potriveşte? Ca să vezi dacă eu sunt potrivit cu măsura ta?
Laura: Doar o măsură am... Şi aceea e măsura mea... Cu ea măsor pe oricine... Cu ea te măsor şi pe tine!
Mihai: Măsura ta este valoarea ta?
Laura: Da. E valoarea pe care o am şi valoarea pe care o caut! Valoarea pe care o ştiu şi valoarea pe care o apreciez!... Măsura mea e valoarea mea...
Mihai: Şi ţi-ai măsurat valoarea?
Laura: Da!
Mihai: Cum?
Laura: Căutând adevărul tău spre a cunoaşte adevărul meu!
Mihai: Pui adevărul meu mai presus de tine?
Laura: Nu... Dar îl folosesc pentru a mă descoperi cu ajutorul lui...
Mihai: Existenţa mea e deci o probă pentru tine...
Laura: Da... Tu mă probezi pe mine şi eu te probez pe tine... Eu te supun unor probe şi tu mă supui unor probe...
Mihai: Ca să aflu ce?...
Laura: Ca să aflam dacă existenţele noastre sunt compatibile!
Mihai: Şi sunt?
Laura: Mai mult decât am fi înclinaţi să recunoaştem...
Mihai: De ce?
Laura: Fiindcă a comunica e un lucru complicat...
Mihai: Comunicarea e complicată?
Laura: Comunicarea e simplă, interpretarea e mai complicată...
Mihai: Adică ţie ţi-e simplu să comunici cu mine, dar ţi-e mai greu să mă înţelegi?
Laura: Nu doar să te înţeleg, ci şi să înţeleg... Nu vezi ce simplu e să comunicăm? Mai greu e să ne înţelegem!
Mihai: Cunoaşterea e mai grea decât comunicarea?
Laura: Este... Dar nici cunoaşterea nu e chiar aşa de grea... Este ceva chiar mai greu de înţeles...
Mihai: Ce?
Laura: Existenţa!
Mihai: Fiinţa?
Laura: Da... Ce este?... Iată întrebarea!
Mihai: Dar nu e greu de răspuns!... Fiinţa este... Cunoaşterea are loc... Comunicarea există!
Laura: De acord cu tine... Dar ce este fiinţa? Ce este cunoaşterea? Şi ce este comunicarea?
Mihai: Fiinţa este acea realitate pe care noi o cunoaştem şi cu care noi comunicăm... Cunoaşterea şi comunicarea dau putere existenţială fiinţei...
Laura: Te referi la fiinţa umană?
Mihai: Mai ales la fiinţa umană!
Laura: Atunci omul e acea fiinţă care cunoaşte şi care comunică?
Mihai: Da...
Laura: Ce cunoaşte şi ce comunică?
Mihai: Mai întâi de toate, o întrebare... Ba chiar mai multe!
Laura: Ce întrebări?
Mihai: De exemplu, întrebările următoare: „Ce semnifică a exista?”, „Ce cuprinde a cunoaşte?” şi „Ce înseamnă a comunica?”...
Laura: Adică, „Ce este existenţa?”, „Ce cunoaşte cunoaşterea?” şi „Ce comunică comunicarea?”...
Mihai: Da... Omul se poate întreba...
Laura: Ce?
Mihai: Orice!
Laura: Fiindcă întrebarea există şi este peste tot!... Atunci, existenţa este o întrebare?
Mihai: Chiar mai multe... De exemplu, „Ce este existenţa?”, „Ce se cunoaşte din existenţă?”, „Ce semnifică a exista?”, „Cum comunică existenţa?”, „De ce?” etc. A cunoaşte faptul că exişti e a recunoaşte faptul că te întrebi...
Laura: Dar a comunica?... Ce înseamnă a comunica?... Ce comunică comunicarea?
Mihai: De toate pentru toţi!... A comunica înseamnă multe, dar, uneori, a comunica e doar a exista în faptul de cunoaştere al comunicării...
Laura: Şi ce e dincolo de comunicare?
Mihai: Repetarea prin întâmplare!
Laura: E o nouă paradigmă a filosofiei?
Mihai: Nu... E doar ceea ce este de când lumea, ceea ce este peste tot şi ceea ce va fi până la sfârşitul existenţei şi dincolo de el...
Laura: Dar această repetare prin întâmplare există? Poate fi cunoscută? Poate fi ea comunicată?
Mihai: La toate aceste întrebări există un singur răspuns...
Laura: Care?
Mihai: Priveşte în jur! Ascultă!... Atinge!... Gândeşte-te!... Simte! Doreşte! Aminteşte-ţi!... Orice ai contempla un singur lucru contempli!
Laura: Ce?
Mihai: Repetarea prin întâmplare!




10. Când este timpul?

Laura: Şi atunci... Când este timpul?
Mihai: Timpul este acum!
Laura: Acum?
Mihai: Dar când?
Laura: De exemplu, atunci!
Mihai: E şi atunci!...
Laura: Când?
Mihai: Când a sosit timpul!... Când va veni timpul! Sau când vine timpul!
Laura: Când vine timpul?
Mihai: Timpul cui?
Laura: Timpul adevărului, de exemplu, sau timpul iubirii, sau timpul binelui...
Mihai: Tot timpul... Idealurile sunt în noi tot timpul... Trebuie doar să le lăsăm să se manifeste prin noi!
Laura: E timpul?
Mihai: Acum e timpul potrivit! A sosit timpul... Şi tot vine... ca să trăim în realitate prin ideal... trebuie doar să ne trezim la această realitate...
Laura: Atunci trezeşte-te!
Mihai: Să mă trezesc?
Laura: Trezeşte-te!
Mihai: Dar sunt treaz!
Laura: Eşti treaz?
Mihai: Da... M-am trezit mai demult...
Laura: A, da?
Mihai: Da!
Laura: Atunci e bine... Bine că te-ai trezit la realitate... Şi acum ştii cum e realitatea?
Mihai: Ştiu!
Laura: Cum e?
Mihai: Cum să fie?
Laura: Cum e realitatea? Cum arată ea? Cum percepi tu ceea ce este? Cum simţi tu ceea ce este?
Mihai: Arată foarte limpede şi extrem de clar...
Laura: Cum?
Mihai: Exact ca o repetare prin întâmplare!
Laura: Realitatea e repetare prin întâmplare?
Mihai: Da Laura! Trezeşte-te la repetare! Trezeşte-te spre întâmplare!... Trezeşte-te la realitate Laura!
Laura: Dar m-am trezit!
Mihai: A, da?
Laura: Da...
Mihai: Când a fost timpul trezirii tale?
Laura: Mai demult...
Mihai: Şi ai găsit adevărul?
Laura: Da...
Mihai: Unde este adevărul?
Laura: Adevărul este în ceea ce se percepe, în ceea ce se simte, în ceea ce se gândeşte, în ceea ce se trăieşte...
Mihai: Şi ce se percepe? Ce se simte? Ce se gândeşte? Ce se trăieşte?
Laura: Spune tu!
Mihai: Doar două lucruri Laura... Doar două lucruri: Repetarea şi Întâmplarea...
Laura: Acestea sunt valorile tale?
Mihai: Doar acestea există... În nici o valoare nu există nimic în afară de repetare şi de întâmplare... De fapt, valoarea nici nu există, dacă prin valoare înţelegem altceva decât repetare şi întâmplare...
Laura: Eu sunt o repetare pentru tine?
Mihai: Da Laura... O repetare prin întâmplare...
Laura: Eu sunt o întâmplare pentru tine?
Mihai: Da Laura... O întâmplare care s-a repetat!
Laura: Doar atât?
Mihai: Crezi că eşti mai mult de atât?
Laura: Nu ştiu... Pot fi mai mult de atât?
Mihai: Nu Laura... Nu ai cum... Doar repetarea şi întâmplarea există... restul sunt iluzii!... Adevărul este repetare prin întâmplare, iar dacă eliminăm din el repetarea şi întâmplarea, nu mai rămâne nimic în el... Timpul este repetare prin întâmplare, iar dacă am putea elimina din el repetarea şi întâmplarea, timpul nu ar mai exista!... Valorile sunt repetări prin întâmplare... valorile nici nu există, dacă înţelegem prin ele altceva decât repetare şi întâmplare... Prin urmare, fiinţa nu este decât aşa cum este – adică, o repetare prin întâmplare şi nimic altceva... Şi la fel este cunoaşterea ei, şi la fel este comunicarea de care este ea capabilă...
Laura: Hai să verificăm răspunsul acesta!
Mihai: Cum?
Laura: Să-l ignorăm o vreme... Să ne comportăm ca şi cum el nu ar fi şi să căutăm alte răspunsuri la întrebarea „Ce este omul?”, pentru a vedea astfel dacă ne vom întoarce tot la el sau dacă nu cumva vom găsi alte răspunsuri poate chiar mai profunde...
Mihai: Crezi că sunt?
Laura: Hai să vedem!
Mihai: Bine... Hai!
Laura: Atunci întreabă!


11. Femeia este...

Mihai: Ce este omul?
Laura: Parcă nu de aici am pornit...
Mihai: Scuze... Ce este femeia?
Laura: E, aşa mai merge... În viaţa umană totul porneşte de la femeie... Spune-mi atunci: ce este femeia?
Mihai: Ce este un căţel?
Laura: Femeia este un căţel?
Mihai: Ce este o pisică?
Laura: Femeia este o pisică?
Mihai: Ce este o floare?
Laura: Femeia este o floare?
Mihai: Ce este frumuseţea?
Laura: Femeia este frumuseţea?
Mihai: Ce este iubirea?
Laura: Femeia este iubirea?
Mihai: Ce este îmbrăţişarea?
Laura: Femeia este îmbrăţişarea?
Mihai: Ce este sărutul?
Laura: Femeia este sărutul?
Mihai: Ce este plăcerea?
Laura: Femeia este plăcerea?
Mihai: Ce este fericirea?
Laura: Femeia este fericirea?
Mihai: Ce este graţia?
Laura: Femeia este graţia?
Mihai: Ce este intuiţia?
Laura: Femeia este intuiţia?
Mihai: Ce este instinctul?
Laura: Femeia este instinctul?
Mihai: Ce este natura?
Laura: Femeia este natura?
Mihai: Ce este luna?
Laura: Femeia este un lup?
Mihai: Poftim?
Laura: Scuză-mă!... Femeia este luna?
Mihai: Nu... Cum să fie luna? Femeia e femeie şi luna e lună!
Laura: Şi nici lup nu e?
Mihai: Poate câteodată!
Laura: Hai mai întreabă-mă!
Mihai: Îţi place?
Laura: Îmi place!
Mihai (după un moment de tăcere): Ce este o varză?
Laura (surprinsă): Femeia e o varză?
Mihai: Ce este o capră?
Laura (şi mai surprinsă): O capră? O varză?... Dar vacă nu e?
Mihai: Ce este o vacă?
Laura (uşor iritată): Dar un bou? Un bou ce este?
Mihai: Scuză-mă!... Te-am jignit?
Laura: Nu... Cum să mă jigneşti?... Vaca e o fiinţă nobilă... Capra la fel, iar varza e foarte bună...
Mihai (zâmbind): Dar boul? Boul cum e?
Laura: E ca un fel de vacă, doar că nu dă lapte!
Mihai (serios): Să înţeleg că nu e bine să compar femeia cu un animal?
Laura: Ba e bine! De ce nu? Femeia este un animal!... Dar poate că ar fi indicat să o compari cu animale mai finuţe, mai simpatice, mai drăgălaşe!...
Mihai: Ca de exemplu?
Laura: De exemplu, cu o veveriţă, cu o căprioară, cu o rândunică... sau cu o furnică, cu o albină sau cu o vrăbiuţă...
Mihai: Vrei să-i scot în evidenţă doar calităţile?
Laura: Dar ce? Are şi defecte?
Mihai: Nu!... Femeia e perfectă!
Laura: Vezi? Aşa te vreau!
Mihai: Cum? Mincinos?
Laura: Nu chiar mincinos... Dar poţi fi selectiv!
Mihai: Bine... Atunci hai să o luăm de la capăt... Femeia este un căţel?
Laura: Ce căţel, mă Mihai? Poate o căţea!...
Mihai: Dar pisicuţă este?
Laura: E şi pisicuţă, e şi mâţă! Depinde în ce toane o prinzi!
Mihai: Dar floare este?
Laura (râzând): Ce floare? Floarea cucului?
Mihai (serios): Nu!... Floarea vieţii!
Laura: E... Aşa mai vii de acasă!
Mihai: Dar frumuseţe este?
Laura: Doar dacă nu e urâtă!...
Mihai: Vrei să zici că femeia nu e nici sărut şi nici îmbrăţişare?
Laura: Ba este... Aici eşti pe aproape! Continuă!
Mihai: Şi nu e nici instinct şi intuiţie, inspiraţie şi iubire?
Laura: Este... Ce e femeia fără instinctul matern? Ce e femeia fără intuiţia feminină? Ce e femeia, dacă nu e o inspiraţie continuă pentru bărbat?... Şi ce e femeia care nu ştie să iubească?
Mihai: Nimic?
Laura: Nimic?... Hai să nu exagerăm!... E totuşi un animal....
Mihai: O animală?... Dar şi animalele iubesc!...
Laura: Nu contează... Oricum nu există femeie lipsită de iubire...
Mihai: Dar rea de gură este?
Laura: Trebuie să se exprime şi iubirea cumva!
Mihai: Dar cicălitoare este?
Laura: Mai este câteodată!
Mihai: Dar bârfitoare este?
Laura: Ca tot omul!... Acum ce vrei?... Nu mai poate femeia nici măcar să bârfească? Lasă-i şi ei o mică plăcere, că doar nu e sfântă!
Mihai: Nu e?
Laura: Nu e!
Mihai: Dar şmecheră este?
Laura: Femeia a inventat şmecheria!...
Mihai: În sfârşit ai zis şi tu ceva inteligent despre femeie!
Laura: Ce?
Mihai: Că femeia este şmecheră şi bărbatul fraier!
Laura: Asta crezi tu?
Mihai (zâmbind): Nu! Nu cred asta!
Laura: Atunci bărbatul e şmecher şi femeia e fraieră?
Mihai: Nu! Amândoi sunt şmecheri!
Laura: Nu sunt amândoi fraieri?
Mihai: Un fraier şi o fraieră?
Laura: Da!
Mihai: Nu!... Dacă ei cred că femeia e o sfântă şi bărbatul e un zeu, atunci da... sunt fraieri!... Iar dacă ei cred că femeia e o păcătoasă şi bărbatul un desfrânat, atunci sunt cam şmecheri...
Laura: Mihai... Mie mi se pare că tu ştii ce este femeia!
Mihai: Uneori prea bine!
Laura: Şi atunci... dacă femeia nu e nici şmecheră, nici fraieră... atunci, ce este femeia?
Mihai: La ce sunt bune cuvintele, dacă nu pot să spună ce este femeia?
Laura: Chiar aşa! Ce rost mai au cuvintele, dacă nici măcar atâta lucru nu pot spune?
Mihai: Au şi ele un rost!
Laura: Ce rost?
Mihai: Rostul lor este acela de a te ajuta să nu mai înţelegi ce este femeia!
Laura: De ce? Ai înţeles-o vreodată?
Mihai: Da! Înainte de a învăţa să vorbesc şi după ce nu am mai ştiut cum să o fac!
Laura: Ce să faci?
Mihai: Să vorbesc! Că de ştiut am ştiut ce să fac!
Laura: Eşti cam şmecher!
Mihai: Doar din cauză că nu ştiu ce este femeia!
Laura: Nu ştii?
Mihai: Uneori nu ştiu... Alteori mă prefac că nu ştiu şi că sunt curios să aflu...
Laura: Auzi?... Dar de ce te interesează pe tine să ştii ce este femeia?
Mihai: Dar pe tine nu te interesează să ştii ce este bărbatul?
Laura: Nu neapărat... Eu vreau să ştiu doar cine eşti tu!
Mihai: Eu sunt un bărbat!
Laura: Şi eu ce sunt?
Mihai: Nu ştii?
Laura: Ba ştiu!... Dar zi tu!
Mihai: Tu eşti o femeie!
Laura: Şi ce e femeia?
Mihai: O jumătate de fiinţă!
Laura: Care jumătate?
Mihai: Jumătatea cea mai bună!
Laura: Frumos... Ştii cum să flatezi femeia!... Şi jumătatea cealaltă cum e?
Mihai: E proastă, dar îşi face treaba!
Laura (râzând): Ce treabă?
Mihai: Treaba de a contribui cu ceea ce-i revine la manifestarea în existenţă a unei noi jumătăţi de fiinţă...
Laura: Şi fiinţa întreagă ce este?
Mihai: Ea e fiinţa creatoare... Fiinţa care poate da viaţă!
Laura: Omul?
Mihai: Fiinţa umană!
Laura: Şi ce este fiinţa umană?
Mihai: Fiinţa care se manifestă, pe de o parte, prin femeie şi, pe de altă parte, prin bărbat... Ea e fiinţa care generează apariţia jumătăţii de fiinţă ce se manifestă fie ca femeie, fie ca bărbat!
Laura: În funcţie de ce?
Mihai: În funcţie de întâmplare şi de repetare!
Laura: Vorbeşti de actul sexual şi de rezultatul lui?
Mihai: Este în el şi repetare, şi întâmplare!... De fapt, cam asta-i tot ce este în el!...
Laura: Nu-i nimic misterios în el?
Mihai: Nu... Tu crezi că misterul femeii este mister sexual?
Laura: Posibil...
Mihai: Dacă înţelegi sexul, înţelegi femeia?
Laura: Probabil...
Mihai: Şi tu înţelegi sexul?
Laura: Câteodată!
Mihai: Când?
Laura: Când fac dragoste!... Tu nu-l înţelegi?
Mihai: Îl înţeleg şi eu...
Laura: Ce e sexul?
Mihai: Repetare şi întâmplare!
Laura: Doar atât?
Mihai: Ce altceva?
Laura: Păi de exemplu: întâlnire, frumuseţe, atracţie, instinct, plăcere, ispitire, recunoaştere, oglindire, atingere, îmbrăţişare, dezbrăcare, admiraţie, juisare, apropiere, pătrundere, mişcare, pasiune, dăruire, fascinaţie, delir, nebunie, transfigurare, unire, iubire, transformare, tensiune, descărcare, absorbire, emoţie, sentiment, fericire, mulţumire şi împlinire...
Mihai: E toate acestea... Dar ele toate, privite mai atent, nu sunt decât repetare şi întâmplare... De aceea, în esenţă, în actul sexual nu vom găsi spre manifestare decât două realităţi majore ce trebuie să fie menţionate: repetările şi întâmplările...
Laura: Deci tu zici că înţelegi sexul...
Mihai: Câteodată mi se pare că-l înţeleg, dar când fac dragoste cu tine, toate iluziile legate de o posibilă înţelegere a sexului sau a femeii, sau a plăcerii îmi sunt spulberate...
Laura: Sexul e prea complicat pentru tine?...
Mihai: Câteodată da!
Laura: Când?
Mihai: Mai ales când fac sex cu tine!
Laura: Deci tu practic îmi spui că atunci când faci sex cu mine nu prea înţelegi ce faci?
Mihai (zâmbind): Exact! Habar nu am ce fac!
Laura: Şi faci aşa... la nimereală?...
Mihai: Nu chiar la nimereală, că am o oarecare experienţă... Mai ştiu şi eu pe ce să pun mâna, ce să ating, pe unde să mă introduc, ce să şoptesc... Dar când te privesc cu atenţie, mai mereu, îmi vine să-mi pun o întrebare...
Laura: Ce este sexul?
Mihai: Nu... „Ce este femeia?”!
Laura: Sărmanul de tine! Câte frământări îţi provoacă privirea mea!...
Mihai: Nu doar privirea!... Nu doar atingerea! Nu doar îmbrăţişarea!... Ci mai ales gândirea ta!
Laura: Tu mă gândeşti pe mine?
Mihai: Da! Eu mă gândesc prin tine...
Laura: Normal: te gândeşti la mine când te gândeşti pe tine!... Dar este oare femeia un concept demn de atenţia filosofiei?
Mihai: E o întrebare retorică?
Laura: Oarecum!
Mihai: Femeia este demnă de atenţia filosofie, mai ales, în măsura în care femeia este o parte importantă, chiar foarte importantă, dintr-o problemă mai largă decât ea, anume problema omului... „Ce este femeia?” e doar jumătate din problema ce se cere rezolvată. Problema întreagă şi adevărată este „Ce este omul?”...
Văzută şi înţeleasă ca fiind un om, alături de bărbat, misterul femeii poate fi descoperit prin revelarea misterului uman... Dacă aflăm răspunsul la întrebarea „Ce este omul?”, aflăm răspunsul şi la întrebarea „Ce este femeia?”... Aşadar, femeia se ascunde în om... Secretul omului e secret de femeie... Iar taina femeii e taina omului!...
Laura: Şi taina omului e taina vieţii...
Mihai: Exact... Omul e doar o parte din viaţă, iar viaţa e doar o parte din existenţă. Dar dacă am şti „ce este”, am şti şi ce este omul...
Laura: E oare mai potrivit să ne întrebăm „Ce este?”?
Mihai: Omul e doar o parte din problemă... Problema întreagă şi adevărată este „Ce este?”... Dacă aflăm ce este, atunci aflăm şi ce este omul!
Laura: Hai atunci să ne întrebăm „Ce este?”!
Mihai: Te rog...


12. Ce este?

Laura: Ce este?
Mihai (arătând în jur): Asta este!
Laura: Ce este?
Mihai: Toate sunt!
Laura: Ce este ce este?
Mihai: Ce este ce este ce este ce este?
Laura: Da. Ce este?
Mihai: Ce să fie? Sunt de toate!... Şi frumoase şi urâte. Şi bune şi rele. Şi aici şi acolo. Şi atunci şi acum... Ce să fie? Sunt de toate!
Laura: De toate?
Mihai: De toate pentru toţi!...
Laura: Şi atunci... ce este?
Mihai: A... ceste!
Laura: A... ce... este?
Mihai: Da... Aceste!... Aceste realităţi prin care noi fiinţăm!
Laura: Aceasta este! Dar ce este?
Mihai: Ceea ce este nu este!... Ceea ce nu este este! Ceea ce este este şi nu este în acelaşi timp... dar nu e important că este sau că nu este... ci ce este?
Laura: „Ce” este mai important decât „este”?
Mihai: Da... Întrebarea întreagă şi adevărată nu este „Ce este?”, ci „Ce?”... Dacă aflăm răspunsul la întrebarea „Ce?”, aflăm şi răspunsul la întrebarea „ce este?”... Ce este... e doar o parte din problemă... Problema întreagă este „Ce?”...
Laura: Ce?
Mihai: Da... Ce?


13. Ce?

Laura: Păi asta te întrebam: „Ce?”...
Mihai: Şi eu te întreb acelaşi lucru...
Laura: Ce?
Mihai: Exact... Ce?
Laura: Deci amândoi punem aceeaşi întrebare...
Mihai: Da... Ce?... „Ce?” simplu, fără complicaţii, „ce?” aflat în toată puritatea lui de „ce?”...
Laura: Ce?... Şi doar atât?
Mihai: Ce?... Şi nimic altceva!
Laura: Bună întrebare!
Mihai: Ce?!
Laura: Ce?!
Mihai: Pot să te întreb de trei ori?
Laura: Întreabă-mă!
Mihai: Ce? Ce? Ce?...
Laura: Altceva!
Mihai: Ce? Ce? Ce?
Laura: Altceva!
Mihai: Ce? Ce? Ce?..
Laura: Alt_ce_va!
Mihai: Ce?
Laura: Ceva al lui „ce” care va...
Mihai: Care va ce?
Laura: Care va...
Mihai: Ce?
Laura: Careva!
Mihai: Oricine?
Laura: Oricine!
Mihai: Ce?
Laura: Orice!
Mihai: Orice?
Laura: Ori ce, ori altceva... Trebuie să te hotărăşti!
Mihai: Ce?!... (Incantează pe expiraţie după ce inspiră profund): CEEEEEEEEEEEEEE....
CEEEEEEEEEEEEEEE...
CEEEEEEEEEEEEEEE...
Laura: Nu e o întrebare prea profundă pentru noi oamenii?
Mihai: Nu! Orice întrebare are cel puţin un răspuns!... Întrebarea „Ce?” nu este o excepţie!...
Laura: Atunci să te întreb în continuare?
Mihai: Întreabă-mă!
Laura: Ce? Ce? Ce?... Ce este?
Mihai: Nu mă interesează „este”... Mă interesează „ce?”!
Laura: Ce?
Mihai: Ce!
Laura: Ce faci?... Ce-ai mai făcut?... Şi acum ce vei face?
Mihai: Ce?
Laura: Da... Ce ai visat azi-noapte?
Mihai: Ce?
Laura: Ce?... Ce zici? Ce-ai spus?... Ce vei răspunde?
Mihai: Ce?
Laura: Ce?... Ce este? Ce se întâmplă? Ce apare? Ce dispare?
Mihai: Ce?
Laura: Ce?... Ce doreşti? Ce vrei? Ce te motivează? Ce urmăreşti?
Mihai: Ce?
Laura: Ce auzi? Ce vezi? Ce simţi?
Mihai: Ce?
Laura: Ce îţi aminteşti? Ce-ţi imaginezi? Ce gândeşti?
Mihai: Ce?
Laura: Ce?
Mihai: Ce anume?
Laura: Ce?!
Mihai: Mă interesează să percep „ceea ce este”, dar nu „este-le” din „ceea ce este”, ci doar „ce”...
Laura: Ce înseamnă ce?
Mihai: Ce?
Laura: Ceva vechi?
Mihai: Ce?
Laura: Ceva nou?
Mihai: Ce?
Laura: Ceva din trecut?
Mihai: Ce?
Laura: Ceva pentru viitor?
Mihai: Ce?
Laura: Ceva de aici?
Mihai: Ce?
Laura: Ceva de acolo?
Mihai: Ce?
Laura: Ceva de acum?
Mihai: Ce?
Laura: Ceva!
Mihai: Ce?...
Laura: Nu ştiu!





14. Comunicare şi dialog

Mihai (după un moment de tăcere): Laura, poate exista oare o comunicare fără întrebări şi fără răspunsuri?
Laura: Ce?
Mihai: Adică o comunicare în care întrebările însoţite de ce, cine, când, cum, unde, de ce... să nu apară, iar răspunsurile la aceste întrebări să nu fie ivite spre a fi spuse...
Laura: O comunicare lipsită de prezenţa întrebărilor şi a răspunsurilor?
Mihai: O comunicare golită de prezenţa lui „Ce?”!
Laura: Cam greu...
Mihai: Oare comunicarea să fie esenţial formată din şiruri nesfârşite de întrebări şi răspunsuri?
Laura: Aşa se pare... Sensul leagă întrebarea de răspuns şi răspunsul de o nouă întrebare şi apoi de un nou răspuns şi tot aşa...
Mihai: Sensul nu e o iluzie?
Laura: O iluzie care există şi dă sens comunicării prin întrebări şi răspunsuri...
Mihai: Poţi oare evita orice întrebare?
Laura: Poţi încerca...
Mihai: Poţi evita orice răspuns?
Laura: E chiar mai complicat decât a evita întrebările...
Mihai: Şi atunci...
Laura: Şi atunci ce?
Mihai: Mi-ai pus o întrebare?
Laura: Mi-ai dat un răspuns?
Mihai: Cred că poate exista o comunicare lipsită de întrebări şi de răspunsuri, dar nu poate exista dialog care să fie lipsit de ele... Monologul se poate lipsi, într-o oarecare măsură, de întrebări şi de răspunsuri, dar dialogul nu poate exista fără ele...
Laura: Să fie atunci comunicarea o combinaţie între dialog şi monolog?
Mihai: Mai mereu e un dialog cu noi înşine sau cu ceilalţi, dar ea este şi un monolog – o expunere care nu întreabă şi nu răspunde, ci doar se expune şi se exprimă...
Laura: Poate cineva să se expună şi să se exprime fără ajutorul întrebărilor şi al răspunsurilor?
Mihai: Nu prea...
Laura: Şi atunci?
Mihai: Şi atunci, ce?
Laura: Şi atunci, care e răspunsul la întrebarea „Ce?”?
Mihai: Răspunsul la orice întrebare este dialogul...
Laura: Şi care e scopul dialogului?
Mihai: Unul singur: să menţină neîntrerupt fluxul de întrebări şi răspunsuri... Când o întrebare plictiseşte, ea trebuie schimbată... Când un răspuns duce la tăcere, trebuie evitat...
Laura: De ce?
Mihai: Pentru ca dialogul să meargă mai departe!
Laura: Din tăcere se iese cu o întrebare?
Mihai: Sau cu un răspuns!
Laura: Şi de ce vrea dialogul să meargă mai departe?
Mihai: Ca să existe comunicare!
Laura: De ce să existe comunicare?
Mihai: Ca să poată exista tăcere...
Laura: Ce tăcere?
Mihai: Acea tăcere care caută o întrebare, caută un răspuns sau care caută să rămână în tăcere...
Laura: Ce întrebare caută?
Mihai: Întrebarea care întrerupe tăcerea!
Laura: Şi ce răspuns caută?
Mihai: Răspunsul care întrerupe tăcerea!
Laura: De ce?
Mihai: Pentru ca tăcerea să aibă sens, ea trebuie să fie întreruptă periodic de dialog...
Laura: Interior sau exterior?
Mihai: De ambele... Dialogul interior e bogat, plăcut, satisfăcător, dar nu are niciodată savoarea şi gustul dialogului exterior... Dialogul cu sinele e doar o umbră a dialogului cu un altul...
Laura: Nu e invers?
Mihai: Nu are nici o importanţă!... Important este ceea ce duce mai departe dialogul...
Laura: Ce anume?
Mihai: O nouă întrebare sau un nou răspuns...
Laura: Aceeaşi întrebare şi acelaşi răspuns?
Mihai: De cele mai multe ori...
Laura: E un dialog în repetare?
Mihai: Un dialog care se recunoaşte în ceea ce se vorbeşte...
Laura: Ce se vorbeşte?
Mihai: Cele care trebuie spuse şi cele care nu trebuie a fi spuse...
Laura: E o luptă aici?
Mihai: Mai mult o cenzură...
Laura: Ce fel de cenzură?
Mihai: Una care are grijă să nu întrerupă dialogul...
Laura: Dar de ce ar fi aşa de important dialogul cenzurat? Cel necenzurat nu e posibil?
Mihai: Nu pentru oricine, nu cu oricine şi nu oricând... Dialogul necenzurat ajunge foarte repede la tăcere, iar cei mai mulţi oameni nu vor să-şi recunoască tăcerea profundă, înaltă, cuprinzătoare care există peste tot în ei... Fuga prin dialog cenzurat e doar o fugă de tăcere...
Laura: Răspunsul la întrebarea „Ce?” e o tăcere?
Mihai: Uneori da... Una abisală, profundă, înaltă şi cuprinzătoare... de fapt, e o comunicare lipsită de întrebare şi răspuns, ba chiar un dialog fără întrebări şi fără răspunsuri: dialogul ne-întru-răspuns...
Laura: Şi atunci care răspuns e mai bun?... Răspunsul care nu răspunde, răspunsul care nu răspunde cu o întrebare sau răspunsul care satisface deplin o întrebare şi o face să tacă?
Mihai: Răspunsul care nu răspunde, pe lângă că e nepoliticos, nu e un răspuns, deoarece el nu răspunde... Răspunsul care răspunde cu o întrebare, în lipsa inspiraţiei unui răspuns, duce dialogul mai departe... iar răspunsul care face o întrebare să tacă e într-adevăr satisfăcător, dar... cel mai adesea, răspunsul cel mai bun e lipsa răspunsului...
Laura: Nu cred... Răspunsul cel mai bun e răspunsul care răspunde – răspunsul care îţi explică orice despre orice...
Mihai: Răspunsul metafizic?
Laura: Îl poţi numi şi aşa...
Mihai: Despre acest răspuns vorbeam şi eu...
Laura: Răspunsul manifestat prin „lipsa răspunsului” e un răspuns metafizic?
Mihai: E mai mult un răspuns mistic... Dar poate fi şi metafizic, mai ales când această lipsă pe care el o exprimă e o lipsă metafizică... El se trăieşte prin acea tăcere care nu mai întreabă nimic, fiindcă ştie că nu există nici un răspuns...
Laura: E vreo diferenţă între „răspunsul care răspunde” şi răspunsul care răspunde prin „lipsa răspunsului”?
Mihai: Dacă consideri „lipsa răspunsului” un răspuns, atunci nu e nici o diferenţă, dar această considerare e, adeseori, doar o mare prostie... Lipsa răspunsului nu e un răspuns, e doar o lipsă a răspunsului...
Laura: Deci dialogul ne-întru-răspuns e un dialog lipsit de răspunsuri şi de întrebări?
Mihai: Când pui o întrebare, ieşi din acest dialog... Dacă te prinzi de greşeală, când încă nu e prea târziu, vei zice imediat: „Îmi retrag întrebarea!”... Iar când, din greşeală sau din neatenţie, dai un răspuns la o întrebare spusă sau la una nespusă, vei zice imediat, fără să eziţi: „Îmi retrag răspunsul!”...
Laura: Nu poţi zice „Te-am întrebat, dar nu mai vreau să-mi răspunzi!”? Sau: „Ţi-am răspuns, dar numai din greşeală!”?
Mihai: Ba poţi!
Laura: Şi atunci... ce...?
Mihai: Da?
Laura: Scuze de întrebare!
Mihai: Scuze de răspuns!
Laura: Foarte ciudat acest dialog!
Mihai: Dar are un avantaj: e un dialog destul de liniştit... El nu mai fuge călare pe întrebări sau cu ele în spinare spre răspunsuri mai apropiate sau mai îndepărtate... Dialogul care nu întreabă şi nici nu răspunde e un dialog purificat de căutare şi de ghidare, de discipolat şi de măiestrie, un dialog care nu întreabă fiinţa şi nici nu răspunde întrebărilor ei...
Dacă scăpăm de întrebări şi de răspunsuri, mai rămân afirmaţiile şi negaţiile, cu condiţia ca ele să nu fie răspunsuri...
Laura: Şi imperativele...
Mihai: Dacă întrebările dau impresia de libertate în alegere, imperativele par să o anuleze...
Laura: Atunci hai să ne concentrăm dialogul doar pe afirmări şi negări care să nu cuprindă în ele nici un răspuns...
Mihai: E posibil aşa ceva?
Laura: Nu ştiu... Hai să vedem!
Mihai: Ce idee bună!
Laura: E bună ideea, dar, afirmativ vorbind, era mai bine dacă ziceai „Aceasta e o idee destul de bună!” fără să mai pomeneşti de posibilităţi...
Mihai: Sau de încercări!... Această formulare nu e însă şi ea doar un răspuns la întrebarea nespusă „Este aceasta o idee bună?”
Laura: Ba este!
Mihai: Şi atunci?
Laura: Şi atunci ce?
Mihai: Chiar aşa: „Ce?”
Laura: Să-ţi fac un rezumat?... Scuze de întrebare...
Mihai: Fă-mi!... Scuze de răspuns...
Laura: Tu te-ai întrebat şi m-ai întrebat „Ce este femeia?” şi ai ajuns la concluzia că aceasta e o întrebare parţială şi că o alta mai potrivită decât ea ar fi „Ce este omul?”... Apoi te-ai întrebat şi m-ai întrebat „Ce este omul?” doar ca să constaţi că şi aceasta e tot o întrebare parţială şi că o altă întrebare e mai potrivită şi mai cuprinzătoare decât ea: „Ce este?”... Aşa că te-ai întrebat şi m-ai întrebat „Ce este?”, iar după o vreme ai realizat că în această întrebare, pentru tine, „ce” este mai important şi mai cuprinzător, mai profund şi mai înalt decât „este” şi astfel ne-am axat doar pe întrebarea „Ce?”...
Te-ai privit în ochii mei şi m-am privit în ochii tăi şi te-ai întrebat, şi m-ai întrebat: „Ce?”... Iar după un timp de meditaţie, cum era de aşteptat, având în vedere demersul reductiv-expansiv anterior, ai renunţat chiar şi la elementul „ce?” din „Ce este femeia?” sau din „Ce este omul?”, sau din „Ce este viaţa?”, sau din „Ce este filosofia?” şi ai rămas doar cu lipsa întrebării şi, prin urmare, cu lipsa răspunsului...
Mihai: Unde nu mai este întrebare nu mai este nici răspuns...
Laura: Aşadar, din demersul tău ar rezulta că răspunsul cel mai bun care poate fi dat la o întrebare filosofică este dizolvarea acelei întrebări, răspuns care, astfel formulat, nu este de fapt un răspuns, ci lipsa unui răspuns... Aşa ai ajuns la propunerea unui dialog care evită în mod intenţionat şi întrebările, şi răspunsurile... – un dialog greu, mi se pare chiar imposibil, dar pe care noi încercăm să-l purtăm chiar în clipa de faţă...
Mihai: Aşa e... întrebările ne ispitesc la tot pasul, dar noi nu trebuie să cedăm ispitei... Răspunsurile ne tentează cu fiecare cuvânt pe care îl auzim sau pe care îl rostim, dar noi nu trebuie să cedăm tentaţiei... Chiar acum era cât pe ce să te întreb ceva, dar m-am oprit la timp...
Laura: Foarte bine!
Mihai: Ce e foarte bine?
Laura: Aceasta e o întrebare?
Mihai: Acela era un răspuns?
Laura: Era... Întrebarea implicită era: „E bine?”, iar răspunsul meu explicit a fost „Foarte bine!”...
Mihai: Atunci e oare posibil să afirmi sau să negi ceva fără ca afirmaţia sau negaţia ta să nu fie un răspuns?... Scuze de întrebare!...
Laura: Nu cred!... Scuze de răspuns!... Dar hai să vedem!... Ia afirmă şi tu ceva!
Mihai: Ce?
Laura: Ceva!
Mihai: Scuze de întrebare!
Laura: Scuze de răspuns!
Mihai: Sunt pus să afirm şi să neg, dar fără ca afirmaţiile mele să fie vreun răspuns la vreo întrebare... Acest lucru mi se pare imposibil, aşa că, deocamdată, mai bine rămân în tăcere... Întrebarea „Ce?” s-a dizolvat şi răspunsurile date ei s-au vaporizat!... Nu mai e nimic de adăugat!... Nu există întrebări şi nu există răspunsuri... Există doar întrebări care se dizolvă şi răspunsuri care se dispersează... Ceea ce este nu este... Sau, mai bine zis, ceea ce era acum nu mai este!...
Laura: Ce?
Mihai: Ce e?
Laura: Da, ce? Sau, mai bine zis, ce era?
Mihai: Scuze din nou pentru întrebări şi pentru răspunsuri... Ele erau...
Laura: Şi încă mai sunt?
Mihai: Încă mai sunt! Dar pentru o clipă nu au mai fost!
Laura: Ce fel de clipă?
Mihai: Una de tăcere!
Laura: Când a fost această clipă?
Mihai: Mai demult!
Laura: Şi acum nu mai este?
Mihai: Acum e doar amintirea ei... Şi un imbold puternic de a o depăşi prin ajungerea la un răspuns mai profund, mai înalt, mai cuprinzător!
Laura: Mai profund, mai înalt şi mai cuprinzător decât tăcerea? Decât vidul? Decât nimicul? Decât misterul care nu poate fi spus în cuvinte? Decât răspunsul care le explică pe toate fără să spună nimic?
Mihai: Da! Mai profund, mai înalt, mai cuprinzător!... Acum caut răspunsul care să le explice pe toate în timp ce spune ceva foarte clar şi foarte limpede... ceva care poate fi auzit şi poate fi înţeles de oricine...

Laura (după un moment de tăcere): Interesantă filosofie...
Mihai: Ce filosofie?
Laura: Filosofia lui „Ce?”...
Mihai: A lui „Ce?”?
Laura: Da... Mie mi se pare că nimeni nu ştie despre ce e vorba... Nimeni nu ştie despre ce vorbeşte...
Mihai: Eu ce ţi-am spus?
Laura: Ce?
Mihai: Nimic...
Laura: Nimic?
Mihai: O prostie...
Laura: Ce prostie?
Mihai: Să cauţi Sens în Non-Sens!
Laura: Ce să cauţi?... În ce?
Mihai: Nu e momentul potrivit!
Laura: Pentru ce?
Mihai: Nu e locul potrivit!...
Laura: De ce?
Mihai: Nu e omul potrivit!
Laura: Cine?
Mihai: Nu eşti femeia potrivită!
Laura: Eu?
Mihai: Ce este femeia?
Laura: Nimic...
Mihai: Serios?... Şi tu ce eşti?
Laura: Eu sunt femeia ta!... Scuze de răspuns...
Mihai: A mea? Scuze de întrebare!... Ce interesant!...
Laura: Ce?... Nu-ţi convine?
Mihai: Ce interesant!
Laura: Ce?
Mihai: Ce este omul?
Laura: Nimic...
Mihai: Serios? Şi eu ce sunt?
Laura: Tu eşti omul meu!... Scuze de răspuns...
Mihai: Omul tău? Scuze de întrebare! Foarte interesant!
Laura: Ce?... Ce-i aşa de interesant?
Mihai: Tu ce crezi?
Laura: Ce să cred?... Nimic...
Mihai: Serios? Şi între noi ce este?
Laura: Ceva...
Mihai: Ce?
Laura: Spaţiul!
Mihai: Ce?
Laura: Timpul!
Mihai: Ce?
Laura: Limbajul!
Mihai: Ce?
Laura: Percepţia...
Mihai: Ce?
Laura: Limitele!
Mihai: Ce?
Laura: Repetarea!
Mihai: Ce?
Laura: Întâmplarea...
Mihai: Ce?
Laura: Filosofia!
Mihai: Filosofia?... Ce filosofie?
Laura: Filosofia care ne desparte!
Mihai: Ce filosofie ne desparte?
Laura: Filosofia care ne apropie!
Mihai: Aceeaşi filosofie?
Laura: Da. Filosofia omului...
Mihai: Adică?
Laura: Filosofia femeii şi filosofia bărbatului...
Mihai: Sunt diferite?
Laura: Nu prea!
Mihai: Atunci de ce sunt despărţite?
Laura: Ca să se poată apropia!
Mihai: Şi de ce s-ar apropia?
Laura: Ca să se poată apoi despărţi!
Mihai: Ce ciudat!
Laura: Ce-i ciudat?
Mihai: Ce este...
Laura: Ce este?
Mihai: Ce este!
Laura: Şi ce este acest „ce” care „este”?
Mihai: Chiar aşa!... Ce este „ce”?
Laura: Ce?
Mihai: Ce tare!
Laura: Ce-i tare?
Mihai: Ce!
Laura: De ce?
Mihai: Pentru că el este în „ce este?”, în „ce face?”, în „ce are?”, în „ce ştie?”, în „ce vrea?”, în „ce zice?” şi în „ce?”... Ce sunt?... Ce fac?... Ce am?... Ce ştiu?... Ce vreau?... Ce zic?... Ce?...
Laura: Ce eşti?... Ce faci?... Ce ai?... Ce ştii?... Ce vrei?... Ce zici?... Ce?...
Mihai: Ce tare!
Laura: Ce-i tare?
Mihai: Deosebirea cea mare care există între „este!” şi „ce este?”, între „face!” şi „ce face?”, între „are!” şi „ce are?”, între „ştie!” şi „ce ştie?”, între „vrea!” şi „ce vrea?”, între „zice!” şi „ce zice?”...
Laura: Ce deosebire?
Mihai: Deosebirea dintre iluzie şi trezire!
Laura: Ce iluzie? Ce trezire?
Mihai: Ce naşpa!
Laura: Ce-i naşpa?
Mihai: ... Ce!
Laura: De ce?
Mihai: Trezeşte prea tare, prea repede, prea brutal!
Laura: Ce?
Mihai: Fiinţa aflată în iluzie!
Laura: Ce este o iluzie?
Mihai: Ceea ce nu există!
Laura: Ce nu există?
Mihai: Ce?!
Laura: Ba există!
Mihai: Ce?
Laura: Da... Ce?... Ce există? Ce se petrece? Ce se percepe? Ce este acel ceva care e cunoscut? Ce este acel ceva care e necunoscut?
Mihai: Ce este femeia?
Laura: Exact!
Mihai: Femeia este parte din om...
Laura: Şi ce este omul?





15. Repetări prin întâmplare

Mihai (după un moment de tăcere): Ce este omul?... Omul este...
Laura: Ce este?
Mihai: Ce este?... Omul e cel care se întreabă: „Ce?... Ce e aceasta?... Ce fac azi?... Ce vreau să ştiu?... Ce este?... Ce este omul? Ce este femeia? Ce este bărbatul? Ce este iubirea?... Ce este viaţa?... Ce este?... Ce?...”. Dar e şi cel care îşi răspunde acestor întrebări...
Laura: Ce?... Ce-şi răspunde?
Mihai: De obicei, aceleaşi răspunsuri... uşor variate din când în când... El face azi ce a făcut ieri şi ce va face mâine...
Laura: Ce?
Mihai: Dacă vrei, îţi spun ce ţi-am mai spus!
Laura: Spune-mi!
Mihai: Se repetă prin întâmplare!

Laura: Şi atunci ce este femeia?
Mihai: Repetare prin întâmplare!
Laura: Şi ce este omul?
Mihai: Repetări prin întâmplări!
Laura: Asta-i tot ce este? Repetare şi întâmplare?
Mihai: Da!
Laura: Acesta e răspunsul metafizic căutat? Răspunsul care explică foarte clar şi foarte limpede tot ceea ce este de explicat?
Mihai: Da!
Laura: Ce este repetarea?
Mihai: Aceasta este repetarea! Repetarea se află în tine, în mine, peste tot!...
Laura: Ce este întâmplarea?
Mihai: Ceea ce se întâmplă sub ochii noştri!
Laura: Anume ce?
Mihai: Repetările prin întâmplări!
Laura: „Ce?” este o repetare prin întâmplare?
Mihai: Da... Exact asta este „ce”!
Laura: Ce este repetarea prin întâmplare?
Mihai: Ceea ce se vede, ceea ce se aude, ceea ce se atinge, ceea ce se simte, ceea ce se gândeşte... Tot ceea ce cunoaştem e doar repetare prin întâmplare...
Laura: Ce bine!... Credeam că „Ce?” nu are răspuns...
Mihai: Are...
Laura: Ce răspuns are „Ce?”?
Mihai: Repetări prin întâmplare... Sau, mai bine zis: repetare şi întâmplare...
Laura: Repetarea şi întâmplarea explică tot ce este de explicat?
Mihai: Sunt lucruri pe care le poate face repetarea şi lucruri pe care le poate face doar întâmplarea... Însă insistând pe repetare, la un moment dat va veni şi întâmplarea...

Laura: Chiar crezi că trebuie să renunţăm la întrebări şi la răspunsuri?
Mihai: Nu neapărat...
Laura: De ce?
Mihai: Fiindcă, printre altele, acesta este demersul logic prin care noi bărbaţii atragem femeia spre noi!
Laura: Prin dialog?
Mihai: Prin conversaţie!...
Laura: De ce o atrageţi?
Mihai: Pentru că ea vrea să fie atrasă!
Laura: De ce?
Mihai: Deoarece doreşte să intre în dialog cu noi!
Laura: De ce?
Mihai: Ca să afle ce este omul!
Laura: Dar ea ştie ce este omul!
Mihai: Ştie?
Laura: Da!
Mihai: Şi ce este omul?
Laura: Omul e fiinţa absorbită în sine! Omul e fiinţa vrăjită de sine!
Mihai: E acaparată de sine?
Laura: Este!...
Mihai: Şi ce este acest sine al omului?
Laura: Omul aşa cum se vede pe sine în oglindă, aşa cum se reflectă pe sine în propria lui minte şi în lume – în viaţa altor fiinţe şi în faptele sale...
Mihai: Şi cum se vede? Cum se reflectă?
Laura: Uneori, corect... De multe ori, deformat... Omul e o vieţuitoare care păşeşte prin lume şi o cercetează... Când ştie că nu prea ştie ce vede, vede corect... Când e convins că ştie ce vede, vede deformat...
Mihai: Dar de văzut vede ceva!
Laura: Vede!
Mihai: Ce vede?
Laura: Ce este!
Mihai: Ce este?... Ce este fiinţa acesta care vede ceva şi se întreabă ce este fiinţarea care vede ceva şi apoi se întreabă ce este acel ceva?...
Laura: Ce este?
Mihai: Un om, de exemplu...
Laura: Şi ce e omul?
Mihai: Omul e privitorul care te priveşte când treci pe lângă el, ca să vadă dacă te cunoaşte...
Laura: Şi dacă te cunoaşte, ce face?
Mihai: Te salută!
Laura: De ce?
Mihai: Fiindcă el este şi tu eşti... Fiindcă el te cunoaşte şi tu îl cunoşti... Fiindcă el comunică cu tine şi tu comunici cu el... Omul e o fiinţă ce este... şi fiindcă este, noi ne întrebăm „ce este?”...
Laura: Şi ce este?
Mihai: Lumină şi întuneric... drumuri şi cărări... mers şi odihnă... cuvinte şi tăcere... întrebare şi răspuns...
Laura: Ce răspuns?
Mihai: Afară e întuneric, stelele au răsărit, luna doar pe jumătate... Greierii cântă-n repetare sub semn de întâmplare, iar oamenii povestesc unii cu alţii, pe ritmuri de muzică aleasă, căutându-şi întâlnire şi destăinuire...
Laura: Ce este asta?
Mihai: O clipă de viaţă!
Laura: Ce clipă?
Mihai: Clipa care se apropie, clipa care se trăieşte, clipa ce se depărtează... clipa care rămâne...
Laura: Clipa ce este?
Mihai: Nu doar clipa... Şi locul, şi mediul, şi omul...
Laura: Sunt prea multe cele ce sunt?
Mihai: Sunt destule... Dar nu e esenţial că sunt, ci ce sunt...
Laura: „Ce” e mai important decât „este”?
Mihai: Aşa este!
Laura: Ce este?
Mihai: Ce?!
Laura: Păi asta e întrebarea: Ce?
Mihai: Repetare şi întâmplare!
Laura: Doar atât?
Mihai: Doar atât!
Laura: Acest răspuns e prea simplu!
Mihai: E mai mult decât simplu – e perfect!
Laura: Nimic nu e perfect!
Mihai: Ai dreptate!... În cuvinte, acesta e răspunsul cel mai bun pe care ţi-l pot da acum la întrebarea „Ce este?”...
Laura: Ce?
Mihai: Repetări prin întâmplare...
Laura: Mulţumesc de răspuns!
Mihai: Cu plăcere!
Laura: O să meditez asupra lui!
Mihai: Meditează!... (Îi întinde mâna...) Mergem?
Laura: Mergem!
Mihai (în timp ce se îndreaptă spre ieşirea de pe scenă): Mulţumesc de conversaţie!... Eşti o bună parteneră de dialog!
Laura (zâmbind): Oare de ce?
Mihai: Deoarece... filosofia ta este... foarte profundă!
Laura: Da... E profundă... Şi fiindcă filosofia ta e... înălţătoare... când interacţionăm, filosofia noastră parcă devine mereu mai cuprinzătoare!...
Mihai: Mai profund, mai înalt, mai cuprinzător! – Aceasta este voia mea!
Laura: Expansiune!... Asta este!... Universul nostru filosofic se află acum în expansiune!
Mihai: Şi ce se extinde?
Laura: Repetarea şi întâmplarea!...

(Cei doi ies de pe scenă...)"


- Extras din cartea “Ce este filosofia?” - autor Radu Lucian Alexandru:

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru