Ce este viata? - I - Intrebare
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
CE ESTE VIAŢA?
"Multă
vreme filosofia s-a ocupat în mod obsesiv de „problema”
(lingvistică a) fiinţei. Cuvântul „fiinţă” însă, trebuie
să recunoaştem, chiar dacă este un cuvânt plăcut şi atrăgător,
este suficient de „universal” încât, până la urmă, să nu
transmită (mai) nimic (precis) – decât poate un gol de fiinţă
(tot verbal şi acesta).
Unii
ar sublinia astfel faptul că omul nu este (doar) o maşină, (doar)
un robot care (doar) gândeşte (metafizic/ ontologic) fără a
„simţi” (mai „nimic”)... (Manifestarea lui nici nu se
opreşte şi nici nu începe cu generarea de cuvinte/ concepte
pornite în avalanşă spre verbalisme „raţionale”, „dialectice”
şi/ sau strict „aberant” rătăcitoare poetico-filosofic prin
sfera realului lingvistic). De aceea, conceptul de „fiinţă”,
golit de „simţire”, nu poate fi „fundamental” pentru
abordarea filosofică a realului (ne-)filosofic.
De
fapt, nici un „concept” (indiferent cât de „general/
universal”, respectiv individualizat/ particularizat/ determinat ar
părea el a fi la o primă gândire) nu va putea vreodată să fie
găsit ca având o astfel de calitate „magico-filosofică” (de
întemeiere „ultimă” a vreo unui discurs „coerent/ incoerent”
despre „ceea ce este” şi „ceea ce nu este”).
Aceasta
deoarece „adevărata” filosofie, filosofia care se respectă pe
sine (şi nu vrea să fie doar un simplu clovn lingvistic la curtea
regelui teleologic al momentului, angrenat, în mod trecător, în
generarea de sensuri interesate propagandistic spre promovarea,
directă sau „coafată”, a „doctrinei de la curte”),
filosofia care nu se pierde pe sine în propriul său discurs,
filosofia care trăieşte pe deplin la înălţimea numelui pe care
şi-l asumă (acela de „dragoste de înţelepciune”) – această
filosofie ştie că înţelepciunea adevărată (şi iubirea pentru
ea) comunică (şi) prin cuvinte, dar nu se opreşte la ele.
Ea
nu confundă mesajul cu mesagerul. Mesajul acestei filosofii este
deci dincolo de mesagerul ales să o transmită (limba scrisă şi/
sau vorbită) – ea vrea să comunice (şi) „dincolo de cuvinte”,
indiferent care ar fi ele...
Se
ştie că vorbele/ conceptele/ discursurile sunt, de cele mai multe
ori, doar un pretext pentru o posibilă comunicare „reală”
dezvoltată în paralel cu ele (prin simpatie sau antipatie, prin
intenţie şi faptă, prin instinct şi intuiţie, prin logică şi
inspiraţie...) şi pentru o posibilă comuniune (temporară şi
relativ iluzorie, dar totuşi suficient de puternică încât să
promită celor care o experimentează realitatea existenţei unui
sens în comunicare...).
Filosofia
este menită prin destinul ei genetic/ etimologic (inevitabil) să
indice spre realul specific percepţiei clare, spre empirismul
imediat al faptelor concrete şi spre trăirea integratoare a actelor
vieţii – şi nu spre confuzii şi amăgiri specifice
iraţionalului, fictivului sau metafizicului-mitologic.
Ea
nu este originar menită spre a îndemna la fugă din faţa
realităţii prin ignorarea existenţelor evidente specifice trăirii
imediate – existenţe specifice apropierii incontestabile pe cale
senzorială, emoţională, raţională, intuitivă sau volitivă
deopotrivă de obiect şi de subiect, deopotrivă de sine şi de
celălalt, deopotrivă de imanent şi de transcendent, deopotrivă de
sens şi orientare, de cuget şi încântare, de văz şi de visare,
de auz şi cântare, de pofte şi de mişcare...
Cu
termenul de „existenţă” conceptul de „fiinţă” a căpătat
o înfăţişare mai „existenţialistă”, mai înţelegătoare
faţă de sentiment, mai apropiată de viaţă, mai simţitoare de
trăire, mai iubitoare de om privit în ansamblul calităţilor lui
ontologice (şi nu redus arbitrar doar la nişte anexe parţiale ale
lui, cum ar fi „gândirea” sau „emoţia”, sau „intuiţia”,
sau „voinţa” etc.).
Termenul
care poate însă, uneori, călăuzi căutarea cel mai adânc pe
tărâmul filosofiei, termenul care necesită o apropiere individuală
direct implicată spre analiză şi pricepere abisală este cel de
„viaţă”...
–
Care viaţă?...
–
Viaţa ta stimabile cititor... Viaţa ta, viaţa mea, viaţa noastră,
viaţa aşa cum este ea şi viaţa aşa cum ar putea ea să fie...
–
Dar... „De ce viaţa?” – mă întrebi tu acum.
–
De ce viaţa?... Pentru că înţelegerea ei clară şi trăirea ei
integral-lucidă (trăirea nefixată unilateral-dogmatic spre
satisfacerea compulsivă a unor obsesii specifice unor anexe parţiale
ale fiinţei umane) este, în mod evident, de foarte multe ori, o
problemă „de viaţă şi de moarte”!... Cine nu doreşte să
înţeleagă cât mai clar „viaţa” (refuzând astfel să
cerceteze cât mai cuprinzător cu putinţă integralitatea ei
ontologică, gnoseologică şi axiologică – cu meandrele ei
discursive, reflexive şi acţionale) este destinat unei „vieţi
lipsite de viaţă”, unei „morţi” a cugetului, a curajului şi
a adevărului (chiar dacă teoretic el/ ea este încă „în
viaţă”...).
De
aceea, eu te invit acum să ne jucăm puţin (fiindcă joaca este una
din trăsăturile de bază ale umanităţii) cu termenii „filosofici”
şi să purcedem spre analiza critică a vieţii punându-ne
următoarea întrebare existenţială fundamentală:
„Ce
este viaţa?” (/ „CE ESTE
VIAŢA?” / „CE ESTE
VIAŢA?”1)
CALEA ÎNTREBĂRII
Aceasta
este întrebarea pe care eu am folosit-o ca obiect/ subiect de
concentrare în procesul adâncirii mele iluminatorii în tainele
filosofice ultime ale faptului de a fi în viaţă. Aceasta este
întrebarea pe care am repetat-o mereu în mine, prin (re)aducere
volitiv încăpăţânată şi raţional-emoţional maximal încărcată
în faţa propriei conştiinţe, pentru a o provoca să-mi dea, pe
diferitele ei paliere (raţional, emoţional, intuitiv etc.) şi mai
ales în întregul ei, un „răspuns ultim” – un răspuns pe
care să mă pot baza pe deplin, un răspuns pe care să nu-l mai pot
respinge, un răspuns abisal de profund, un răspuns detaşat imens
de oricare dintre răspunsurile minore care mi-au venit în faţă
spre prezentare pe parcursul adâncirii prin întrebare („Ce
este viaţa?”) spre
tainele cele greu de pătruns ale conştientului, subconştientului
şi inconştientului.
După
cum vom vedea împreună, această întrebare (ca de altfel orice
întrebare) admite o mulţime nenumărată de răspunsuri (mai mult
sau mai puţin întemeiate pe ataşamente raţionale sau emoţionale
antecedente existenţial formulării ei conştiente, respectiv pe
întâmplări circumstanţiale accidental trăite prin interacţiunea
relativ aleatoare cu sinele şi cu lumea).
Tu
însă, cititorule, dacă vei dori să înţelegi Sensul spre care
indică Calea
Întrebării
(CALEA
ÎNTREBĂRII /
CALEA
ÎNTREBĂRII)
şi logica ei, trebuie (pentru o vreme) să refuzi oricare din
răspunsurile primite de la alţii sau date de tine la această
întrebare („Ce
este viaţa?”/ „CE
ESTE VIAŢA?”/
„CE
ESTE VIAŢA?”)
– indiferent
dacă îţi par corecte sau greşite, plăcute sau urâte,
ademenitoare sau respingătoare, slabe sau tari şi să nu te opreşti
(dacă poţi) la nici un răspuns „minor”, la nici un răspuns
care nu-ţi revoluţionează din temelii fiinţa, la nici un răspuns
care nu continuă să reverbereze în tine cu infinită forţă timp
de zeci de ani de la „primirea” lui. Doar aşa (poate) vei ajunge
şi tu la ceea ce eu (şi alţii ca mine) am (/au) ajuns – anume la
„răspunsul ultim”, la răspunsul care încetează să mai fie
răspuns, pentru că devine una cu tine – tu eşti el şi el e tot
una cu propria-ţi fiinţă.
Când
mergi în adâncime pe Calea
Întrebării
tu eşti chemat deci să respingi orice răspuns parţial, orice
răspuns care nu se ridică la demnitatea eternă a Întregului şi,
astfel, după zile de concentrare continuă (făcute după o
pregătire temeinică prealabilă în arta stăpânirii emoţiilor şi
viciilor, în arta controlului voinţei şi în arta „meditaţiei”,
după depăşirea vârstei de 21 de ani2),
să ajungi poate şi tu printre puţinii binecuvântaţi capabili de
a dori cu adevărat şi astfel de a actualiza în fiinţa lor o
asemenea trăire directă a „fundamentelor vieţii”.
Calea Întrebării te va face să „înţelegi” viaţa
dincolo de răspunsuri (dincolo de orice răspuns), te va pregăti să
o „vezi” dincolo de cuvinte/ concepte/ idei... Ea este acea cale
care te poate face capabil să ajungi să percepi singurul răspuns
„corect” la întrebarea „Ce este viaţa?”.
Din
păcate însă, acest răspuns nu este transmisibil şi, prin urmare,
nu ţi-l pot comunica, dar te asigur că el este şi te aşteaptă
(şi pe tine) să-l descoperi (nu atât printr-o „mare filosofie”,
cât mai ales printr-o „mare practică”).
Nu
te grăbi însă (mai ales, dacă nu vrei să ai neplăceri pe Drumul
transformării tale) – viaţa trebuie trăită clipă de clipă cu
maximă savoare şi Calea este la fel de importantă ca şi
Pregătirea pentru păşirea pe ea... Pentru că putem asemăna Calea
Întrebării
cu urcuşul unui munte pe trasee nebătătorite şi periculoase –
atenţia e vitală şi pregătirea anterioară pentru „ascensiune”
este extrem de importantă.
În
vederea unei astfel de pregătiri îţi recomand studierea atentă a
cărţii Etica
Armoniei
şi punerea în practică a metodelor de armonizare
psihică
descrise în ea pe o perioadă de minim un an – şi te rog nu
ignora această pregătire! – Calea
Întrebării poate fi periculoasă şi nu trebuie parcursă de
persoanele sub 21 de ani, de cei neantrenaţi serios în „meditaţie”
şi „armonizare psihică” şi în nici un caz de cei afectaţi de
probleme psihice (minore sau majore) sau de cei cu tendinţe violente
sau auto-violente (ea nu se recomandă, sub nici un chip, celor care
au suferit anterior de vreo tulburare psihică)!
Dar
să trecem acum de atenţionări şi să purcedem cu discursul
mai departe, chiar dacă, pe moment, tu poate nu vibrezi încă cu
„întrebarea”...
Şi
apropo: pe parcursul lecturii acestei cărţi să ştii că te poţi
opri în orice moment – nu e nici o supărare – o să înţeleg –
pur şi simplu Calea Întrebării nu e pentru oricine...
Te
poţi opri chiar şi acum, aici!... Dar dacă totuşi te încăpăţânezi
să citeşti mai departe, pretinzând că tu nu eşti chiar
„oricine”, lăsă-mă să-ţi spun că vom purcede în continuare
la crearea câtorva structuri filosofice artificiale spre a te
familiariza cu „jocul – concentrare” specific mersului pe Calea
Întrebării...
Trebuie
deci să continui acum prin a-ţi spune că „Viaţa” (văzută
cosmologic în „timp” şi „spaţiu”, postată valoric ca
echilibru precar între cantitativ şi calitativ, plasmată
teleologic între relaţie şi cauzalitate prin modalitate şi
sensualitate) o vom considera, în lucrarea de faţă, din motive
„iluminatorii”, ca fiind cel mai important concept al filosofiei,
cu sfera cea mai largă de aplicabilitate şi influenţă – sferă
care se răsfrânge deopotrivă peste fiinţă şi neant, peste real
şi posibil, peste trecut, actual şi imaginar, peste stagnare şi
devenire, peste unu şi multiplu... – şi datorită acestei
importanţe, întrebarea „Ce este viaţa?” devine, în
acest context, cea mai importantă întrebare a vieţii...
NEANTUL ŞI VIAŢA
Începând
deci să păşim pe Calea Întrebării „Ce
este viaţa?” putem
să vorbim mai întâi de o viaţă a fiinţei şi de o viaţă a
neantului.
Astfel,
a avea viaţă înseamnă, de multe ori, pentru noi a exista în
prezent, a simţi „bătăile unei inimi” şi a ne cufunda pe
deplin în îmbrăţişarea sunetul unei respiraţii – înseamnă
„a fi”, „a avea” şi „a acţiona” luate împreună...
fiindcă este evident că ceea ce este aflat în posesiune deplină
de sine acţionează (mereu) spre depăşire de sine prin Viaţă...
Viaţa
fără fiinţă poate fi imaginată, dar nu înfăptuită... Viaţa
fără sine expansiv poate fi gândită, dar nu experimentată...
Viaţa fără depăşire de sine poate fi concepută, dar nu poate fi
trăită...
Viaţa
fără fiinţă poate fi imaginată ca şi viaţă (trăire) a
neantului (a non-fiinţei). Prin urmare, putem spune (pentru că după
cum se ştie putem spune orice) că neantul are viaţă!
Neantul
poate căpăta mai multe valenţe interpretative: de vid (spaţial),
de gol (de lipsă a plinului), de insignifiant (de lipsă a
„conţinutului”), de nemişcat (fără direcţie şi dinamism
sensual), de inert (stagnant, mort) ş.a.m.d.
Ca
şi vid (spaţial) neantul este de găsit mereu în spaţiul dintre
două prezenţe (materiale); ca şi gol – ca lipsă a plinului,
neantul este de găsit mereu în tot ceea ce nu este îm-plin-it, în
tot ceea ce speră spre mai mult, în tot ceea ce nu este mulţumit
cu ceea ce este, cu ceea ce are şi cu ceea ce face – adică, în
această accepţiune, viaţa neantului poate fi regăsită cam peste
tot (te poţi chiar întreba dacă în afara ei mai poate fi şi
altceva – un altceva care să fie plin, împlinit, mulţumit...)
Ca
şi nemişcare, ca prezenţă a morţii (ridicată în conştiinţă
sub spectrul actualului sau doar al posibilului), ca stagnare, ca
prezenţă a inertului, a neschimbatului – viaţa neantului palpită
de asemenea parcă peste tot: ea trăieşte sub această formă în
tot ceea ce este relativ stabil, în tot ceea ce nu se schimbă (în
tot ceea ce pare că nu se schimbă – suficient de repede pe cât
am vrea noi uneori).
Când
ne revoltăm în faţa unei situaţii nedrepte, dureroase, stresante,
o facem, pentru că ea refuză să se schimbe, refuză să dispară,
refuză să capete viaţă de fiinţă, pentru că se complace (pe
moment) în viaţă de neant.
Viaţa
neantului aduce uneori, prin urmare, cu sine o mare plictiseală, o
inevitabilă apatie, o monstruoasă detaşare, o perfidă
contemplare... Dar ea poate fi şi constructivă în măsura în care
este percepută în echilibru ideatic cu complementara ei dialectică
– anume viaţa fiinţei: entuziasmul molipsitor, bucuria
încântătoare, implicarea strălucitoare în acţiunea aceea plină
până la refuz de nenumărate determinaţii concrete.
(Deschid
aici o mică paranteză: – este relativ simplu „să demonstrăm”
că un oarecare concept filosofic are sfera de cuprindere cea mai
largă în câmpul ontologiei sau metafizicii – trebuie doar să
devenim ceea ce suntem – anume părtinitori (cu preferinţe şi
gusturi „conceptuale” proprii care se afirmă şi mai puţin se
discută), trebuie doar să ne jucăm jovial sau „academic” cu
inocentele cuvinte şi să le legăm, relativ contingent, în
discurs, de pretinse fundamente incontestabile ale unui câmp
unilateral oarecare, întins spre confiscare şi spre rumegare
lingvistă „absolutistă” a lumii semnelor şi a
semnalizatorilor.
Să
luăm, de exemplu, termenul de „cauză”
(CAUZĂ).
Punând după el termeni precum „fiinţă”
(FIINŢĂ)
sau „realitate”
(REALITATE),
sau „unitate”
(UNITATE)
– automat trecem dincolo de ei (cel puţin la nivel gramatical) –
spunând „cauza
fiinţei”
(CAUZA
FIINŢEI)
ajungem într-un spaţiu de dincolo de fiinţă şi, prin urmare,
„arătăm” că termenul de „cauză” este mai general (mai
cuprinzător) decât cel de fiinţă (pentru că se poate aplica, de
exemplu, şi nefiinţei). Dacă însă inversăm verbal ordinea
termenilor, ajungem la „fiinţa cauzei” şi „arătăm” că
termenul de fiinţă este mai cuprinzător şi mai fundamental decât
cel de cauză, fiindcă se poate aplica, de exemplu, şi la ceva care
teoretic este ne-cauzat (şi se inventează astfel fiinţa identică
cu vreun „cauzator necauzat” sau cu „mişcătorul nemişcat”).
De
aceea, cei care văd în termenul de „fiinţă” cel mai greu
concept spre care ne putem apleca mintea sunt doar nişte naivi care
s-au blocat în gluma „fiinţei” inventată de filosofia antică
şi în loc să râdă de ea au luat-o în serios... Cine nu ştie de
glumă nu poate ajunge decât un păcălit... sau chiar un păcălici.
Lui îi este refuzat râsul eliberator al celui care inspiră în
sine aerul dătător de viaţă al spaţiului extra-lingvistic
infinit.)
Dar
să revenim la glumele noastre...
VIAŢA MORŢII
Deşi
cu viaţa nu e de glumit, ea pare totuşi să fie o întreprindere
destul de firavă, aparent destul de uşor de scos din echilibru. Şi
nu e de glumit, pentru că cine „glumeşte” prea mult cu ea
ajunge, uneori, să întâlnească „moartea”.
S-a
vorbit astfel mult despre frica de moarte... Dar despre frica de
viaţă putem oare vorbi? Cu alte cuvinte – putem noi vorbi de o
viaţă a morţii?... Tu ce zici? O putem face?
–
Putem! Tocmai am făcut-o! – îmi vei răspunde tu...
–
Bun! Dar atunci ce este viaţa morţii?...
–
Ce este?
–
Ar putea fi vieţuirea/ trăirea ei – simţirea ei în momentul
când se apropie de tine sub o formă sau alta (moartea unui prieten,
a unei rude, a unei „iubiri”, a locuirii într-un anumit
spaţiu...).
Moartea
ca şi viaţă poate deci îmbrăca forma unei despărţiri, a unei
rupturi de ceva/ cineva spre a trece spre altceva/ altcineva, dar
poate fi văzută şi ca o distrugere iremediabilă, ca ruptură care
nu mai poate fi refăcută (exact la fel). Indiferent însă dacă o
privim ca o despărţire/ ruptură/ distrugere (temporară sau
definitivă), moartea este o prezenţă constantă în tot ceea ce
numim viaţă...
(Deschid
aici o altă paranteză: paradoxul de doi bani în acest caz este
faptul că nu putem concepe viaţa fără despărţiri, rupturi,
desprinderi, distrugeri, transformări – deci fără moarte – dar
o putem „gândi” uneori ca atare...
Putem
folosi pentru aceasta imaginaţia limburistică (antică, modernă
sau contemporană) – pentru a gândi o viaţă apriorică, o viaţă
de dinainte de viaţa concretă, pentru a zice apoi: există o viaţă
lipsită de moarte, o viaţă imortală, o viaţă pe care o trăiesc
„ideile”, de exemplu...
Iată
deci viaţa fără de moarte (şi tinereţea fără de bătrâneţe)!
Iată-o în vorbe ascunse după măreţele cuvinte numite „concept”
(CONCEPT), „idee” (IDEE),
„suflet” (SUFLET),
„spirit” (SPIRIT) etc.
Dar
ce înseamnă, de fapt, o astfel de „nemurire”? Ea poate însemna,
de exemplu, că o „idee”, un „concept” poate trăi în afara
vieţii (concrete)... – ca şi cum ea ar putea trăi în afara
percepţiei, a experienţei, a gândirii, a limbajului, a emoţiei şi
voinţei – adică în afara a tot ceea ce există în „afara”
ei, a tot ceea ce îi conferă de fapt identitate şi consistenţă
ontologică...
O
idee ruptă de restul ei (empiric, raţional, emotiv etc.) nu mai
este o idee demnă de acest nume – ea este doar o proiecţie
numeală dezbrăcată (violent şi) intenţionat de conţinut – nu
pentru că ea ar vrea aceasta, ci pentru că cel care o violează
astfel are nişte refulări metafizice groaznice care îl conduc spre
asemenea fapte reprobabile.
Ideea
unui astfel de violator metafizic nu este lipsită de conţinut
(veşminte), pentru că ea nu l(e)-ar avea, ci pentru că violatorul
acesta refuză să i-l (re)dea – pentru că sărmanul de el crede
că conţinutul pe care îl au „ideile” depinde doar de
insignifianta lui prezenţă filosofică.
Putem
deci să analizăm hermeneutic sau critic, sau psihanalitic, sau
ştiinţific, sau axiologic... orice (chiar şi viaţa, chiar şi
fiinţa, chiar şi ideea...) şi să ajungem la ce concluzie vor
muşchii noştri mentali şi vocali (cei vocali având o oarecare
prioritate în exprimare, de obicei)...
Atât
de maleabil este limbajul (mai ales cel „filosofic”), atât de
darnic este el cu noi! – În vorbă orice este posibil, char şi
posibilul aprioric al vorbei faţă de ea însăşi şi faţă de
orice altceva... Prin urmare, strict în el şi redus la sfera lui,
putem demonstra în cuvinte absolut orice.
De
ce? Simplu: pentru că nici un cuvânt/ concept nu are o
semnificaţie/ realitate proprie, obiectivă şi univocă.
Prin
urmare, orice cuvânt poate oricând (cu puţină obrăznicie) să
capete (printr-un simplu act de voinţă) rang de cuvânt suprem, de
fundament ultim al Zării-Cugetării – el poate să se
metamorfozeze miraculos şi să ia peste noapte forma oricărui alt
înţeles (decât cel pe care îl avea îndeobşte până atunci
într-un anumit context social-individual-subiectiv). Polisemia şi
contingenţa semnului lingvistic îţi permit să faci orice în
filosofie (dacă vrei)!...)
Dar
să ne întoarcem la povestea vieţii... Unde eram deci? A, da: la
viaţa morţii!
–
Cum adică – viaţa morţii? vei zice tu.
–
Cum nu! Îţi voi răspunde eu – orice moarte, atunci când vine
sau când este, nu vieţuieşte ea? Nu trăieşte şi ea (în felul
ei specific)?
Şi
poate vei zice: – Nu! Când moartea vine la noi – ori noi suntem
şi ea nu este încă, ori ea este şi noi nu mai suntem – deci
întâlnirea cu moartea nu este posibilă!
–
Crezi tu asta? Îţi răspund atunci: – această moarte de care tu
vorbeşti este doar un caz particular de moarte – moartea aplicată
la cazul particular al unui individ, respectiv viaţa ca fază finală
a unei conştiinţe biologice.
Dar
moartea poate lua nenumărate alte forme: celulele tale mor şi sunt
înlocuite mereu, gândurile şi emoţiile tale la fel... Moartea
este astfel o constantă a vieţii tale.
–
Bine... dar (vei zice tu) eu nu vorbesc de această moarte parţială,
ci de moartea totală – a întregului organism!
–
Păi de aceea vorbeam şi eu – întregul organism moare înaintea
morţii – dacă nu crezi, compară orice aspect al vieţii tale
organice din acest moment cu momentul când aveai împlinită de abia
o lună de la naştere – şi negreşit îmi vei da dreptate apoi!
Şi
apoi moartea unui individ e doar o moarte particulară (parţială)
în cadrul unei vieţi mai cuprinzătoare (a unui „organism” cum
este specia, respectiv viaţa biologică privită în ansamblul ei).
Ba mai mult decât atât: dacă noi nu am mai fi, atunci când vine
moartea, atunci ea nu ne-ar mai găsi şi, prin urmare, nu am mai
muri (vezi aici basmul „Tinereţe fără bătrâneţe”...). Şi
mai mult chiar: dacă noi suntem şi ea nu este încă, cine va veni
atunci să aducă moartea?... În orice caz, nu moartea... – pentru
că ea nu este (încă)!
Alternativa
ar fi ca ea să apară aşa spontan din neant (din nimic), chiar dacă
nu exista înainte şi tu să sari la fel de spontan în neant exact
în momentul ivirii ei – chiar dacă înainte de asta erai bine
mersi în Fiinţă!
Dar
asta ar însemna că totuşi te-ai întâlni cu moartea când aţi
sări (spontan) unul în celălalt, pe drumul de trecere dinspre
fiinţă spre neant (pentru tine), respectiv dinspre neant spre
fiinţă (pentru moarte)... Dar asta ar însemna...
NU TE (MAI) STRESA!
Apropo!
Dacă ai obosit citind jocul de cuvinte de până aici, nu e cazul să
te simţi obligat să continui.
Iar
dacă, cumva, zici în mintea ta: „Omul ăsta aberează, se joacă
gratuit cu vorbele, îmi pierd vremea citind aceste rânduri...” –
să ştii că probabil chiar aşa este: ai dreptate – chiar îţi
pierzi vremea. Dar te poţi opri... – ce sens are să te enervezi
degeaba?
Opreşte-te
deci acum din citit! Opreşte-te frate! Fii sigur că nu sunt ironic
cu tine: chiar îţi pierzi vremea!...
Dar
ce să faci? Asta e – orice am face (şi tu, şi eu) ne pierdem
vremea... sau, mai bine zis, vremea ne pierde pe noi...
Aşa
deci! Unde rămăsesem?... A, da: dacă te simţi iritat de discursul
de până acum, te rog eu mult nu îl mai lua în serios, râzi, fă
glume pe seama lui, destinde-te: nu te mai stresa, om bun!
Dacă
nu poţi ajunge la (un) adevăr fără să te stresezi, nu merită să
ajungi la el (adevărul acela nu e demn de tine)...
Prin
urmare, opreşte-te din stres şi nu mai citi!... Dacă poţi...
Te
provoc!
–
Hei-hei, te gândeşti tu poate acum: dar dacă aici este la mijloc o
tehnică de manipulare pentru a-i înlătura pe cei necopţi – şi
de abia de aici încolo urmează autorul să spună lucrurile cu
adevărat importante?... Şi ca să nu le spună la prea multă lume
(adică, pentru ca acele lucruri să rămână importante) el
încearcă să-i trimită pe nerăbdători şi pe superficiali la
plimbare...
–
Nu frate/ soră! Nu e aşa! Cel puţin nu cred asta acum! Habar nu am
ce o să zic în continuare... Dar s-ar putea să ai dreptate... S-ar
putea să zic (şi) ceva important (pentru tine). Cine ştie?...
Bine...
Nu vrei să renunţi la lectură? Treaba ta!
Hai
atunci să vedem împreună ce mai zic (în paranteză fie zis şi
între noi rămânând vorba – şi eu aflu odată cu tine ce zic,
deci nu am (teoretic) nici un antecedent asupra ta).
Cum
ar veni: aflăm împreună ce se zice prin noi – prin mine ca şi
scriitor al gândirii tale, prin tine ca şi cititor al gândurilor
tale, prin tine ca şi scriitor al gândurilor mele, prin mine ca şi
cititor al gândurilor tale... prin tine ca şi critic nativ al
gândurilor mele acum devenite şi ale tale (cel puţin pe perioada
lecturii lor), prin mine ca şi ghicitor al gândurilor tale (cel
puţin din perspectiva jocului de perspective pe care eu îl propun
prin imaginea imaginată a prezenţei tale virtuale pentru mine şi
extrem de reale pentru tine...).
–
Bla, bla, bla... zici tu acum: poezii, doar poezii...
–
Ei da! Şi ce? Nu îţi plac poeziile?
Tu
crezi că viaţa e mai mult decât o poezie? Crezi?...
Da?...
A da, sigur – aici e cazul să ne reamintim că putem crede
orice... Chiar şi că viaţa nu e nici mai mult, nici mai puţin
decât o simplă şi banal-de-sublimă poezie...
Sau
poţi crede că este o nuvelă sau un roman, sau un eseu, sau un
tratat... ş.a.m.d. Şi ai avea din nou dreptate.
Dar
totuşi mai mult decât oricare dintre acestea viaţa e aşa cum zic
eu: o poezie! Evident consider în acest context termenul de
„poezie” cu sensul său cel mai larg – ca o exprimare de emoţii
şi sentimente, de gânduri şi intuiţii, de dezamăgiri şi
încântări, de regrete şi speranţe, de constatări realiste şi
proiectări vitaliste; ca o înşiruire de fapte şi stări care
poate avea un sens, deşi nu are nici unul; respectiv ca o înlănţuire
de cântări lirice care are nesfârşite sensuri, deşi în esenţa
sa pare că are doar câteva...
Dar
hai să nu te mai ameţesc cu combinaţii sentimentale şi să te mai
las şi pe tine să respiri un pic în această atmosferă filosofică
a vieţii aşezată nativ în orizontul indefinitului... bănuiesc eu
că îţi place şi ţie câte un moment de respiro...
Nu
de alta, dar începi să-mi devii simpatic(/ă) acum când oarecum
începi să-mi confirmi că noi doi avem ceva hobby-uri comune –
anume savurarea plăcerii estetic – existenţiale a planurilor de
real specifice combinărilor lingvistico-filosofice de forme aflate
în explorare de esenţe metafizice fundamentale (cu sau fără
sens)...
Iată
însă că ne luarăm cu vorba şi am deviat puţin de la Cale. Să
nu uităm totuşi de unde am plecat, fiindcă, zic eu, nu e lipsit de
importanţă – anume de la întrebarea: „Ce este viaţa?”...
–
Ai găsit vreun răspuns până acum?... Da? Care este acela?
–...
–
Hm... Aşa deci... Frumos răspuns... Felicitări! Dar din păcate nu
acesta este răspunsul pe care eu vreau să ţi-l indic... Dacă îmi
permiţi desigur...
Bine
deci: „Ce este viaţa?”... Ai văzut la faza cu „viaţa morţii”
că pe acolo sugeram chiar că este o indistincţie ontologică între
viaţă şi moarte... Te plasam astfel pe tine în sfera
indefinitului, în sfera hermeneuticii care din ştiinţă/ artă a
interpretării devine simplă prezenţă contemplativă aflată în
lipsă de interpretare în relaţie cu ceea ce unii numesc viaţă,
iar alţii Indefinibil şi Indefinit.
Dacă
este aşa, înseamnă că sunt neserios – să mă dedau la asemenea
confuzii triviale... Dar să ştii că nu eu sunt de vină (şi aici
nu mă scuz, ci doar te informez): limba este de vină! Ea e
vinovată, bat-o norocul s-o bată! Ea cu pansemia ei genetică, ea
cu polisemia ei jucăuşă, ea cu convenţionalismele ei arbitrare,
ea cu sensurile ei interminabile...
Aşa
cum ştii şi tu – limba este vie, ea trăieşte, ea respiră, ea
se afirmă şi se redescoperă pe sine în fiecare cuvânt pe care îl
glăsuieşte din ea.
Dar
are în sine şi ceva rezerve de claritate (mai mult pentru minţile
naive aflate în căutare de repere iluzorii indiferent cât de
firave) – şi, prin urmare, putem să speculăm şi cu folosirea
acestor rezerve de iluzii: atâta doar că atunci nu trebuie să
dorim să intrăm prea în profunzimea lucrurilor (iluziile au
consistenţă doar în co-existenţă axiologică cu
superficialitatea).
Această
acceptare lingvistică mai „clară” ne spune uneori că viaţa
este opusă morţii şi că aceste două existenţe intră în
contradicţie – unde este prima nu poate fi a doua şi invers. Ok –
putem spune şi acest lucru – uite tocmai l-am spus mai sus! Prin
această afirmare logos-iacă nu dobândim însă nici un plus de
cunoaştere şi nici un minus de înţelegere.
Nu!
Ea nu aduce nici un plus de claritate şi nici de coerenţă – de
altfel, de dorit a fi atinse, dacă vrem să construim ceva cu sens
şi nu doar să bârfim poetic în preajma focului de tabără al
celor ce sunt – asupra vieţii în aspectul ei cel mai general.
Însă
după cum probabil te-ai prins până acum – nu acest accent şi-l
propune a-l dezvolta lucrarea de faţă – în primul rând, pentru
că ea nu este nici un proiect, nici o viziune – ci, mai întâi de
toate, este o Cale...
De
aceea, ţi-am şi zis să te opreşti, dacă consideri că lectura
aceasta este pentru tine o pierdere de vreme... Ba mai mult chiar –
o complacere în susţinerea unor confuzii inutile minţii şi inimii
tale – de exemplu, între noţiuni acum clare pentru tine – anume
„viaţa” şi „moartea”.
Ai
dreptate!... Deci nu mai citi în continuare!... Haide că poţi:
trebuie doar să închizi cartea... atâta tot... şi să nu o mai
deschizi apoi niciodată... nici măcar de curiozitate!
Stă
în puterea ta să faci din cartea pe care o ţii în mână o carte
interzisă pentru tine, o carte pusă la indexul cărţilor
interzise, pentru că nu vrea să stea în acord cu dogma, în acord
cu aparenţa, în acord cu jocul actualmente acceptat de mase...
Ok...
în sfârşit, tu ai închis-o stimabile. Of... Ce greu mai sunt unii
oameni de convins... Adio! Şi să fii fericit! Cărările noastre se
despart pentru moment aici: toate cele bune îţi doresc şi să
auzim numai de bine! Oricum, zic eu că ai închis cartea la timp –
şi nu trebuie să te frămânţi inutil cu întrebarea „Oare ce am
pierdut?” sau „Oare am pierdut ceva?”. Îţi spun eu: tu nu ai
pierdut nimic. Nu poţi pierde ce nu ai avut niciodată! (Conţinutul
continuă şi calea povestirii noastre despre viaţă, cu adevărat,
nici nu a început încă... mai e destul de mult până la final).
Vorbesc
acum evident cu tine cel care ai rămas... deşi poate şi tu vei
închide cartea puţin mai încolo, poate din aceleaşi motive pentru
care alţii s-au oprit înainte de a începe, poate din altele.
Viaţa
e imprevizibilă: începe când nu te aştepţi, se schimbă fără
să te anunţe, te poartă pe căi spontane şi pline de neprevăzut.
La fel e şi cartea despre viaţă. Puţini sunt cei chemaţi „să
o citească” până la sfârşit. O ştiu şi eu, o ştii şi tu...
Dar
îţi testez răbdarea, pentru că pe Calea pe care purcedem acum
răbdarea este o mare virtute. Întrebarea „Ce este viaţa?” are
potenţă de profunzime care îţi poate fi revelată doar prin
punerea ei repetată în faţa conştiinţei tale, de o manieră
relativ constantă, persuasivă şi neîntreruptă (decât de
somn) timp de câteva zile bune. Doar astfel această
întrebare îţi poate arăta mesajul ei abisal, doar astfel poţi
ajunge să o cunoşti şi tu în intimitatea ei cea mai profundă.
Astfel
poate vei ajunge şi tu la ceea ce am ajuns şi eu: la ceea ce nu îţi
pot transmite şi nici nu încerc să o fac...
Până
atunci însă, în măsura în care Calea noastră va rămâne
comună, te voi ajuta doar să nu uiţi întrebarea („Ce este
viaţa?”) şi să o aprofundezi dincolo de nivelurile ei semantice,
conceptuale, ideatice, filosofice, existenţialiste, pragmatice sau
de altă natură. Te invit deci să cauţi un răspuns „deplin”,
nu unul parţial...
VIAŢA ŞI NEANTUL
Vorbim
deci de viaţa prea-plinului şi, prin urmare, suntem nevoiţi să
purcedem la considerarea vieţii neantului – ca atare, atingem în
treacăt şi problema morţii ca expresie părtinitoare a neantului.
Vorbim
astfel de neantul vieţii, pentru că, după cum putem constata,
simpla rocadă efectuată în ordinea rostirii între „viaţă”
şi „neant” ne sugerează că ar fi cel puţin două tipuri de
neant: cel al vieţii (viaţa neantului) şi cel al morţii (neantul
vieţii)... Şi poate mai semnificativ decât acestea este cel de al
treilea: neantul aflat între viaţă şi moarte, nu atât ca
mediator între ele, cât mai ales ca şi prezenţă de
complementaritate spre proiectare matriceal ontologică.
Împărţiri
arbitrare, vei zice. Ai dreptate, total arbitrare (deşi oarecum
clasice: N cu V, N cu non-V şi N între V şi non-V). Cu puţină
imaginaţie putem găsi tot atâtea neanturi ale vieţii câte
cuvinte sunt în dicţionar: neantul vieţii filosofice, neantul
vieţii comune, neantul vieţii planificate, neantul vieţii
spontane, neantul vieţii deschise, neantul vieţii închise, neantul
vieţii aventură, neantul vieţii siguranţă etc.
Combinarea
aleatoare de cuvinte nu duce şi nu ne va duce nicăieri! Nici chiar
la filosofie... sau mai ales la ea!
Dar
ca să aflăm ce este viaţa vom coborî acum în acest contingent al
combinărilor fără noimă şi vom insista puţin asupra neantului
al treilea – neantul vieţii moarte sau neantul morţii
vieţuitoare.
Întrebarea
„Ce este viaţa?” ne pune pe o cale pe care păşind practic
mergem în aceeaşi direcţie ca şi atunci când ne întrebăm cu
sinceritate „Ce este X?” („X” fiind orice cuvânt din
dicţionar). De aceea, orice întrebare este infinită. Şi mai ales
este o săgeată care nu caută o ţintă, ci care se pulverizează
în aer, dacă este trasă cu suficientă putere încât frecarea cu
„mediul” să ducă la dispariţia ei înainte de impact (precum a
meteoriţilor care ard integral în atmosferă înainte de a atinge
pământul).
La
fel e cu întrebările puse cu intenţii de profunzimi abisale –
odată puse cu putere de viaţă infinită ele se destramă încet,
încet în aer, în drumul lor către o ţintă reală sau imaginară.
Neînţelegând
această „destrămare răspunsivă” (DESTRĂMARE
RĂSPUNSIVĂ) existentă potenţial în orice întrebare
pusă vreodată, mulţi iubitori de filosofie se grăbesc să dea
răspunsuri „definitorii” (încrustate arbitrar în definiţii
contingente) la problemele pe care ei şi le pun. Pentru ei „săgeata”
nu arde, „meteoritul” nu se destramă înainte de „ţintă”,
ci o loveşte cu putere provocând distrugere sau o ratează
provocând dezamăgire.
Doar
procesul de „ardere a întrebării” prin continua ei repetare
duce la pulverizarea nocivităţii ei potenţiale, duce la
transformarea ei într-un simplu semn pe cer, într-un indiciu
revelatoriu al infinităţii şi integralităţii existenţei.
Mulţi
se amăgesc, aşadar, că dacă dau o definiţie lui „X”,
formulează un răspuns la întrebarea „Ce este X?” („CE
ESTE X?”). Nimic mai departe de adevăr: răspunsul nu
stă în definiţii – lucru care ar trebui să le fie evident
tuturor – măcar şi din faptul că definiţiile respective sunt
evident relative şi circumstanţiale.
Profunzimea
nu stă în amăgirea unui absolut blocat fictiv în relativul unei
definiţii oarecare... Profunzimea este şi în conştientizarea
absolutului din relativ, dar ea este mai ales în conştientizarea
relativului din absolut!
Răspunsul
profund, răspunsul acela obţinut prin pulverizarea întrebării
este doar unul – cei care îl trăiesc nu pot însă să îl spună
– de aceea, el nu va fi scris niciodată în vreo carte de
„filosofie”...
„PENTRU CĂ...”
Combinând
conceptul „viaţă” cu indicatori interogativi ai unor aspecte
categoriale distincte (fiinţă – cine?, formă/ esenţă – ce?,
timp – când?; spaţiu – unde?, modalitate – cum?, cantitate/
calitate – cât (/ă)?; cauzalitate – de ce?...) obţinem
trimiteri spre ţinte aparente sau spre profunzimi pulverizatoare:
–
Ce este viaţa?
–
Ce este „Ce este viaţa?”
–
Ce este când este ceea ce este viaţa?
–
Ce este când este cine este acolo unde este viaţa?
–
Ce este când este cine este unde este atât cât este viaţa?
–
Ce este când este cine este unde este atât cât este aşa cum este
viaţa?
–
De ce este ceea ce este când este cine este unde este atât cât
este aşa cum este viaţa?
Jocuri
de cuvinte sau întrebări legitime?
De
ce este viaţă? De ce mai degrabă viaţă şi nu moarte?
Simplu:
deoarece (ceea) ce este (atunci) când este cine este (ceea ce este)
acolo unde este (atât) cât este (aşa) cum este se întrebă mereu:
de ce este? Sau mai precis: „De ce sunt?” (pe acest pământ) cu
sensul: „Pentru ce? Cu ce scop? În vederea cărei direcţii?”
sau cu sensul: „Din ce cauză? Din ce motiv? Datorită cărei
raţiuni?”.
De
ce?
Şi
răspunsul nu este (cum ai putea crede): „De aia!” (deşi
este dintre cele mai profunde care se pot da în interiorul limbii
filosofice). Pentru demersul nostru nu acesta este răspunsul... şi
nu este nici „De ce nu?”... Răspunsul de acum este „Pentru
că...” („PENTRU CĂ...”)
Aşadar:
„De ce viaţă?”
–
Pentru că...!
Te-am
lămurit, nu?... Cum nu? Aha, zici că să mai pun ceva după „pentru
că”. Păi am pus: „...”
–
„Păi nu puncte de suspensie, vei zice tu, că asta înseamnă că
mă pui pe mine să găsesc răspunsul la întrebarea „De ce
viaţă?””
–
Păi ba da: „...” – pentru că chiar tu trebuie să o
faci!...
Dar
haide – până te dumireşti matale – să gândim un timp
împreună „de ce-ul”...
La
întrebarea „De ce?” răspunsul cel mai profund şi mai sincer pe
care ni-l putem da vreodată este: „Nu ştiu!”... Dar ce
bine că nu trebuie să ne dăm tot timpul răspunsuri profunde şi
sincere!...
Ne
mai putem da, de exemplu, şi răspunsuri superficiale sau cel puţin
utile! Şi nu sunt de lepădat (în funcţie de circumstanţe) nici
unele, nici altele. Dar asta o ştii şi tu...
–
De ce atunci viaţă şi nu moarte?
–
Nu ştiu... Tu ce crezi?
–...
–
Nu ştii nici tu? Interesant! Te pomeneşti că te-a apucat şi pe
tine profunzimea şi sinceritatea aşa deodată... probabil din
„simpatie” sau poate din „ignoranţă” – că pare să nu o
mai aprecieze nimeni în zilele noastre...
Dar
dacă noi o apreciem (cel puţin sub aspectul formal al împărtăşirii
confesionale a lui „Nu ştiu!”), în ea găsim şi un răspuns:
pentru că viaţa înseamnă ignoranţă faţă de moarte şi astfel
viaţa se prezintă în sine crezând că va trăi etern... şi
atunci zice: „De ce nu?”
Problema
este că, odată în-viată la viaţă, ea constată că este şi
moarte şi atunci zice: „Interesant! Credeam că e „fără de
moarte”. Dar uite că nu se poate!”
–
De ce?
–
De aia!, zice viaţa. Dar noi nu zicem ca ea, că noi nu suntem
„ciobani”. Noi suntem oameni rafinaţi, culţi, inteligenţi –
noi zicem „pentru că...” şi doar atât!
Fiindcă
are şi „pentru că...” un „de ce” al lui, unul abil ascuns
în miezul fiinţei sale...
–
Dar de ce „pentru că...” şi nu, de exemplu, „fiind-că”?...
Acesta ar fi un răspuns mai ontologic, de exemplu, pentru că ar
aduce în discuţie, printre altele, fiinţa lui „că”...
–
Da?... Să reluăm atunci: „De ce viaţă?”... Fiindcă... (trei
puncte).
–
Aha... vei zice tu: „Deci de aceea!”
–
Da: de aceea! Doar ştii şi tu că trebuie să fie un „că” cu
trei puncte (...) după el... dar nu continuăm cu răspunsul acela,
pentru că ieşim din universal şi ne pierdem în românisme...
Putem răspunde, prin urmare, la întrebarea „De ce?” cu formula
„Deoarece...”
Cum
ar veni: de – oare – ce; ceea ce ne arată că acest „deoarece”,
deşi pare mai apropiat de sfera indeterminărilor generalului, el nu
ne este dat decât ca un caz particular la întrebarea „De ce
oare?”...
Bun
– atunci avem măcar acest indiciu:
–
De ce X?
–
De X ce... !
Aha!
Foarte bine, vei zice tu, atunci:
–
De ce viaţă?
–
De viaţă ce... (trei puncte).
Interesant:
nu ştiu dacă ai observat, dar se pare că indiferent de unghiul de
apropiere (dinspre „pentru că” sau „fiindcă”, sau
„deoarece” etc.) ne tot lovim de... (trei puncte)!
Ce
o fi oare cu ele? Să fie în natura lor răspunsul căutat de
noi?... Iată că aşa pare să fie! Dar dacă este aşa, înseamnă
că în sfârşit ştim: viaţa este viaţă, deoarece „trei
puncte”!
Oau!...
Aceste „trei puncte” sunt deci cauza vieţii! Măi să fie!...
Aşa să fie?...
Bine
– pot accepta asta – dar care să fie atunci aceste „trei
puncte”?... (Pauză de gândire 5 minute...).
Aşa
deci... am revenit: primul punct „ce?”, al doilea punct „este”
şi al treilea punct „viaţa”! Adică, primul punct mirarea,
exclamaţia, surpriza, uimirea, căutarea, gândirea, aprofundarea.
Al doilea punct: fiinţa existenţei, percepţia ce provoacă reacţia
lui „Ce???”. Şi al treilea punct: viaţa, trăirea, simţirea
profundă a celor trei puncte unite într-o imagine vie: anume
uimirea eternă în faţa existenţei integrale.
–
Dar nu se poate, vei zice tu, ne învârtim în cerc vicios: am
pornit de la întrebarea „Ce este viaţa?”, am ajuns la „De ce
viaţa?” şi apoi am constat că ea este, pentru că „Ce este
viaţa?”...
–
Aşa e: ai dreptate. Ne învârtim inevitabil în cerc vicios –
limba este un cerc vicios – orice cuvânt se defineşte prin alte
cuvinte, care la rândul lor se definesc prin el.
Cum
ar zice filosoful: filosofia este în limbă şi limba este „în
aer”.
–
Bine... dar atunci nu mai are rost să vorbim, vei zice poate tu
acum.
–
Dintr-un anumit punct de vedere, te aprob într-adevăr: are şi
lipsa de vorbire rostul ei bine precizat în abordarea fundamentelor
metafizice ale vieţii. Dar din altă perspectivă trebuie să
constatăm că au şi cercurile vicioase rolul lor bine precizat,
anume: în măsura în care le sesizăm prezenţa suntem provocaţi
de această conştientizare a lor să purcedem spre ruperea acestor
cercuri vicioase spre integrarea lor în spirala transformării
continue a vieţii (limbii).
Revenind
însă la punctele noastre, e necesar, aşadar, să constatăm că am
găsit un prim pas spre abordarea întrebării „Ce este viaţa?”,
anume „trei puncte”: este mirare/ uimire în faţa a ceea ce
ni se arată (a vieţii, a existenţei).
Conştientizarea
acestor „trei puncte” este un prim pas şi nu e unul uşor de
făcut – anume să generăm apariţia în noi a uimirii, a mirării,
a unui semn autentic de întrebare în faţa unei realităţi (a
vieţii) pe care până mai ieri o consideram ca fiind de la sine
înţeleasă...
Dar
nu ne vom opri aici: acesta este de abia începutul...
–
Cum adică începutul?... vei întreba tu. Începutul a ce? Matale te
prefaci că pluteşti liber printre concepte, că te joci
dezinteresat cu ele şi de fapt tu, stimate autor, urmăreşti ceva?
Urmăreşti un drum, urmăreşti o Cale?
–
Exact! Aşa cum ţi-am mărturisit de la început: CALEA
ÎNTREBĂRII – Calea Întrebării!
Văd
că te pricepi la a depista evidenţele şi îţi mărturisesc că mă
fac vinovat într-adevăr de sens-ualitate. Dar nu e vina mea. Pe
cuvânt... Pur şi simplu aşa s-a întâmplat să fie.
Şi
ce este viaţa dacă nu o întâmplare semnificativă, o întâmplare
cu sens, acum – şi poate una nesemnificativă şi fără sens,
atunci...
–
Bine, mă vei întreba tu, dar ce este o „întâmplare”, dacă
viaţa este o „întâmplare”. Nu este oare viaţa totuşi ceva
mai mult decât o întâmplare? Nu este ea oare „Întâmplarea”
cu „Δ mare?
–
O fi! Ce să zic... ea este mereu, mai tot ceea ce vrem noi să
fie... Şi în contextul acesta, fiindcă discutăm despre ceea ce ar
fi (sau s-ar vrea a fi) viaţa, putem zice, printre altele, şi că
viaţa este o „întâmplare” sau chiar „Întâmplarea” prin
excelenţă: nu o banală întâmplarea, ci întâmplarea
ne-întâmplătoare...
Această
întâmplare care nu este întâmplătoare nu este aşa pentru că
s-ar referi în mod specific la viaţă, ci pentru că în general
orice întâmplare este mai mult decât întâmplătoare – adică
nu este (total) întâmplătoare, având şi ea (ca întâmplare)
cauze precise şi relativ bine determinate pentru cine poate să le
cuprindă.
Şi
chiar dacă disociem între cauzele bine determinate
(ne-întâmplătoare) ale întâmplării şi cauzele ei relativ
aleatoare (întâmplătoare) tot nu putem spune că întâmplarea pe
ansamblu este pur întâmplătoare.
De
ce? Deoarece „întâmplarea”, ca orice alt cuvânt, le conţine
(filosofic) în sine pe toate celelalte cuvinte şi, prin urmare, le
conţine în mod inevitabil şi pe cele specifice „necesarului”.
Contingenţa
şi necesitatea întâmplării se pot suprapune cu uşurinţă în
limbaj şi chiar şi în realitatea celor ghidaţi de
limbajul-gândire-himerică prin viaţă.
Este
mereu contingenţa lui „ce este” şi necesitatea „vieţii”,
dar poate fi şi invers: necesitatea legică a lui „ce este” şi
contingenţa cosmică a „vieţii”. Şi se mai poate să nu fie
nici una, nici alta (aceasta pare să fie direcţia spre care ne
îndreptăm) sau pot să fie şi una şi alta (şi aici e un sens pe
care poate îl vom descoperi mai târziu)...
ÎNTRE BINE ŞI RĂU
Acum
însă să ne întrebăm: „Viaţa este bună sau este rea?” –
fiindcă aceasta este o întrebare fundamentală cuprinsă de facto
în întrebarea „Ce este viaţa?”
„Este
viaţa o bunătate? Sau e mai degrabă o răutate? Şi dacă e fie
una, fie alta – e bunătatea sau răutatea cui?”
Poate
fi, de exemplu, pe de o parte, bunătatea şi răutatea factorilor
creatori de viaţă care o generează astfel spre fiinţare capabilă
de ambele orientări. Şi poate fi bunătatea şi/ sau răutatea
celor pătrunşi de viaţă – a vieţuitoarelor.
Supra-vieţuirea,
în mod curios nu este o trăire deasupra vieţuirii, ci o
restrângere a potenţelor ei la minimul său identificabil ca atare.
Con-vieţuirea, vieţuirea împreună, ne apropie de problematica
morală a poziţionării în sens a conceptelor de bine şi rău, dar
avântul acesta valorizator se opreşte în realităţile concrete
specifice con-vieţuirii reale a indivizilor. Unu şi cu una şi cu
unu şi cu încă una con-vieţuiesc – sau spus direct – se
suportă unii pe alţii, se tolerează unii pe alţii şi se abţin
pe cât posibil „să nu-şi dea în cap”, în principal, nu de
grija altor capete, ci de grija propriului cap.
În
fiecare unitate de viaţă (în fiecare individ) este o pornire
solipsistă de închidere în sine a întregii vieţi, de ignorare a
realităţii sau potenţialităţii fiinţării unor altor vieţi. Şi
aici unii ar putea spune:
–
E bună această desprindere, această detaşare, această
desconsiderare a unui altuia, pentru că te fereşte de eşecurile
unor considerări ataşate, interesate, care rămân apoi fără
compensaţie sau chiar mai rău: care atrag după ele reacţii
meschine, înşelătoare, violente, autoritare, dispreţuitoare,
exploatatoare din partea celui care beneficiază de existenţa unui
suflet deschis ideatic şi sentimental spre el.
Viaţa
pare să nu ierte nici o sinceritate, nici un idealism, nici o
dorinţă (poate utopică) de mai bine.
Aflându-se
în largul ei în cadrul „junglei societăţii”, a junglei
naturale şi a junglei psihice individuale în care singura regulă
care pare că contează este răsplătirea (cu mai multă viaţă) a
celui care exploatează (sub o formă sau alta), în folosul propriu,
viaţa şi slăbiciunile „sentimentale” ale celorlalţi – viaţa
ne apare, în unul din fundamentele ei cele mai profunde ca fiind o
„curvă”, o simplă „curvă” – o „tipă” care nu ezită
să profite de orice slăbiciune pentru a se complace existenţial în
înjosire axiologică şi promiscuitate valorică, în tiparul
„vieţii distrugătoare de viaţă” („VIEŢII
DISTRUGĂTOARE DE VIAŢĂ”).
Din
această direcţie viaţa nu poate fi expusă decât ca fiind bazată
în toată alura ei ontologică pe paradoxul „de doi bani” al
„vieţii devoratoare de viaţă”.
„Ce
este viaţa?” Ea este acea realitate mobilă care se
auto-devorează! Viaţa este ceea ce se auto-consumă! Viaţa este
prin excelenţă ucigaşul vieţii! De aici se generează şi
amploarea răului care locuieşte esenţa ei dinamic devoratoare.
Viaţa
este răul ei cel mai mare. Prin urmare, cauza răului în viaţă se
află în sinea ei, în acel colţ întunecat, dar central ca reper
de orientare, care o face să radieze întuneric peste alte vieţi şi
astfel inevitabil (prin reflexie cauzală) şi asupra propriei vieţi.
Conflictul interior, canibalizarea reciprocă a gândurilor şi
emoţiilor vieţii între ele nu poate avea alt rezultat în exterior
decât devoraţiunea vieţuirii, autoflagelarea faptului de a fi în
viaţă...
–
Un moment te rog (intervii tu aici)... Nu crezi că eşti puţin cam
pesimist?
–
Poate sunt un pic... dar numai un pic... Poartă cu tine
întrebarea „Ce este viaţa?”, („Ce este viaţa?”, „Ce este
viaţa?”...) când vizitezi un câmp de luptă (militară,
ideologică, economică, politică, religioasă etc.) şi vei
constata şi tu toate cele ce le-am zis: viaţa devorează viaţa!
–
Nu neg aceasta... ştiu că ai dreptate, domnule autor, dar să nu ne
oprim doar asupra acestui aspect: să discutăm şi despre binele
vieţii, despre latura ei dăruitoare de sine, despre latura ei
dătătoare de sens, despre acea linie idealistă a ei care
conturează posibilitatea trăirii fericirii în viaţă...
–
Ai dreptate, stimate cititor: pentru scurte momente de graţie există
şi această posibilitate: sunt acele momente când ne ridicăm
deasupra luptei imanente vieţii şi o privim ca pe ceea ce ea în
fapt nu este şi nu va fi niciodată: o oază perpetuă de linişte,
de armonie deplină, de pace şi împăcare eternă cu sine şi cu
ceilalţi. Aceste momente sunt foarte bune pe alocuri, dar nu pot fi
atinse decât prin ignorarea realităţii concrete a celuilalt –
prin retragere în solitudine, în singurătate, în ignorarea la
maxim posibil a oricărui alt semn de viaţă decât cel venit
dinspre propria centralitate momentan optimist vieţuitoare.
Atunci
reducem tot universul vieţii la propria viaţă şi e inevitabil ca
astfel să nu obţinem un plus de control şi un plus de linişte. În
fond, în acest fel, alungăm zgomotul de fundal făcut de prezenţa
(de cele mai multe ori iritantă) a celorlalţi.
–
Vrei să zici (mă întrerupi tu acum) că bunătatea reală a vieţii
poate fi sesizată şi trăită doar în singurătate auto-impusă?
–
E o ipoteză destul de solidă zic eu... pe care o poţi verifica,
dacă nu ai făcut-o până acum. După aceea probabil că o să-mi
dai dreptate, cel puţin parţial... şi doar în măsura în care în
acele momente de „retragere din lume” (cu gândul, cu fapta şi
mai ales cu privirea) vei ignora şi prezenţa răului din tine.
Această
retragere presupune deci să „ignori” prezenţa celuilalt
(intenţionat sau neintenţionat), de exemplu, în cazul nostru
prezent, propria mea prezenţă. Şi trebuie să recunoşti că
prezenţa mea în gândurile tale, făcută inevitabilă de actul
citirii acestor rânduri, te irită, te supără, te agasează, te
dojeneşte, te ironizează, te exploatează, te manipulează...
Stai
liniştit(/ă) însă – e normal să se întâmple aşa: eu sunt un
altul... iar viaţa tolerează foarte greu o altă viaţă (în
principal, doar dacă nu are încotro).
Există
în ea o pornire spre autoritarism, prin singularizare spre cucerire
prin clonare a lumii înconjurătoare. Poate fi o reacţie de apărare
împotriva unor invazii exterioare – şi cum să te aperi decât
prin stabilirea unor graniţe clare şi sancţionarea/ pedepsirea
promptă a oricărei vieţi care trece peste aceste bariere.
Dar
e totuşi un trădător în mijlocul acestor graniţe, un trădător
perfid, care este dispus să deschidă porţile cetăţii chiar cu
preţul propriei distrugeri (dacă e cazul), doar pentru a realiza
astfel o continuitate iluzorie cu „urmaşii” biologici şi/ sau
ideologici care pot fi obţinuţi prin unirea temporară cu o viaţă
de sex opus, respectiv prin impregnarea lor mentală în timpul
creşterii lor cu propriile idei şi concepte, cu propriile
prejudecăţi şi iluzii, cu propriile amăgiri şi speranţe.
Sexul
anulează pentru un moment dihotomia ireductibilă existentă în
sânul vieţii între tine şi un altul/ alta. Dar o face cu un scop
precis, bine calculat: îţi prevesteşte moartea, ţi-o anunţă
practic în faţă şi îţi spune fără jenă:
–
„Eşti un dobitoc/ dobitoacă (în sensul de simplu vieţuitor/
vieţuitoare) care vei muri mai devreme sau mai târziu (că vrei, că
nu vrei). Imaginează-ţi însă că nu este aşa. Imaginează-ţi că
viaţa ta poate continua cu o altă viaţă: cea a „urmaşilor”
tăi!”
Sexul
este astfel, aici şi aiurea, înşelător şi perfid: el ştie că
spune o minciună abilă care foloseşte doar vieţii devoratoare, nu
vieţii care este devorată, cucerită şi luată în stăpânire
(cel puţin temporar) prin calul troian al atracţiei sexuale şi al
sexului propriu-zis. El ştie că pretinşii urmaşi nu conţin mai
nimic din tine – decât poate aspecte ne-esenţiale – asemănări
amăgitoare de formă, nu identităţi esenţiale de fond – orice
nouă generaţie care vine pe lume, prin conflictul ei inevitabil cu
generaţia precedentă confirmă acest lucru.
–
Binele şi mai ales răul, zici deci matale, domnule autor, că
pătrund adânc în esenţa vieţii, chiar şi în una din cauzele ei
fundamentale: sexul!
–
Nu, nu e aşa!
–
Cum nu, te vei revolta poate tu, dar nu ziceai mai înainte...
–
Ziceam: şi ce? Nu am dreptul să mă contrazic? Doar sunt viaţă şi
e evident că una din caracteristicile esenţiale ale vieţii este
contradicţia. Ea se contrazice pe sine prin simpla sa prezenţă...
CONTRAZICERE ŞI CONTRADICŢIE
La
întrebarea „Ce este
viaţa?” putem da,
prin urmare, şi răspunsul următor: viaţa este o contrazicere şi
o contradicţie. Este o contrazicere, pentru că ea vorbeşte deschis
împotriva ei: îşi face singură spovedanii şi confesiuni dintre
cele mai monstruoase, se pocăieşte singură (uneori) în legătură
cu relele ce îi stau în caracter, se blamează singură pentru
relele pe care (din diferite motive) nu poate să le facă (să se
răzbune, să exploateze nemilos, să scuipe în faţă pe duşman).
Este
o contradicţie, pentru că se naşte şi creşte din moartea unor
altor vieţi, pentru că trăieşte din propria sa devorare, pentru
că zidurile din care îi este construită casa (sinele) contrazic
fundamentele pe care ea este înălţată (ceilalţi).
Însăşi
întrebarea, însăşi posibilitatea stăruirii în punerea
întrebării „Ce este viaţa?” dovedeşte această contrazicere:
cum adică să te întrebi ce eşti?
Doar
eşti viaţă, nu? Sau cum? Nu ştii cine eşti, nu ştii ce eşti?
Adică
viaţa este o ignorantă şi o imbecilă care nici măcar atâta nu
ştie? Cine şi ce este? O habarnistă care nu-şi cunoaşte nici
măcar esenţa propriei sale identităţi – viaţa sa cea mai
intimă?
Viaţa
aceasta intimă (de dincolo de cuvinte) care cheamă, care ademeneşte
prin întrebarea „Ce este viaţa?” pe care ţi-o pui acum („Ce
este viaţa?”) se luptă cu o altă viaţă a ta („Ce este
viaţa?”): cu viaţa ta interioară („Ce este viaţa?”), cu
viaţa trăitoare în interiorul limbajului („Ce este viaţa?”)
şi al gândirii („Ce este viaţa?”)... Ultima viaţă pomenită
tot dă, ca bezmetica, răspunsuri după răspunsuri, fiind relativ
conştientă de inconsistenţa lor; iar prima îi strigă: continuă
(„Ce este viaţa?”), ţine-o tot aşa („Ce este viaţa?”),
eşti pe drumul cel bun („Ce este viaţa?”)...
E
o absurditate aici – una care dovedeşte că viaţa este străină
faţă de ea însăşi („Ce este viaţa?”), că ea nu se cunoaşte
pe sine („Ce este viaţa?”) şi nici nu se va cunoaşte vreodată
(„Ce este viaţa?”), indiferent de promisiunile
gnoseologic-teleologice pe care i le fac unii şi alţii...
Te
întreb deci acum: te-ai întrebat odată cu mine, măcar odată, de
la începutul acestei cărţi „Ce este viaţa?”?
Dacă
da, iată că depui şi tu mărturie pentru conflictul interior al
vieţii, pentru existenţa frământărilor ei abisale, pentru
trăirea ei fenomenologică între malurile unei vieţuiri între
care ea nu se regăseşte nicicum, între care ea nu îşi găseşte
astâmpăr, între care ea simte că nu este...
E
aici o căutare... dar nu a unui discurs creator de identitate, ci a
unor indicii care să-i confirme indubitabil că este ceva dincolo de
ea... Şi este! – aici depun şi eu mărturie (deşi poate încă
nu suficient de convingător pentru tine în acest moment)...
Revenind
însă la întrebarea noastră călăuzitoare de fiinţă – „Ce
este viaţa?”... („Ce este viaţa?”... „Ce este
viaţa?”...) – ne putem întoarce acum să mai considerăm puţin
problema răului în viaţă. Şi te întreb acum: tu ce părere ai?
Pentru tine ce este răul? Are el vreo semnificaţie pentru tine?
Trezeşte el în intelectul tău sau în intuiţia ta vreo urmă de
tresărire metafizică? Se măreşte el în tine în prezenţa
celorlalţi, aşa cum sugeram mai înainte? Se potoleşte el momentan
din zvârcolirile lui fiinţiale în momentele de frenezie
drăgăstos-sexuală?
Cum
este viaţa ta? În rău oglindită sau în bine (din rău) ţintită?
Şi te rog nu-mi răspunde mie, că nu te aud... Răspunde-ţi ţie.
Ia un caiet (sau o foaie) şi scrie în el (/ pe ea) un răspuns la
această întrebare: „Ce este viaţa?”.
Apoi
revino, dacă mai vrei să mergi mai departe pe drumul acestei
întrebări, pe această potecă majoră existentă pe Calea
Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII).
Pauză
30 de minute... Apoi revin.
RĂUTATEA ŞI BUNĂTATEA
Am
revenit – să continuăm deci... Viaţa este rea, pentru că nu
este viaţă: ea nu este trăire continuă, ci se sfârşeşte
(periodic) în moarte – vine din moarte, se clădeşte pe moarte şi
sfârşeşte în moarte.
Moartea
pare astfel a fi osatura cea mai intimă a vieţii.
Moartea
este viaţă – de aceea, viaţa este rea – dar nu pentru că
moartea ar fi rea şi viaţa identificându-se cu ea devine asemenea
ei... Nu! Ci pentru că ea se trădează pe sine şi nu se ridică la
înălţimea sensului spre care pretinde că tinde – acela al
vieţii!
Ce
viaţă este aceea care este temporară? Aceea care gândeşte în
perspectiva morţii şi îşi întemeiază sensurile cu ea (mereu) în
minte?
Viaţa
care se gândeşte la moarte nu poate fi viaţă...
Dar
ce viaţă nu se gândeşte la moarte?
A
vorbi de viaţă fără de moarte pare a fi un non-sens. De ce?
Pentru că... Unu: îndreptată spre moarte viaţa are un sens,
scoasă din orizontul sigur al morţii viaţa îşi pierde acest
sens...
Doi:
moartea trezeşte în viaţă privirea spre altceva decât ea. În
măsura în care această privire nu ar avea loc viaţa nu ar mai
găsi în afara sa nici un sens de proiectare, de expansiune, de
manifestare şi astfel ar rămâne închisă în sinea ei.
Trei:
moartea indică, pentru viaţă, duşmanul ei: inamicul „mortal”
care îi permite să se constituie identitar prin tensiunea luptei
specifică vieţuirii – a acelei lupte fără de care expresia
„şi-a trăit viaţa!” nu ar mai avea nici un sens.
Viaţa
este deci rea, fiindcă nu este identică cu sine: nu îşi încape
în propria piele, nu se recunoaşte ca putând să fie limitată.
Răutatea ei este, prin urmare, dorinţa de distrugere a propriilor
limite, dorinţa de disipare şi de alungare în neant a acestora.
Răutatea
vieţii vine, aşadar, din aşezarea ei parţial în sine şi parţial
în afara sa: în oglinda morţii în care ea se reflectă pentru a
face cunoştinţă cu sine – în singura oglindă în care ea se
poate vedea exact aşa cum este...
De
aici vine însă şi bunătatea vieţii.
Ea
este bună, pentru că răutatea sa are limite. Aceste limite se află
la graniţa dintre ceea ce îi este propriu sieşi, resimţit ca
intuiţie de oglindă interioară şi ceea ce îi este propriu sieşi
perceput ca intuiţie de oglindă exterioară.
Prin
acest conflict imagistic-senzual, născut în punctul de confluenţă
aşezat între întinderea ei spre sinele interior şi întinderea ei
spre sinele exterior (constituit ca reper de rezonanţă apocaliptică
ce anunţă o perspectivă de intersecţie viitoare, amânată însă
mereu spre atingere deplină din motive de consistenţă şi coerenţă
teleologică), binele şi răul din viaţă îşi stabilesc oarecum
definitiv raportul lor axiologic de putere.
Noi
însă nu putem fi naivi – nu vom crede, prin urmare, în amăgirea
unui viitor în care viaţa nu mai este viaţă, iar moartea nu mai
este moarte... Deşi ştim încă de pe acum că viaţa este moarte
şi că moartea este viaţă: o moarte de un alt tip decât viaţa ce
i se opune în mod aparent; o viaţă de un alt tip decât moartea ce
pare a o proiecta, iremediabil şi fără drept de apel, în
derizoriu.
Fiindcă
la ce e bună atâta frământare, la ce e bună atâta luptă în
viaţă şi pentru viaţă, dacă moartea pare destinată să triumfe
în mod inevitabil: nu doar prin moartea propriu-zisă, ci chiar în
viaţa cea mai intimă a fiinţării?
Şi
atunci „Ce este viaţa?”... Ce este ea, dacă nu pare a fi
moarte şi nu pare a fi nici măcar viaţă?
IDENTITATEA VIEŢII
Viaţa
nu este viaţă...
–
Ce sens poate avea această afirmaţie? – vei zice poate acum tu.
Ea pare... de fapt, nu pare, ci chiar este o afirmaţie absurdă,
total străină de logică!
–
Bine, ştiu că în mintea ta nu mă menajezi şi poate zici:
„Sărmanul de el – aberează! Nu mai face distincţii
elementare!”
Ştiu
că s-ar putea să gândeşti aşa, pentru că eu însumi pot avea o
astfel de reacţie la afirmaţiile de mai sus. Şi totuşi am mai
spus-o şi o repet: „Viaţa nu este viaţă!”
–
Ce vrei să zici cu această afirmaţie? Care este sensul ei?, poate
mă întrebi tu acum.
–
Să îţi spun... să nu îţi spun...?
Haide
totuşi să încerc, de dragul tău, o explicaţie. Prin urmare,
viaţa nu este viaţă, pentru că... (trei puncte).
Primul
punct: dacă viaţa ar fi viaţă în totalitatea ei, în toate
ungherele ei fiinţiale, în tot conţinutul plinătăţii sale
ontologice, atunci nu am mai găsi în ea nici măcar o umbră de
determinaţie care să trimită spre moarte... dar, fiindcă găsim,
înseamnă că viaţa nu este (în toată plinătatea ei identitară)
viaţă!
Al
doilea punct: dacă viaţa ar fi viaţă cu adevărat, măcar sub un
singur aspect al identităţii sale de sine, acel aspect nu ar mai fi
niciodată atins de prezenţa fenomenologică a morţii şi astfel am
avea de-a face cel puţin cu un aspect al vieţii care să fie plin
de viaţă (şi total lipsit de moarte). Eu unul însă nu cunosc
nici un astfel de aspect şi, prin urmare, pot spune cu seninătate
că viaţa nu este viaţă (nici măcar în vreun aspect oarecare al
ei).
Al
treilea punct: dacă viaţa ar fi viaţă (într-o parte a ei sau în
deplinul ei caracteristic), atunci moartea nu ar mai fi moarte (adică
ceva capabil să anuleze, să nege, să expulzeze în neant viaţa).
Dar pentru că moartea este moarte şi mai ales pentru că moartea
este (şi aici cred că poţi depune şi tu mărturie în acest sens)
putem spune fără vreo urmă de îndoială că viaţa nu este viaţă!
INCERTITUDINEA VIEŢII - 1
–
Haide domnule (vei zice poate tu) că nu e chiar aşa. Te joci cu
vorbele, le schimbi sensul după cum ai chef pentru a „demonstra”
şi cele mai indemonstrabile lucruri...
–
Aşa este! Nu neg aceasta decât parţial: mă joc cu vorbele, dar nu
vreau să demonstrez nimic (cu ele sau prin ele). De ce?
Pentru
că în viaţă nu poţi demonstra nimic! Şi nu o poţi face,
deoarece pentru a demonstra ceva ar trebui să porneşti de la ceva
stabil (de la ceva absolut sigur): ori în viaţă nimic nu este
(absolut) stabil. Pentru că viaţa nu este viaţă, nimic nu poate
fi demonstrat (cu certitudine) în interiorul ei (nici măcar
certitudinea incertitudinii sale).
Şi
oricum, să fim serioşi: dacă ar fi măcar o minimă certitudine
metafizică, noi nu ne-am mai pierde acum timpul cu întrebarea „Ce
este viaţa?”...
Şi
dacă totuşi o facem, atunci nu putem să nu ajungem acum la
concluzia afirmată mai înainte: viaţa este o (mare) incertitudine!
Ea lasă impresia că ar fi lipsită de bază, de fundament: nu şi-l
poate găsi pe acesta nici în sine, nici în afara sa. De ce?
Deoarece...
(trei puncte)...
TRĂIREA CU REST
(Deschid
aici o paranteză şi te întreb:
–
De ce crezi că sunt mereu (cel puţin până acum) implicate în
povestea lui „deoarece” (/ pentru că/ fiindcă ...) „trei
puncte”? De ce nu doar unul sau două, sau, de ce nu, cinci
„puncte”?...
Înţeleg
ce gândeşti: „Pentru că aşa ai tu chef!”. Şi recunosc: nu
eşti total străin/ă de adevăr. Însă vreau să te informez acum
că nu doar din cauza „chefului” vin cele „trei puncte” după
„de-oare-ce” (sau după pen-tru-că), ci şi pentru a indica spre
câmpul de conversie a conştiinţei pe care vreau să ţi-o induc
prin manipulare fenomenologică (îmi recunosc iată deschis intenţia
direcţionată spre conştiinţă dornică de congruenţă abisală)
axată pe aprofundarea întrebării „Ce este viaţa?”.
Primul
punct se leagă astfel inevitabil de „ce”. Al doilea de „este”
şi al treilea (după cum bine se vede) rătăceşte şi el sărmanul
prin „viaţă” în căutare de precizări imanent-transcendente.
Putem numi acest demers „cestivism”, respectiv „cestivitate”.
Astfel
acest proces al cestivităţii se deschide tripartit, mai întâi,
spre gestaţie, apoi, spre naştere şi, în cele din urmă, spre
trăire cu rest până la o nouă gestaţie...
Şi
zic gestaţie şi nu concepţie cu un motiv – anume acela că
gestaţia e un proces de durată (care te implică afectiv, care te
motivează pe termen lung, care te transpune în orizontul unei
singularităţi promiţătoare de intuiţii directe a unor câmpuri
perceptive încadrate în mod necesar în proces de revelare de sine
prin transcendere de sine). Concepţia, pe de altă parte (deşi
vitală), e doar o scânteie de moment, relativ contingentă fluxului
inepuizabil de idei al vieţii.
O
idee are o concepţie – care apare în acel moment de inspiraţie
comutativă dinspre rătăcire superficială prin universul nominal
spre trăirea iniţierii în clipa vieţuirii experimentale a
faptului caracteristic stratului profund al constatărilor de real
meta-discursiv.
Aşadar,
cu o octavă mai sus decât concepţia (din perspectiva valorică a
duratei şi adâncimii) se află gestaţia, creşterea în forme din
ce în ce mai bine conturate a ideii nou concepute.
Rolul
pe care îl joacă concepţia faţă de gestaţie îl joacă apoi
naşterea faţă de trăirea cu rest.
Odată
gestaţia dusă la termen se produce un salt ontologic într-o nouă
dimensiune existenţială şi fecundaţia noii idei capătă o viaţă
în afara pântecului mental – circumstanţial care a conceput-o şi
a dezvoltat-o iniţial. Ea iese „în lume” şi începe să-şi
trăiască aici restul – acea parte din fiinţa ei spre care a tins
mereu şi spre care va tinde întotdeauna fără a o cuprinde pe
deplin vreodată.
Trăirea
cu rest este nedeplinul care dă sens şi posibilitate de înlănţuire
în viaţă şi concepţiei şi gestaţiei şi naşterii. Şi nu doar
atât...
A
vorbi deci de o trăire deplină, fără rest, într-o lume umplută
până la refuz cu resturile de viaţă aruncate sau lăsate în urmă
accidental sau intenţionat de către înaintaşi sau de către
contemporani, nu este a vorbi cu sens.
Viaţa
este o trăire cu rest – cu restul pe care noi îl implicăm în
existenţă, cu resturile pe care noi le luăm din ea spre o mai bună
conturare de sine.
Totuşi
aş putea zice că e posibilă şi trăirea fără rest, acea trăire
perpetuu centrată spre sine, aparent complet opusă resturilor
lăsate de alţii, aceea trăire care se are pe sine însăşi ca
singur reper, chiar şi în resturile pe care ea însăşi le lasă
inevitabil în urma ei.
Dar
această trăire fără rest e posibilă (măcar pentru o vreme) doar
pentru cei care ating spre contemplare directă (nemediată de
gânduri, gesturi şi cuvinte) răspunsul cel mai profund la
întrebarea „Ce este viaţa?”.
Stai
însă te rog liniştit(/ă): (probabil) nu este şi cazul tău
deocamdată – tu încă mai ai resturi de trăit şi întrebări de
pus...
Revenind
însă la „punctele” noastre, până la urmă, se vădeşte că
cestivismul pomenit, ce părea să fie construit organic doar din
trei puncte (gestaţie, naştere, trăire cu rest) ar fi încadrat
mai cuprinzător într-o schemă ontologică cu cinci puncte,
adăugând la cele trei menţionate încă două: unul la început de
viaţă – concepţia şi altul oarecum spre „sfârşitul” ei:
trăirea fără rest.
Cele
trei puncte trăiesc în viaţă, în argument, în dialectică, în
logică. Celelalte două există în stratul care le susţine pe cele
trei, pentru a le da sens aparent (dinspre concepţie spre trăirea
fără rest) şi pentru a marca sentimentul unui destin iluzoriu la
un nivel mai profund decât stratul de realitate specific
aparenţelor...
Închei
aici paranteza şi revin...)
INCERTITUDINEA VIEŢII - 2
Viaţa
este incertitudine, fiindcă..... (cinci puncte):
–
sub aspect conceptual (luat în sens de concepţie) viaţa se naşte
originar (şi) din incertitudine, din nesiguranţă, din întâmplare;
–
sub marca gestaţiei (a gestului care se pregăteşte să-şi
dezvăluie sensul pe care vrea să şi-l priceapă) viaţa creşte şi
se hrăneşte (şi) din incertitudine, din contingenţă, din fapte
relativ aleatoare;
–
sub semnul naşterii (înţeleasă ca şi iniţiere, ca şi trecere a
unui prag bine delimitat) viaţa se schimbă (mereu) în
incertitudine: ea trece, se iniţiază, se naşte (mereu) dintr-o
incertitudine într-o altă incertitudine – din incertitudinea
specifică concepţiei şi gestaţiei spre incertitudinea
caracteristică trăirii (cu rest sau fără el);
–
sub cupola mereu îmbietoare a trăirii cu rest (trimiţând spre
asigurarea unei sorţi mişcate de dorinţa de împlinire) viaţa
îmbracă mai mereu haina incertitudinii; nu pentru că aceasta s-ar
ţine scai de viaţă, ci pentru că viaţa şi incertitudinea au
mereu o trăire comună şi anume: trăirea cu rest, trăirea
neîmplinită, trăirea aflată în mişcare...;
–
sub stindardul iluminator al trăirii fără rest (indicând spre o
oarecare împlinire, aşezare, armonizare, împăcare) viaţa
continuă să rămână în incertitudine – în acea incertitudine
specifică lipsei de incertitudine (nu ca afirmare a unei certitudini
oarecare, ci ca o lipsă totală de orice certitudine).
Vedem
astfel că mişcarea în trei puncte, respectiv în cinci puncte,
deşi pare a fi un proces cu un început şi cu o finalitate, nu este
nici pe departe aşa ceva... – întrebării „Ce este viaţa?”
nu i se răspunde printr-un proces oarecare bazat pe o anumită
metodică a demersului discursiv. Nu. Nici pe departe!...
Şi
pot să îţi spun acum că odată iniţiată păşirea pe Calea
Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII)
prin asumarea conştientă a repetării continue (pentru o perioadă
relativ îndelungată) a acestei întrebări („Ce este viaţa?”
– „CE ESTE VIAŢA?” – „Ce
este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...) şi prin asumarea
refuzului conştient de a asimila dogmatic orice răspuns pe care îl
întâlnim pe această cale (indiferent cât de tentantă ar părea
ispita opririi în mrejele unui răspuns oarecare), de fiecare dată
când ridicăm în noi această întrebare („Ce este viaţa?”...
„Ce este viaţa?”...), ne apropiem din ce în ce mai mult de
centralitatea trăirii care ne aşteaptă la capătul acestei Căi –
anume experimentarea unei stări în care toate cele „cinci puncte”
se afirmă concomitent cu o forţă colosală pe care şi tu o vei
recunoaşte în mod sigur de îndată ce o vei întâlni...
În
cadrul hermeneutic specific pentru Calea Întrebării (CALEA
ÎNTREBĂRII) „Ce este viaţa?” („CE
ESTE VIAŢA?) nu este deci o simplă întrebare, nu pentru
că nu ar fi o întrebare, ci pentru că nu-i căutăm un răspuns
simplu, convenabil, la îndemână pentru oricine. Această întrebare
nu caută delimitări definitorii şi nici definiţii determinante
pentru fenomenul pe care cu toţii îl cunoaştem şi îl numim prin
cuvântul „viaţă”. Nu! Ea nu caută aşa ceva...
–
Dar ce caută atunci? Mă vei întreba tu.
–
Cine ştie?... Tu, cu siguranţă, nu, pentru că altfel nu ai mai
citi cu încordare în continuare... Eu poate ştiu, dar, cu
siguranţă, nu pot să-ţi spun...
Şi
totuşi te întreb: „Ce este viaţa?”
–
Iarăşi?, vei zice poate tu (puţin iritat/ă), deja mă exasperezi,
mă enervezi: de câte ori îmi vei pune această întrebare?
–
De câte ori e necesar: orientativ cam de minim 10 000 de ori...
–
De câte ori? (Te revolţi tu acum...)
–
Stai liniştit/ă! Am glumit! Eu nu pot şi nici nu am chef să-ţi
pun ţie această întrebare de atâtea ori, dar tu poate că ar
trebui să-ţi faci timp odată (în măsura în care eşti trecut/ă
de 21 de ani şi eşti bine echilibrat/ă psihic) să ţi-o pui
singur/ă pentru câteva zile (în mod continuu, în decursul tuturor
activităţilor de peste zi – cu excepţia celor periculoase (în
care concentrarea pe întrebare poate să-ţi distragă atenţia de
la factori care îţi pot pune viaţa în pericol) şi în măsura în
care îţi aminteşti mereu să menţii această concentrare, această
păşire hermeneutic-iniţiatică continuă pe Calea Întrebării).
Altfel
nu vei ajunge să contempli direct răspunsul profund abisal şi
etern transfigurator pe care ţi-l poate dărui această întrebare
revelatorie şi pe care îl vei recunoaşte cu siguranţă, fără
nici cea mai mică ezitare, odată ce vei intra în contact nemediat
cu el – nu ai cum să nu îl recunoşti – acest răspuns este
răspunsul care îţi va schimba total viaţa şi îţi va contura în
întregime destinul din acel moment încolo...
Să
nu te simţi însă obligat/ă să păşeşti pe această Cale. Să
nu te simţi nici măcar frustrat/ă, dacă nu vei putea menţine
concentrarea pe întrebare mai mult de o jumătate de ceas, chiar
dacă vei iniţia drumul specific pentru Calea Întrebării
(CALEA ÎNTREBĂRII). Drumul acesta
cere antrenament şi pregătire prealabilă în tainele concentrării.
Aşa că poţi renunţa pentru moment şi să revii ulterior când
puterea ta de concentrare va creşte prin antrenament.
Să
nu te simţi complexat/ă însă, dacă nu simţi chemarea de a face
măcar un prim pas pe această Cale: nu toată lumea este destinată
să iasă din mirajul limbajului, nu toată lumea este sortită
contingent să păşească pe tărâmul hermeneutic transfigurator
situat dincolo de vorbe, de gânduri, de emoţii şi de intuiţii...
De
fapt ce zic? Foarte puţini sunt capabili de aşa ceva!
Prin
urmare, nu te învinovăţi, dacă tu nu eşti capabil/ă de
profunzime! Nu e vina ta! Întâmplările vieţii nu au convers în
tine spre această direcţie.
Nu
îţi plânge deci de milă şi nu te revolta. Iar dacă crezi că
fac doar dovadă de bravadă şi că, de fapt, dincolo de vorbe nu
este nimic (chiar dacă eu încerc să te fac să crezi că ar fi
ceva), te îndemn să te mai gândeşti – te asigur că credinţa
ta de mai sus este complect eronată (numai şi prin aceea că
dincolo de vorbe şi gânduri te aşteaptă viaţa aşa cum e ea în
puritatea ei abisală...).
Oricum,
stai te rog liniştit/ă!... – nu scriu această carte doar pentru
tine – şi nici nu o scriu neapărat doar pentru mine.
Ţie
s-ar putea să nu îţi folosească la nimic. Şi atunci habar nu am
de ce o (mai) citeşti...
A,
ba ştiu – poate eşti dintre aceia plini de speranţă, dintre
aceia care speră mereu la un „dincolo de dincolo”, la „un
altceva mai altfel decât altceva”.
Foarte
bine atunci – vei găsi între copertele acestei lecturi câteva
indici firave care arată spre ceea ce tu cauţi. Nu îţi garantez
însă că le vei putea vedea. Asta doar tu o vei şti...
Dar
haide să lăsăm acum bârfa hermeneutic-teleologică deoparte şi
să revenim la ce ne interesează pe noi de fapt – anume găsirea
unui răspuns la gândul ce poate uneori va încerca să te frământe
şi pe tine un pic mai adânc de aici încolo: „Ce este viaţa?”
(„Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...).
TU EŞTI RĂSPUNSUL
–
Păi ce să fie iubite frate/ soră întru viaţă decât tu însuţi/
însăţi. Da: tu eşti viaţa! Şi cine altcineva ar putea să fie?
Tu
o trăieşti, tu o respiri, tu o gândeşti, tu o simţi: tu eşti ea
– tu eşti viaţa!
–
Exagerezi prietene, vei zice poate tu, cum să fiu eu viaţa? Da...
sunt de acord că sunt o parte din ea, dar nu sunt viaţa în
întregimea ei!
–
Chiar? O poţi dovedi? Îţi poţi tu ţie demonstra că odată ce tu
te stingi din viaţă (dacă o vei face vreodată), toată viaţa nu
se stinge odată cu tine?... Poţi?... Cam greu, nu?...
Dar
haide să lăsăm raţionamentele să-şi împlinească sensul –
acela de a arăta cu hotărâre (pentru cine are ochi să vadă şi
minte să priceapă) dincolo de logica limbajului spre logica vieţii.
Îţi
repet deci – în ciuda protestelor tale – tu eşti viaţa!
Să
ştii că nici ţie nu poate să-ţi fie foarte greu să spui aşa
ceva – uite poţi zice acum împreună cu mine: „Eu sunt
viaţa!”... Nu vrei? Ţi-e frică? E într-adevăr o perspectivă
înfiorătoare aceasta: tu să fii întreaga viaţă şi să nu mai
fie nimic în afară de tine! E într-adevăr... Dar e o posibilitate
pe care suntem îndreptăţiţi să o discutăm...
Aha...
Văd că acum o zici: „Eu sunt viaţa!”. Foarte bine! – Ai
văzut că nu e greu?... Sunt doar cuvinte omule, doar cuvinte... Iar
cuvintele nu înseamnă nimic pe tărâmul pe care noi năzuim să
intrăm...
Prin
urmare, întrebarea „Ce este viaţa?” are ca răspuns
posibil şi formula: „Viaţa este (sunt) eu, respectiv viaţa este
(eşti) tu!”
Logic
vorbind din „viaţa = eu” şi din „viaţa = tu” rezultă că
„eu = tu”. Culmea e că în viaţa dialectică cuprinsă de
această carte, în care după cum ai văzut, eu ţin loc şi pentru
potenţialele tale probleme, „eu = tu” şi „tu = eu”.
Dar
dacă stai să te gândeşti, aşa facem mereu – şi tu şi eu –
eu mi-l imaginez pe „tu” şi tu ţi-l imaginezi pe „eu”.
De
cele mai multe ori, conversaţiile noastre sunt purtate doar la acest
nivel imaginativ-proiectiv. Şi uneori par a fi mult mai constructive
decât conversaţiile „faţă în faţă” distrase de diversul
faptelor contingente în jurul cărora se aşează spre dialog.
Proiecţia
ta în mine şi proiecţia mea în tine o putem numi viaţă (viaţă
a conversaţiei interioare, viaţă a creării imaginii unui altuia,
viaţă a conturării, întotdeauna iluzorii, a imaginii de „sine”).
Prin
urmare, putem spune: „Viaţa este eu şi tu!” şi astfel ne
situăm într-o logică a colaborării sau „Viaţa este eu sau tu!”
şi astfel ne îndreptăm inevitabil spre logica conflictului.
Mai
putem spune „Viaţa nu este nici eu, nici tu!” şi astfel ţinem
trează în noi logica determinărilor finite, logica căutării, a
deschiderii spre sfera existenţială a trăirii cu rest."
1
Întrebarea
„Ce este viaţa?” este scrisă cu literele specifice alfabetului
Raldre, respectiv Lisan. (Aceste alfabete sunt prezentate pe larg în
cartea Practicile
Religioase ale Omului Universal,
autor Radu Lucian Alexandru.)
2
Pentru condiţiile necesare a fi
îndeplinite pentru păşirea pe această Cale a se vedea şi
capitolul Repere
de orientare
de la sfârşitul acestei cărţi.
-
Extras din cartea “Ce este viața?” -
autor Radu Lucian Alexandru: