Ce este filosofia? - II - De ce?
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
(Întorşi
de la râu, în timp ce se plimbă, Mihai şi Laura discută şi ei
de ale filosofiei:)
Mihai:
Iubi...
Laura:
Da.
Mihai:
Mă frământă ceva.
Laura:
Da?
Mihai:
Da! Mă frământă o problemă...
Laura:
Da?
Mihai:
Da! Mă frământă de ceva
vreme...
Laura:
Da?!
Mihai:
Da! Mă frământă de când ne-am cunoscut.
Laura:
Da?!
Mihai:
Da! Şi să ştii că mă
frământă foarte tare.
Laura:
Da?
Mihai:
Da! Mă frământă de fiecare dată când mă gândesc la ea...
Laura:
Chiar mă?
Mihai:
Da tu!
Laura:
Şi la cine ziceai că te gândeşti?
Mihai:
La problemă...
Laura:
Da?
Mihai:
Da! E o problemă destul de gravă – zic eu...
Laura:
E gravă?!
Mihai:
Da iubi! E o problemă care, nu ştiu cum să-ţi spun, cred că
ne priveşte şi pe noi...
Laura:
Pe noi?
Mihai:
Da! Pe noi şi pe toată lumea! Dar haide stai jos! (Cei doi
se aşează faţă în faţă pe două scaune de vacanţă).
Laura:
Aşa deci! Ai găsit tu o
problemă de căpătâi, o problemă mare, o problemă apăsătoare,
o problemă gravă, o problemă serioasă, majoră chiar, care să
cuprindă viaţa noastră?
Mihai:
Da Laura!
Laura:
Ce problemă mă Mihai?
Mihai:
O problemă care mă frământă...
Laura:
Da?
Mihai:
Da!
Laura:
Cât de tare te frământă?
Mihai:
E, nu pot să zic că mă frământă chiar aşa de tare, doar că o
constat mai des de o vreme încoace şi o observ cu atenţie de
fiecare dată când ea îmi apare în faţă...
Laura:
Da?
Mihai:
Da!
Laura:
Cine îţi apare în faţă?
Mihai:
Problema...
Laura:
A, da, problema... Care problemă?
Mihai:
Ţi-am mai spus doar: aceea care mă frământă...
Laura:
Hm, am înţeles...
Mihai:
Da?
Laura:
Da!
Mihai:
Ce ai înţeles?
Laura:
Am înţeles că ai o problemă!
Mihai:
Da?
Laura:
Da!
Mihai:
Ce problemă am?
Laura:
O problemă care te frământă!
Mihai:
Da?
Laura:
Da!
Mihai:
Şi de ce mă frământă?
Laura:
De ce te frământă?
Mihai:
Da. De ce mă frământă?
Laura:
Da de ce nu? (Laura se
ridică de pe scaun şi se plimbă prin cadru).
Trebuie să ai şi tu o problemă care să te frământe. Toţi avem
probleme care ne frământă la un moment dat, aşa că ai şi tu
acum o problemă care te frământă...
Mihai:
Da? (Se ridică şi el de pe scaun).
Laura:
Da!
Mihai:
Şi ce problemă am?
Laura:
Nu ştiu! Dar bănuiesc că îmi
vei spune...
Mihai:
Ce să-ţi spun?
Laura:
Ce problemă ai... Nu mai ţii
minte? Ai început prin a-mi spune că ai o frământare, că te
frământă o problemă, o problemă mare, crucială... Nu mai ţii
minte?
Mihai:
Ba da!
Laura:
Păi vezi?... Sper că nu vrei
să-ţi ghicesc eu ce problemă te frământă... şi te frământă,
şi iarăşi te frământă...
Mihai:
Nu. Nu vreau...
Laura:
Nu? De ce nu vrei?
Mihai:
Pentru că vreau eu să-ţi spun ce problemă mă frământă pe
mine, în mod direct, fără ocolişuri şi fără ghicitori. Tu nu
vrei să-ţi spun?
Laura:
Nu! Nu mai vreau!...
Mihai:
Nu? Dar de ce nu mai vrei? Te pomeneşti că te plictisesc cu
frământările mele...
Laura:
Nu...
Mihai:
Nu?
Laura:
Nu! Nu mă plictiseşti, doar
că...
Mihai:
Da...
Laura:
Doar că presimt că ţi-e greu
să-mi spui ce problemă te apasă pe conştiinţă şi atunci – de
ce să te forţez? Îmi vei spune tu când vei fi pregătit să-mi
spui...
Mihai:
Nu!
Laura:
Nu?
Mihai:
Nu!... Îţi voi spune chiar acum!...
Laura:
Da?
Mihai:
... Nu...
Laura:
Nu?
Mihai:
... Da... Dar nu chiar acum, că trebuie să mai pregătesc
puţin terenul... Fiindcă, vezi tu, aceasta e o problemă
fundamentală a vieţii noastre...
Laura:
Da?
Mihai:
Da! Foarte fundamentală! Extrem
de fundamentală! Mă mir că nu ai sesizat-o şi tu până acum...
Sau te pomeneşti că ai sesizat-o şi tu?
Laura:
Nu...
Mihai:
Nu?
Laura:
Da! Nu am sesizat-o! Şi ce e cu asta? E normal să fie aşa –
doar ştii că nu-ţi citesc gândurile...
Mihai:
Nu?
Laura:
Nu!
Mihai:
Şi atunci de unde ştii că nu
ai sesizat-o şi tu? Poate că te frământă şi pe tine uneori
aceeaşi problemă care mă frământă acum pe mine – doar că
neştiind încă ce mă frământă pe mine – nu ai de unde să
ştii dacă problema cu pricina nu te frământă cumva şi pe
tine...
Laura:
Da... Se poate să fie şi cum zici tu... Haide atunci iubi
dragă, te rog spune-mi ce problemă te frământă pe tine – că
poate mă frământă şi pe mine în egală măsură... Şi atunci
poate că ne apucăm să o frământăm împreună... Ce zici?
Mihai:
Da... Să ştii că asta e o
idee bună!... Deci, până la urmă, vrei totuşi să-ţi spun ce mă
frământă?
Laura:
Da! Te rog din suflet spune-mi!
Mihai
(după o mică pauză): Nu!
Laura:
Nu? Nu mai vrei să-mi spui?
Mihai:
Nu! Dacă mă gândesc mai bine,
s-ar putea ca problema pe care eu o am să te frământe şi pe
tine... Şi dacă e aşa, ce o să ne facem? Că frământările
noastre se vor combina şi vor deveni colective, se vor amplifica
reciproc şi vor lua proporţii colosale... Şi atunci cum le vom mai
putea stăpâni? Cum vom mai putea noi să le ţinem sub control?
Laura
(aşezându-se pe scaun): Vai de
mine!... Nu m-am gândit la asta! Ai dreptate... Mai bine nu-mi spui
nimic şi ţii frământarea ta doar pentru tine...
Mihai
(aşezându-se şi el pe scaun în faţa Laurei): Da?
Laura:
Da!
Mihai:
Hm... Bine, dar dacă o ţin
numai pentru mine, de unde vom şti dacă nu cumva ne impacientăm
degeaba? Că poate ceea ce mă frământă pe mine acum, pe tine nu
te frământă deloc... Şi dacă ţi-aş spune, poate că m-aş mai
linişti şi eu din frământarea asta a mea...
Laura:
Da... Interesantă dilemă! Să-mi spui sau să nu-mi spui?...
Ştii ce: mai bine nu!... Eu zic să nu riscăm – doar ştii prea
bine care e pericolul – se amplifică, se umflă, ia proporţii şi
poate după aceea nu ne mai putem stăpâni şi te pomeneşti că
facem vreo prostie împreună...
Mihai:
Da?
Laura:
Da!
Mihai:
Păi foarte bine atunci...
Laura:
Da?!
Mihai:
Da! Dar să facem prostia aceea la care mă gândesc eu...
Prostia aceea veche de când lumea şi pământul. Prostia aceea care
o fac toate femeile înflăcărate şi toţi bărbaţii serioşi.
Prostia aceea legendară cântată de toţi poeţii, de toţi
cântăreţii, de toate geniile şi de toţi idioţii...
Laura:
Ce prostie?
Mihai:
Nu îţi spun! Trebuie să
ghiceşti...
Laura:
Să ghicesc?
Mihai:
Da!
Laura:
Haide iubi, te rog spune-mi!...
Mihai:
Bine... Dacă nu vrei să-mi spui tu, iată că îţi spun eu...
Laura:
Ce? O prostie?
Mihai:
Nu... Îţi spun ce mă frământă
– problema aceea fundamentală....
Laura:
Aha, în sfârşit! Foarte bine! Atunci, hai zi!
Mihai:
Ce?
Laura:
Ce te frământă iubi! Ce te frământă...
Mihai
(ridicându-se de pe scaun): Prea-bine Laura! Atunci pot să
te întreb ceva?
Laura:
Sigur Mihai... (Se ridică şi ea de pe scaun).
Mihai:
Laura, de ce...? ... Auzi Laura... Tu ce crezi?...
De
ce fac oamenii sex?...
De
ce respiră? De ce gândesc?
De
ce mănâncă? De ce se mişcă? De ce iubesc?...
Laura...
de ce fac oamenii sex?...
(La
auzul întrebării Laura ezită să răspundă, aşa că Mihai
continuă cu elan tineresc:)
De
ce se îndrăgostesc?...
De
ce se agită? De ce muncesc?
De
ce beau apă? De ce se îmbracă?... De ce se odihnesc?...
Te
rog să-mi spui Laura: de ce fac oamenii sex?
De
ce se excită? De ce se amăgesc?...
De
ce mănâncă ciocolată?... De ce uită? De ce... îşi amintesc?
De
ce?...
De
ce speră? De ce se plictisesc?...
De
ce amână? De ce ezită?... De ce se grăbesc?...
De
ce?...
De
ce fac... oamenii sex... Laura?...
De
ce simt plăcere? De ce se unesc?...
De
ce simt durere? De ce suferinţă? Şi de ce... clipesc?...
Laura...
De ce te iubesc?...
Laura:
Mă iubeşti?... Şi eu te iubesc!
Mihai:
Ştiu Laura... Ştiu...
Dar
de ce?...
De
ce comunicăm? De ce îţi vorbesc?
De
ce îţi fac semne? De ce te doresc?...
Laura...
De ce facem noi sex?...
Laura:
Pentru că eu te iubesc!
Mihai:
Ştiu Laura... Şi eu te iubesc...
Dar
de ce?...
De
ce mă priveşti? De ce te privesc?...
De
ce îmi vorbeşti? De ce îţi glăsuiesc?...
De
ce mi te dăruieşti?
Laura:
Pentru că te iubesc!
Mihai:
Şi eu te iubesc... şi eu te iubesc...
Dar
de ce?...
Laura...
De ce cugetă omul? De ce se întreabă?
De
ce îşi răspunde? De ce cercetează?
De
ce se bucură?... De ce... lăcrimează?...
Laura...
de ce fac oamenii sex?...
De
ce se ating? De ce ademenesc?...
De
ce se îmbrăţişează? De ce se înmulţesc?
Laura...
De ce bărbatul şi femeia fac sex?...
Laura:
Pentru că se iubesc!
Pentru
că spre dragoste uneori ei se întâlnesc!...
Pentru
că se văd, se plac, îşi vorbesc...
Se
ating, se sărută şi se alipesc...
Şi
uite aşa... ajung să facă şi sex...
Mihai,
sper că nu vrei să te cerţi cu mine!
Mihai:
De ce?...
De
ce să mă cert cu tine Laura?...
Oare
tu nu mă iubeşti?
Şi
oare eu nu te iubesc?
Şi
atunci de ce să ne certăm?
Laura:
Ei... de ce, de ce?... Ştiu eu de ce?... De ce mă tot întrebi
„de ce?”?
Mihai:
Pentru că vreau să ştiu Laura...
Laura:
Ce?
Mihai:
De exemplu, de ce fac oamenii sex?
Laura:
De ce?...
Mihai:
Da! De ce?
Laura:
De ce vrei să ştii?
Mihai:
Pentru că... mă frământă o problemă!...
Laura:
A, da?... Păi dacă te frământă, hai să încerc să te ajut să
nu te mai frământe!...
Mihai:
Chiar te rog să mă ajuţi, dacă poţi!...
Laura:
Sincer vorbind, nu ştiu exact de ce fac oamenii sex... dar
bănuiesc de ce...
Mihai:
De ce?
Laura:
Pentru că altfel nu pot... Odată ce instinctul acesta le ajunge la
maturitate devine parte din ei şi ei devin parte din el. Astfel ei
fac sex precum respiră, precum mănâncă, precum se mişcă, precum
gândesc...
Mihai:
Adică?
Laura:
Adică natural, adică de la sine, adică spontan, adică aşa cum
fac şi eu cu tine...
Mihai:
Adică cum?
Laura:
Adică ştii tu cum!... Sau deja ai uitat?
Mihai:
Nu! N-am uitat!... Doamne fereşte! Cum aş putea să uit aşa
ceva?... Sexul cu tine (mai ales cel verbal) este ameţitor de-a
dreptul... şi transfigurator, şi plăcut, şi extaziant, uneori
simplu, alteori complicat şi, mai ales, uşor de provocat...
Laura:
Crezi deci că sunt o uşuratică?
Mihai:
Nu asta am vrut să zic... Voiam doar să-ţi spun că noi suntem
amândoi destul de aprinşi sentimental, destul de împătimiţi
senzual încât să ne fie uşor a trece la fapte sexuale măreţe.
Laura:
Aşa deci... acum înţeleg. Dar ce nu înţeleg este de unde
preocuparea aceasta filosofică subită faţă de întrebarea „De
ce fac oamenii sex?”.
Mihai:
Laura, iubirea mea... (Mihai o mângâie pe Laura.) Această
întrebare e doar o restrângere exemplificativă a sferei de
cuprindere interogativă a întrebării „De ce?”. Şi cum suntem
iată într-o tabără de filosofie, m-am gândit că ar fi bine să
dezbatem această problemă...
Laura:
Acum?
Mihai:
Dar când?
Laura:
Poate o dată după ce facem sex... Sau, de ce nu, chiar în timp
ce-l facem – ca să fim mai aproape de obiectul de studiu... Ce
zici?
Mihai:
Da şi nu... Da: putem încerca... Şi nu: nu cred că o să ne
iasă... Doar ştii şi tu că, atunci când oamenii fac sex, numai
la filosofie nu le stă lor capul...
Laura:
Dar unde le stă capul?
Mihai:
Laura... ştii şi tu: ba pe aici, ba pe dincolo... ştii bine că
e ocupat să proceseze plăcerea şi extazul, şi fericirea, şi
încântarea, şi dragostea, şi iubirea... Şi, în plus, e ocupat
şi să coordoneze mişcări şi îmbinări, uneori, destul de
complicate.
Laura:
Crezi că poziţiile existenţiale pe care le abordăm noi sunt
complicate? Ai prefera ceva mai simplu, mai clasic?
Mihai:
Unde? În filosofie sau în pat?
Laura:
Păi în ambele – că doar se leagă una cu alta...
Mihai:
Poate da... poate nu.... Dar observ că ne abatem de la subiect. Nu
cred că mi-ai răspuns satisfăcător la întrebarea mea: „De ce
fac oamenii sex?”
Laura:
Deci nu te-am satisfăcut!... Care-va-să-zică nu eşti mulţumit de
prestaţia mea filosofică vizavi de pat!...
Mihai
(împăciuitor): Haide iubi, nu-mi mai răstălmăci cuvintele,
că nu asta am vrut să zic!
Laura:
Dar ce ai vrut să zici? Mi se pare că eşti nemulţumit de
prestaţia mea sexuală şi ai adus pretextul cu întrebarea, vezi
doamne filosofică, ca să deschizi o discuţie despre motive şi
scopuri, despre justificări şi simţiri, despre poziţii şi
implicaţii care cred că ar fi mai bine să le rezolvăm în pat şi
nu în cap...
Mihai:
Tu crezi deci că sexul e numai practică şi deloc teorie? Că el nu
poate fi conceptualizat satisfăcător de către raţiune şi
intelect?
Laura:
Nu am zis asta!... Am zis doar că, aşa precum şi tu ai subliniat
prin lungimea întrebării tale poetice, „De ce?” se leagă cu
orice şi, prin urmare, nu o să-i dăm veci de cap... Dar putem să-l
trăim concret în funcţie de un subiect sau altul şi în timp ce o
facem, întrebaţi fiind „De ce?”, să răspundem: „Ei uite, de
aia!”.
Mihai:
Bravo, nu te ştiam aşa de înţeleaptă... Haide atunci să
dezbatem această problemă într-un loc mai retras, prin studierea
ei practică şi abordarea ei directă!...
Laura:
Prea bine domnule filosof!...
(Cei
doi se sărută cu patimă şi se mângâie ispititor, apoi fac
câţiva paşi spre ieşirea de pe scenă...)
Mihai
(se opreşte): Stai puţin Laura! Să nu ne grăbim!
Laura:
De ce?
Mihai:
Fiindcă mi-a venit o idee!... Laura... Ştii de ce fac oamenii
sex? De ce se mişcă? De ce gândesc?...
Laura:
De ce?
Mihai:
Pentru că nu ştiu ce este filosofia!
Laura:
Şi dacă ar şti ce este filosofia, nu ar mai face sex? Nu s-ar
mai mişca? Nu ar mai gândi?...
Mihai:
Exact!
Laura:
De ce?
Mihai:
Uite de ce: dacă ar şti răspunsul ultim la această întrebare,
toate lucrurile s-ar lămuri, totul s-ar explica, totul ar căpăta
sens, totul ar fi împlinit... Şi dacă tot ce e de împlinit s-ar
împlini, atunci de ce să mai facă sex, să se mişte sau să
gândească?
Laura:
Are sens ce zici!
Mihai:
Are sens, dar nu are împlinire şi nici verificare!
Laura:
De ce?
Mihai:
Pentru că eu nu ştiu ce este filosofia!
Laura:
Dar ştie cineva?
Mihai:
Nu ştie absolut nimeni!
Laura:
Şi atunci?
Mihai:
Şi atunci... ipoteza mea are sens, dar nu poate fi verificată,
decât dacă cineva află ce este filosofia şi astfel află
răspunsul la orice întrebare şi, prin urmare, nu mai are nevoie să
ştie nimic şi să facă nimic...
Laura:
Bine, dar ceva nu se leagă!... După cum pui tu problema, ea are
sens... dar... oare e posibil ca omul, atât timp cât trăieşte, să
nu se mişte şi să nu gândească?
Mihai:
Nu!
Laura:
Păi vezi? Dar asta înseamnă că el nu va putea niciodată să
afle răspunsul deplin la întrebarea „Ce este filosofia?”!
Mihai:
Exact!
Laura:
Şi dacă filosoful ştie că nu poate afla răspunsul deplin la
întrebarea „Ce este filosofia?”, de ce şi-o mai pune?
Mihai:
Ca să facă şi el ceva cu sens filosofic!
Laura:
Ce?
Mihai:
Să se afle gândind, să se audă vorbind şi să se vadă
scriind!
Laura:
Ce?
Mihai:
Ceea ce gândeşte, ceea ce vorbeşte, ceea ce scrie!
Laura:
Ce?
Mihai:
Filosofie!
Laura:
Filosofie?
Mihai:
Da!...
Laura:
De ce?
Mihai:
Din instinct, din intuiţie, din dorinţă, din tradiţie, din
imitaţie, din ambiţie, din curiozitate, din interes, din
inerţie!... Acestea sunt şi câteva din motivele pentru care face
sex, pentru care se mişcă, pentru care gândeşte, vorbeşte, se
întreabă şi îşi răspunde!
Laura:
Înseamnă că nici o întrebare
nu are răspuns deplin şi definitiv... şi, cu atât mai mult, nu
are un astfel de răspuns întrebarea „De ce fac oamenii sex?”
sau întrebarea „Ce este filosofia?”... Înseamnă că
întrebările au doar răspunsuri parţiale şi temporare, iar
această parţialitate şi acest caracter temporar sunt aspecte pe
care ele le au în comun cu dorinţele şi cu împlinirile, cu
instinctele şi intuiţiile, cu interesele şi curiozităţile, cu
imitaţiile şi inerţiile!
Mihai:
Exact asta înseamnă! Şi ce e
rău în asta?
Laura:
Nimic! Aşa e lumea: în
continuă rostogolire de pe o zi pe alta!...
Mihai:
Aşa e!
Laura:
Dar cu ce scop?
Mihai:
Cu scopul de a face filosofie!
Laura:
De ce?
Mihai:
Ca să afle răspunsuri
nenumărate la întrebarea „De ce fac oamenii sex?”
Laura:
De ce?
Mihai:
Ca să aibă la ce filosofa!
Laura:
De ce?
Mihai:
Pentru a afla răspunsul la
întrebarea „Ce este filosofia?”...
Laura:
De ce?
Mihai:
Fiindcă cineva le-a pus această
întrebare şi ei vor să-i găsească un răspuns mai semnificativ!
Laura:
De ce?
Mihai:
Deoarece după aceea să poată
medita la acel răspuns!
Laura:
De ce?
Mihai:
Ca să afle cum l-ar putea
folosi ca să filosofeze mai bine...
Laura:
Şi de ce vor să filosofeze mai
bine?
Mihai:
Pentru că cineva i-a îndemnat
să o facă!
Laura:
Cine?
Mihai:
Cineva!
Laura:
Cine?
Mihai:
Nu mai ştiu cine! Am uitat sau
am un lapsus!
Laura:
De ce ai uitat?
Mihai:
Poate pentru că nu era
important!
Laura:
Nu-i important să ştii cine
te-a îndemnat iniţial să filosofezi mai bine?
Mihai:
Nu!
Laura:
De ce?
Mihai:
Pentru că şi pe el sau pe
ea... l-a îndemnat sau a îndemnat-o cineva... – nu are importanţă
cine!
Laura:
Foarte bine! Şi atunci, oare
chiar ar trebui să încerci să filosofezi mai bine?
Mihai:
Nu ar trebui?
Laura:
Nu!... Poate ar fi mai bine, mai uşor şi mai util, dacă ai încerca
să filosofezi liniştit, relaxat, fără grija de a atinge un „mai
bine” atât de slab precizat, încât, în realitate, s-ar putea să
fie un „mai rău”... Cum ai putea să filosofezi „mai bine”,
dacă nu ştii nici măcar ce este filosofia şi nici nu vei şti
vreodată?
Mihai:
Şi atunci?
Laura:
Şi atunci, filosofează!... Dar
nu te încorda, că nu are rost!... Nu lua filosofia în serios, că
nu are sens!... Nu te lăsa stresat de filosofie, că nu merită!
Mihai:
De ce nu merită?
Laura:
Pentru că, după cum şi tu ai
zis, nu ştii ce este filosofia şi nici nu o să afli vreodată!
Mihai:
Crezi?
Laura:
Nu cred... Ştiu!
Mihai:
Şi totuşi... Are şi filosofia
un sens!...
Laura:
Ce sens? După tine, cu ce se
ocupă filosofia?
Mihai:
Filosofia mea?
Laura:
Filosofia ta!
Mihai:
Mă consideri filosof?
Laura:
Nu eşti?
Mihai:
Uneori sunt, alteori nu sunt...
Laura:
Deci?
Mihai:
Deci când consider că sunt
filosof, mă ocup cu filosofarea!
Laura:
Adică?
Mihai:
Adică, de exemplu, uneori mă
întreb „Ce este filosofia?”... Apoi iau primul răspuns
interesant care îmi trece prin minte şi construiesc o întreagă
metafizică pe baza lui!
Laura:
De ce?
Mihai:
Tu Laura... această întrebare
e prea profundă pentru mine, mai ales, dacă o tot repeţi... Şi
oricum... ideea era ca eu să te sâcâi cu ea, nu tu pe mine!...
Laura:
Ei, asta e! S-a întors roata!
Mihai:
De ce?
Laura:
M-ai prins!
Mihai:
Stai pe fază!
Laura:
De ce?
Mihai
(zâmbind): Ca să filosofăm!
Laura:
De ce?
Mihai:
Ca să aflăm „Ce este
filosofia?”...
Laura:
Să te întreb de ce?
Mihai:
Nu mă întreba!
Laura:
De ce?
Mihai:
Pentru că nu ştiu!
Laura:
Hai atunci să mergem la
plimbare!
Mihai:
Hai!
(Mihai,
după ce face câţiva paşi, se opreşte.)
Mihai:
Ştii ce? Lasă că ne plimbăm mai târziu! Ia stai jos să mai
filosofăm un pic, că vreau să-ţi spun ceva! (Se aşează
pe un scaun de vacanţă. Laura se aşează lângă el.)
Laura:
Ce?
Mihai:
Nu de ce?
Laura:
Şi „de ce?”! Dar mai întâi
„ce?”!
Mihai:
Iată ce: filosofia are sens,
doar dacă nu intrăm în profunzimea ei!... Dacă iei o filosofie la
puricat, dacă o analizezi cu atenţie maximă la detalii, poţi
vedea că ea nu are sens...
Sensul
există doar la suprafaţa filosofiei – în interiorul ei domneşte
haosul!...
Laura
(după un moment de tăcere):
Mihai, cine a inventat filosofia?
Mihai:
Primul om care s-a întrebat „Ce
este filosofia?”...
Laura:
A existat un astfel de om?
Mihai:
Cu siguranţă!
Laura:
Şi el a inventat filosofia,
doar pentru că s-a întrebat ce este ceea ce el însuşi a inventat?
Mihai:
Da!
Laura:
Şi cum s-a întâmplat această
invenţie?
Mihai:
Mai întâi, el a descoperit
ceva, dar nu ştia ce a descoperit şi nici dacă el era primul care
a descoperit acel ceva... Apoi, s-a gândit o vreme la acel ceva pe
care el l-a descoperit, întrebându-se: „Ce este acest ceva?”,
după care i-a dat un nume şi i-a zis acelui ceva „filosofie”...
Laura:
Şi ce a descoperit el? Ce era
acel ceva pe care el l-a numit filosofie?
Mihai:
O întrebare!
Laura:
Ce întrebare?
Mihai:
Ce este acest ceva?
Laura:
Şi ce era?
Mihai:
Nu ştiu!
Laura:
A descoperit neştiinţa?
Mihai:
Se prea poate! Dar nu ştiu...
Putea fi orice altceva!
Laura:
Orice?
Mihai:
Orice realitate pe care el putea
să o numească prin cuvântul filosofie!
Laura:
În cazul tău ce a fost?
Mihai:
Ce să fie?
Laura:
Acel ceva care a fost primul
ceva în legătură cu care tu te-ai întrebat ce este acest ceva pe
care eu îl pot numi filosofie?
Mihai:
Adică când m-am întrebat eu
prima dată „Ce este filosofia?”?
Laura:
Da.
Mihai:
La mine a fost prima amintire!
Laura:
Nu cred...
Mihai:
Nici eu nu prea cred, dar cu
siguranţă că aşa a fost...
Laura:
Cum aşa?
Mihai:
Simplu: până la prima amintire
nu aveam nici o amintire, nu?
Laura:
Da... logic...
Mihai:
Prin urmare, nu aveam la ce să
filosofez...
Laura:
Tu filosofezi doar asupra
amintirilor?
Mihai:
Nu doar asupra lor, dar nu pot
filosofa fără ele...
Laura:
De ce?
Mihai:
Cum de ce? Mai bine întreabă-te
cu ce filosofează omul?!
Laura:
Cu ce?
Mihai:
Cu amintirile! Omul are nevoie
de amintiri pentru a filosofa!
Laura:
Ce fel de amintiri?
Mihai:
De exemplu, amintirile numite
cuvinte!
Laura:
A...
Mihai:
Păi da: înainte de a filosofa,
cam trebuie să memorezi un sâmbure de limbă... chiar dacă
filosofia şi procesul de filosofare nu se reduce la limbă...
Laura:
Limba e o amintire?
Mihai:
Da... Limba e o colecţie de
amintiri...
Laura:
Atunci, tu ai început să
filosofezi după ce ai memorat primul tău cuvânt?
Mihai:
Mai mult ca sigur!
Laura:
Şi care a fost acela?
Mihai:
Nu ştiu... L-am uitat!
Laura:
Cum aşa? Nu era important sau
de ce l-ai uitat?
Mihai:
Ba, cred că era important...
dar e mult de atunci şi eu nu obişnuiesc să ţin minte toate
fleacurile...
Laura:
Cum ar fi fleacul acesta cu
prima ta amintire lingvistică ce ţi-a provocat prima cugetare
filosofică...
Mihai:
Da...
Laura:
Mai ştii măcar care a fost
acea cugetare?
Mihai:
Nu mai reţin detaliile, dar
sigur că ştiu: cugetarea a fost o repetare a cuvântului
prim-amintit...
Laura:
Doar o repetare şi atât?
Mihai:
Ce vrei mai mult? A fost foarte
bine pentru prima mea cugetare...
Laura:
Mda... O fi fost... Că dacă nu
ştiai decât un cuvânt, ce puteai face altceva decât să-l repeţi?
Mihai:
Vezi ce simplu e să filosofezi?
Laura:
Văd! Înseamnă că şi eu am
filosofat la vremea mea o grămadă!
Mihai:
Dar ce? Am zis eu altceva?...
Toată lumea filosofează... mai ales după ce au, mai întâi, o
colecţie consistentă de amintiri non-lingvistice şi, apoi, după
ce-şi formează şi o colecţie de amintiri lingvistice...
Laura:
Vrei să zici repetări
lingvistice?
Mihai:
Desigur că-s repetări! Cum
altfel să le memoreze?... Amintirea e, înainte de orice, o
repetare...
Laura:
Păi şi atunci... dacă fără
amintire nu poţi filosofa, iar amintirea e o repetare, oare nu putem
concluziona de aici că fără repetare nu putem filosofa?
Mihai:
Ba putem, că chiar aşa e:
filosofia fără repetare e... mai nimic...
Laura:
Atunci înseamnă că timpul e important în filosofie!
Mihai:
Nu timpul e important,
ci amintirea... Timpul poate trece şi fără să lase nici o
amintire!
Laura:
Acest timp e un timp
fără filosofie?
Mihai:
Nu e neapărat fără
filosofie, dar, cu siguranţă, că e lipsit de amintirea ei...
Laura:
Şi cum trece timpul
peste aceste timpuri, foarte adesea, uitate?
Mihai:
Cu lejeritate!
Laura:
Şi omul?
Mihai:
Tot aşa! Omul nu
trebuie să se streseze prea tare cu ţinerea de minte, pentru că
timpul are obiceiul de a se repeta... Şi încă chiar foarte des...
Laura:
Şi atunci ce e mai
important pentru filosofie: amintirea sau imaginaţia?
Mihai:
Ambele sunt importante
pentru filosofie... dar mai importante decât ele e ceea ce le
întreţine pe ele în fiinţă...
Laura:
Ce?
Mihai:
Repetarea...
Laura:
În filosofie crezi că
vorbim de o repetare exactă sau doar de una aproximativă?
Mihai:
Filosofia nu redă fidel
realitatea, ci doar o aproximează. Nu o descoperă, ci şi-o
imaginează!...
A
face filosofie e a reconstrui realitatea, pornind de la fragmentele
de realitate la care noi avem acces parţial şi temporar...
De
aceea, înainte de toate, filosofia este imaginaţie... Reconstruim
fictiv cu imaginaţia noastră limitată realitatea infinită pe care
nu vom putea să o cuprindem în întregime niciodată...
Deci
filosofia... şi amintirea, şi imaginaţia... doar aproximează
realitatea – fiind bazate pe fragmente, nu pe întreg...
Doar
asta putem aştepta de la filosofie: aproximări din ce în ce mai
bune ale realităţilor existente...
Laura:
Şi aproximări din ce în ce
mai proaste nu putem aştepta de la ea?
Mihai:
Cum să nu! Mai degrabă să te
aştepţi de la cei mai mulţi dintre filosofi la aproximări destul
de eronate ale realităţilor, decât la aproximări justificate
raţional şi întemeiate empiric...
Laura:
De ce?
Mihai:
Pentru că filosofia este, de
foarte multe ori, doar imaginaţie, fantezie şi fabulaţie... O
imaginaţie care, de obicei, este destul de puţin interesată de
aproximarea fidelă a realităţii, fiind interesată mai mult de...
Laura:
De?
Mihai:
Pe tine ce te interesează
atunci când faci filosofie?
Laura
(cu subînţeles): Pe mine?
Mihai
(zâmbind): Pe tine!
Laura:
Când?
Mihai:
Curând!
Laura:
Unde?
Mihai:
Undeva... în proximitate!
Laura:
Cu cine?
Mihai:
Cu mine!
Laura:
Cu tine?
Mihai:
Da... Dar numai când mă
interesează să fac filosofie!...
Laura:
Da?
Mihai:
Da... Aşadar, pe tine ce te
interesează când faci filosofie?
Laura:
Nimic în mod special!... Eu, de obicei, las filosofia să-mi spună
ce vrea ea!
Mihai:
Şi ce vrea filosofia ta?
Laura:
Filosofarea mea urmăreşte să simtă când e înşelată!
Mihai:
De cine?
Laura:
De alte filosofări şi de
propria filosofare!
Mihai:
Te simţi înşelată?
Laura:
Simt că s-ar putea să mă
înşel!
Mihai:
Cu cine?
Laura:
Mai ales cu tine!
Mihai:
Tu te poţi înşela pe tine cu
mine?
Laura:
Eu mă înşel pe mine, mai ales, când sunt cu tine!
Mihai:
Cum faci asta?
Laura:
Îmi închipui că eu sunt ceea
ce nu sunt, că tu eşti ceea ce nu eşti şi că între noi este
ceva care de fapt nu este...
Mihai:
Asta da înşelăciune!
Laura:
Da! Se numeşte dragoste!
Mihai:
Deci ţi-e drag de mine?
Laura:
Mi-e drag de amintirea imaginată
a unei clipe de iubire care nu a existat niciodată... Mi-e drag de
clipa aceasta în care eu aproximez existenţa ta legând-o în mod
aproximativ de o anumită aproximare a propriei existenţe spre a
continua împreună ceea ce aproximativ s-ar putea numi filosofia
noastră...
Mihai:
Filosofia înşelării?
Laura:
Da! Eu te înşel pe tine... Tu
mă înşeli pe mine... Eu mă prind de înşelăciune şi te
confrunt cu ea... Tu ştii că înşeli, dar nu vrei să recunoşti...
Mihai:
Pe cine înşel?
Laura:
Pe tine te înşeli!
Mihai:
Cum?
Laura:
Dorind să fii altundeva decât
aici, altcândva decât acum, altfel decât aşa cum eşti şi cu
altcineva decât cu mine...
Mihai:
Unde? Când? Cum? Cu cine?
Laura:
Unde nu este înşelăciune!
Când lumea va fi împlinită şi tu vei fi perfect... Şi vei trăi
alături de o imposibilitate!
Mihai:
Ce imposibilitate?
Laura:
Imposibilitatea definită prin
lipsa înşelăciunii, împlinirea deplină a lumii, perfecţiunea ta
şi realizarea unei imposibilităţi!
Mihai:
Crezi că sunt prea idealist?
Laura:
Cred că toţi suntem idealişti:
cu toţii ne mişcăm spre împlinirea unei imposibilităţi!
Mihai:
Ce imposibilitate?
Laura:
Imposibilitatea care se numeşte
filosofie!
Mihai:
Şi de ce facem asta?
Laura:
Fiindcă ne-am îndrăgostit de
trecut şi de viitor!
Mihai:
Înşelăm deci prezentul fie cu
amintiri aproximative, fie cu fantezii legate de un viitor
aproximativ... Dar trecutul şi viitorul cu ce le înşelăm, atunci
când existenţa lor ne împiedică să ne înşelăm prea tare?
Laura:
Cu aproximarea unui prezent
înşelător printr-o filosofie înşelătoare...
Mihai:
Ce filosofie?
Laura:
Filosofia fabulaţiei
metafizice...
Mihai:
Eşti prea serioasă! Laura...
Tu ştii cumva ce e filosofia?
Laura:
Ştiu, dar nu pot să-ţi explic
prea bine!
Mihai:
Ce este?
Laura:
Filosofia e înşelăciune!
Mihai:
Revelare nu e?
Laura:
E şi revelare, dar numai după
ce filosoful demască înşelăciunea, acolo unde devine conştient
de ea...
Mihai:
Deci filosofia e revelare!
Laura:
Nu! Mai întâi, filosofia e a
fi înşelat, apoi e a te înşela, după care e a înşela la rândul
tău...
Mihai:
Şi atunci cum se ajunge la
revelare?...
Laura:
Cei mai mulţi filosofi nu ajung
la ea niciodată...
Mihai:
Din ce cauză?
Laura:
Pentru că e foarte greu: mai
întâi nu trebuie să te mai laşi înşelat, apoi să cauţi să nu
te mai înşeli singur, după care să încerci pe cât posibil să
nu înşeli pe alţii...
Mihai:
Asta înseamnă că filosofia e,
mai întâi, neatenţie, superficialitate şi nesinceritate...
Laura:
Da! Cam asta e filosofia!
Mihai:
Dar mai este o filosofie!
Laura:
Mai este: e rară şi se ajunge
foarte greu la ea: filosofia care demască înşelăciunea... Această
filosofie e, mai întâi de toate, atenţie critică, profunzime
expansivă şi sinceritate fără compromis...
Mihai:
Foarte bine spus... Dar... cu atenţie vorbind, profunzime
căutând şi sinceritate urmărind, eu îţi pun acum, din nou,
întrebarea „De ce fac oamenii sex?”...
Laura:
Femeile sau bărbaţii?
Mihai:
Ambii... Dar mai întâi spune-mi de ce crezi tu că fac bărbaţii
sex?
Laura:
Bărbaţii?... Bărbaţii fac sex... ca să... Ca să aibă
femeile coadă!...
Mihai
(râzând): Bun răspuns!... Şi de ce fac femeile sex?
Laura:
... Pentru că păsările cântă!...
Mihai:
Şi atunci de ce sex în general?
Laura:
... Pentru că păsările mor...
Mihai:
Şi de ce face femeia sex cu bărbatul?
Laura:
Ştiu exact de ce!
Mihai:
De ce?
Laura:
Pentru că femeia are peşteră şi pădure, iar bărbatul are
banană şi prune!...
Mihai
(râzând): Excelent răspuns!... Dar de ce vor ei sex?
Laura:
Pentru că ei se grăbesc să ajungă la cules de ciuperci...
Mihai:
Acum serios... De ce sex?
Laura:
Pentru că e cald şi e vară!
Mihai:
Da: e cald şi e vară... Dar de ce sex? Ei ar putea, de exemplu,
să facă altceva – să bea apă şi să stea la umbră... Cu sexul
nu se răcoresc, ci mai tare se înfierbântă...
Laura:
Dar e simplu: fiind cald, ei se dezbracă... şi, astfel, fiindcă
îşi văd goliciunea, vor să o atingă...
Mihai:
De ce?
Laura:
Deoarece asta sunt ei: spaţiu descoperit – vid care vrea să
ajungă...
Mihai:
Unde?
Laura:
În centrul fiinţei...
Mihai:
De ce?
Laura:
Ca să găsească o clipă de odihnă!
Mihai:
Şi o găsesc?
Laura:
Găsesc două clipe: una de pace şi una de război!
Mihai:
Din ce cauză?
Laura:
Pentru că centrul se mişcă!
Mihai:
De ce se mişcă?
Laura:
Ca să facă sex...
Mihai:
De ce sex?
Laura:
Pentru că sexul are filosofie!
Mihai:
Şi ce fac cu ea?
Laura:
Şi-o bagă în fiinţă!
Mihai:
În fiinţă?
Laura:
Dar unde altundeva?...
Mihai:
Nu ştiu... Întrebam... Dar totuşi de ce sex?
Laura:
Din cauza unor ispite spre regres!
Mihai:
Ce regres?
Laura:
Dinspre plinătate spre goliciune, dinspre ascundere spre
dezvelire, dinspre deal spre vale şi dinspre mal spre mare!
Mihai:
Sexul e plutire?
Laura:
Da, fiindcă... plutirea odihneşte...
Mihai:
Da, dar cel care dă la vâslă se oboseşte...
Laura:
Normal... E clar că există diferenţe între plutire şi
vâslire... Ca barca să se mişte, cineva trebuie să vâslească...
Mihai:
Să vâslească, dar de ce sex?
Laura:
Pentru ca bărbatul să fie fericit!
Mihai:
De ce dragoste?
Laura:
Pentru ca femeia să fie fericită!
Mihai:
De ce iubire?
Laura:
Pentru ca amândoi să fie fericiţi!
Mihai:
Să fie fericiţi, din partea mea!... Dar de ce sex?
Laura:
Deoarece filosofia este sexuală...
Mihai:
Ce înseamnă asta?
Laura:
Că sexul are o filosofie!
Mihai:
Ce filosofie?
Laura:
Aceea a fiinţei – anume, revenirea periodică la centrul
fiinţei şi aprofundarea acestui centru...
Mihai:
Revenirea la origine?
Laura:
La punctul de start!
Mihai:
Sexul?
Laura:
Chiar el!
Mihai:
De ce?
Laura:
Deoarece de la el reporneşte totul... chiar şi filosofia...
Mihai:
Sexul este originea... Filosofia e punctul de repornire... Dar de
ce sex? De ce filosofie?
Laura:
Fiindcă sunt mulţi copaci în pădure!
Mihai:
Fiecare copac cu filosofia lui?
Laura:
Aparent da...
Mihai:
Dar...
Laura:
Dar copacii se mişcă doar când bate vântul...
Mihai:
De ce bate vântul?...
Laura:
De ce sex? De ce filosofie?
Mihai:
... Sexul nu are nici o legătură cu filosofia!
Laura:
Nu?
Mihai:
Nu, pentru că filosofia nu are sex şi nu face sex!
Laura:
Dar filosofii au sex?... Filosofii fac sex?
Mihai:
Au şi fac!
Laura:
Deci filosofia lor e sexuală...
Mihai:
Fiindcă?...
Laura:
Fiindcă ei pot aborda astfel o filosofie feminină, una
masculină sau una neutră... Filosofia masculină întreabă, cea
feminină răspunde, iar cea neutră se distrează... Cea masculină
domină, cea feminină se supune, iar cea neutră trăieşte liberă
şi respectă libertatea altora... Filosofia masculină iubeşte
războiul, confruntarea, competiţia, conflictul... Cea feminină
îndrăgeşte pacea, completarea, ajutorul, iubirea, armonia... Iar
cea neutră trăieşte în flux – în curgere, în rostogolire, în
oglindire...
Filosofia
masculină cucereşte, convinge, dezarmează. Cea feminină seduce,
atrage, iniţiază. Cea neutră priveşte relativ detaşată trecerea
timpului şi întinderea spaţiului şi apoi se întreabă: „De
ce?”...
Mihai:
De ce fac oamenii sex? De ce fac ei filosofie?
Laura:
Da! De ce sex? De ce filosofie?
Mihai:
Ce sex?... Ce filosofie?
Laura:
De ce există sex?... De ce există filosofie?
Mihai:
Acum nu pot să-ţi dau nici un răspuns serios! Dar pot să-ţi
dau mai multe răspunsuri comice...
Laura:
Dă-mi-le!
Mihai:
După cum toată lumea ştie, oamenii fac sex, ca să se
înmulţească!
Laura:
Ha! Râd de nu mai pot!... Ceva mai comic nu găseşti?
Mihai:
Ba da: după cum toată lumea ştie, oamenii fac sex de
plăcere...
Laura:
Ha, ha! Mă prăpădesc de râs! Foarte comic! Mai zi!
Mihai:
După cum toată lumea ştie, oamenii fac sex din obligaţie faţă
de iubire!... Bărbatul îşi iubeşte femeia şi din cauza aceasta e
obligat să facă sex cu ea!
Laura:
Şi dacă nu ar iubi-o, nu s-ar simţi obligat să facă sex cu
ea?
Mihai
(zâmbind): Nu!... El o iubeşte din plăcere, dar sexul îl face
din obligaţie!
Laura:
Săracul de el!
Mihai:
Lasă! Că dacă nu-i place sexul, măcar se alege cu iubirea!...
Laura:
Şi dragostea la cine o lasă?
Mihai:
Dragostea o lasă femeii, că trebuie să facă şi ea ceva din
obligaţie!... Şi cum ea nu poate să facă sex, mai bine face
dragoste!
Laura:
Deci tu zici că femeia nu face sex?
Mihai:
Face?
Laura:
Nu! Doamne fereşte! Ai dreptate: femeia nu face niciodată sex,
ea face doar dragoste!...
Mihai:
Păi vezi? Înseamnă că jumătate din problemă e rezolvată:
„De ce face femeia sex?”... „Ea nu face sex!”... Deci
întrebarea „De ce fac oamenii sex?” se reduce doar la întrebarea
„De ce fac bărbaţii sex?”...
Laura:
De ce? Femeile nu sunt oameni?
Mihai:
Nu! N-au cum... Oamenii fac sex, femeile nu fac sex – deci
femeile nu sunt oamenii!... Dacă ar fi, ar face şi ele sex ca tot
omul...
Laura:
Aşa deci!
Mihai:
Da!
Laura:
Atunci hai să zicem că sunt şi ele oameni şi că din această
cauză, chiar dacă acest lucru nu le este foarte evident uneori,
trebuie că şi ele fac sex...
Mihai:
Fac?
Laura:
Fac!
Mihai:
Şi tu faci?
Laura:
Şi eu fac!
Mihai:
Tu de ce faci sex?
Laura:
Din obligaţie!
Mihai:
Chiar?
Laura:
Chiar! Conceptual vorbind se pare că sunt obligată să fac sex,
chiar şi atunci când mie mi se pare că fac doar dragoste!
Mihai:
Mai ales atunci!
Laura:
Dar tu de ce faci sex?
Mihai:
De ce fac eu sex?... Mai bine îţi spun de ce fac filosofie!
Laura:
Ba nu-mi spune de ce faci filosofie! Spune-mi de ce faci sex!
Mihai:
Dacă vrei îţi spun, că nu e secret!
Laura:
Spune-mi!
Mihai:
E simplu Laura: ca să mai fac şi altceva în afară de
filosofie!...
Laura:
Nu-i adevărat! Tu faci filosofie peste tot! Chiar şi în pat!
Mihai:
Şi ce-i rău în asta?
Laura:
Nimic! Ai dreptate! Filosofia se face peste tot, tot timpul, cu
toţi şi cu toate... Viaţa şi filosofia sunt una!
Mihai:
Şi atunci de ce fac oamenii filosofie?
Laura:
Pentru că există!
Mihai:
Şi de ce fac sex?
Laura:
Pentru ca să existe şi alţi oameni care să facă
filosofie!... Sexul generează existenţa. Existenţa generează
filosofie... Deci sexul generează filosofie!
Mihai:
Aşadar, de ce sex?
Laura:
Pentru existenţă!
Mihai:
Şi de ce filosofie?
Laura:
Pentru că există!...
Mihai:
Deci pentru că existenţa fiinţează, sexul filosofează?
Laura:
Da!
Mihai:
De unde vine existenţa?
Laura:
Din centrul fiinţei!
Mihai:
Şi unde se află centrul fiinţei?
Laura:
La această întrebare am două răspunsuri: unul filosofic şi
unul extrem de filosofic!
Mihai:
Să le aud!
Laura:
Primul: centrul filosofic al fiinţei este,
de foarte multe ori, doar gura, pentru că pe acolo îşi elimină ea
vorbele... şi, respectiv, mâna, deoarece cu ajutorul ei filosoful
îşi scrie textele sale filosofice...
Mihai:
Deci cel care îşi acoperă gura cu mâna îşi centrează
centrul filosofic al fiinţei...
Laura:
Cam aşa ceva!
Mihai:
Şi al doilea?
Laura:
Al doilea răspuns: centrul fiinţei se află în zona egal
depărtată de extremităţile sale, adică, la oameni, centrul
fiinţei se află în zona situată la baza coloanei vertebrale...
Aici găsim două tipuri de orificii: două orificii implicate în
menţinerea existenţei prin expulzarea periodică din noi a
deşeurilor, a resturilor, a gunoaielor, a aspectelor interioare de
care nu mai avem nevoie. Şi un orificiu implicat în procesul de
creare a unei noi existenţe...
Mihai:
De aceea bărbaţii se uită după femei? Ca să le vadă centrul
fiinţei?
Laura:
Exact! Ei nu se uită după femei! Ei se uită după centrul
fiinţei!
Mihai:
Femeia nu e centrul fiinţei?
Laura:
Nu!... Centrul femeii e centrul fiinţei!...
Mihai:
Şi care e centrul femeii?
Laura:
Acela aşezat la egală distanţă de extremităţile sale. În
zona centrală a femeii sunt doi poli – un pol de atracţie şi
unul de respingere – unul atrage dragostea şi celălalt respinge
sexul...
Dar
fiindcă şi sexul şi dragostea se află în căutarea unui centru
al fiinţei, există asemănări destul de mari între cele două
procese...
Mihai:
Ce asemănări?
Laura:
Şi pentru sex, şi pentru... filosofie, mai întâi, apare
viziunea unei goliciuni trecute, prezente sau viitoare. Apoi se
manifestă cu putere atracţia unei completări, după care vine
mişcarea de întrebare-răspuns, iar la urmă răspunsul ce
finalizează pe moment dezbaterea filosofică...
Mihai:
Şi atunci de ce fac oamenii sex? Şi de ce fac ei filosofie?
Laura:
De ce sex?... Pentru ca existenţa să poată ieşi din centrul
fiinţei, mai întâi, sub formă de sămânţă şi apoi ca şi
nou-născut...
De
ce filosofie? Pentru ca fiinţa să poată elimina prin centrele sale
filosofice (gura şi mâna) fie deşeuri mentale de care nu mai are
nevoie, fie seminţe ideatice de care s-ar putea să aibă alţii
nevoie, fie, pur şi simplu, un flux comunicaţional care să
întreţină în mod convingător senzaţia de comunicare şi de
comuniune...
Avem
astfel cinci centre ale fiinţei: două filosofice (unul care produce
vorbe şi altul care produce texte scrise), unul care se ţine de
sex, unul pasionat de producerea de rahat şi încă unul pasionat de
pişare...
Sexul
e un proces normal care generează venirea în existenţă, iar
filosofia e un proces normal de curăţire periodică a existenţei,
necesar bunei ei funcţionări...
Mihai:
Compari filosofia cu un proces de excreţie?... Nu e şi
asimilare?
Laura:
De fapt, e mai mult un proces de discriminare, de separare a
răului de bine, a ce e util de ceea ce nu este, a ce e corect de
ceea ce este eronat, a ceea ce funcţionează de ceea ce nu
funcţionează, a ceea ce este de ceea ce nu este...
Acest
proces de discriminare se finalizează prin asimilarea în fiinţă a
ceea ce este bun, util, funcţional, corect, existent şi prin
eliminarea, prin centrul excretor al fiinţei, a ceea ce e rău,
neutil, nefuncţional, greşit, imaginar...
Mihai:
Şi de ce se face acestă eliminare exact prin centrul fiinţei?
Laura:
Pentru a ne arăta că finalizarea acestui proces de discriminare
prin eliminarea deşeurilor, dejecţiilor, gunoaielor mentale este
centrală pentru filosofie...
Filosofia
nefinalizată prin expulzarea gunoaielor din minte nu este o
filosofie care trece prin centrul fiinţei... Ci e doar o filosofie
care îşi ratează mersul normal, umplând astfel de gunoaie toată
fiinţa...
Fiinţa
are deci o zonă centrală ce are doi centri majori de activitate –
prin unul iese existenţa, prin celălalt se finalizează filosofia!
Mihai:
Filosofia are ca rezultat un rahat?
Laura:
Nu doar un rahat! Ea e un proces cu două feţe: asimilare şi
eliminare – adică, într-un cuvânt, discriminare...
Mihai:
Fluxul fiinţei forţează deci filosofia să ajungă la o
concluzie centrală!
Laura:
Da. O parte din această concluzie e asimilată, o altă parte e
eliminată. Ce e bun ar trebui să rămână, ce e rău ar trebui
eliminat...
Mihai:
Se poate şi invers?
Laura:
Se poate. Dacă procesul de digestie-discriminare mentală nu
funcţionează bine, atunci fiinţa poate elimina din sine ce e bun
şi să reţină ce e rău...
Mihai:
... Există oare şi un centru metafizic al fiinţei?
Laura:
Da! Există!
Mihai:
Care e acesta?
Laura:
Visul!
Mihai:
Ce vis?
Laura:
Visul întâlnirii noastre...
Mihai:
De ce?
Laura:
Deoarece un vis frumos face cât o întreagă metafizică...
Mihai:
... Există... oare şi un centru de contact?
Laura:
Da... Ochii!... Ca să contactezi fiinţa, trebuie să o priveşti
în ochi şi să-i zâmbeşti. Restul vine de la sine...
Mihai:
Am auzit că fiinţa ar fi dotată şi cu un centru de
distribuţie a laptelui. E adevărat?
Laura:
Este. Se găseşte dezvoltat mai ales la fiinţele feminine. Doar
că, mai mereu, e ascuns privirii. Iar când se arată, nu prea are
lapte de dat... Acest centru vinde mai mereu doar iluzia laptelui...
Însă când e la vedere, uneori, poţi pune mâna pe reprezentanţii
lui pe pământ...
Mihai:
Sânii?
Laura:
Da... Şi poţi să-i pipăi şi să-i strângi, ca să vezi dacă
vine lapte... Apoi... şi dacă vine, şi dacă nu vine, te apropii
de ei şi sugi un pic în memoria vremurilor bune – când tu erai
în centrul fiinţei...
Mihai:
Şi acum nu mai sunt?
Laura:
Ba eşti şi acum – centrul fiinţei tale este acolo unde eşti
tu, exact aşa cum eşti!... Fie în centrul vorbirii, fie în
centrul scrierii, fie în centrul contactului, fie în centrul
atenţiei, fie în centrul atracţiei spre hrănire, fie în centrul
acţiunii sexuale, fie în centrul discriminării, fie în centrul
eliminării, fie în centrul imaginaţiei, fie în cel al visării!...
Mihai:
Şi există vreun centru care să unească toate centrele într-un
singur centru?
Laura:
Da!... Eu!
Mihai:
Tu?
Laura:
Nu eu... tu!
Mihai:
Eu?
Laura:
Nu tu!... Eu!... Sinele! Sensul identităţii... Centrul care
face legătura între diferite centre ale fiinţei, hotărând căruia
să-i dea prioritate de moment...
Mihai:
Un centru al centrelor?
Laura:
Un Eu al eu-rilor!
Mihai:
Şi unde se află el?
Laura:
În centrul trupului, în centrul pieptului, în centrul
privirii... Adică, în locurile spre care voi bărbaţii priviţi o
femeie, în ordinea în care o faceţi!
Mihai:
Da... Ne uităm şi noi după forţa ei de atracţie, după zona
ei de iubire şi după spaţiul ei de cunoaştere...
Laura:
Văd că faceţi o cercetare amplă, nu glumă!
Mihai:
Cum nu?! Centralităţile femeii sunt mai multe şi trebuie
studiate cu atenţie maximă fiecare dintre ele!...
Laura:
Deci tu cauţi la o femeie putere, iubire şi cunoaştere?
Mihai:
Da... Dar tu ce cauţi la un bărbat?
Laura:
Centrul fiinţei!
Mihai:
Care este...
Laura:
Intensitatea dorinţei lui de a se apropia cu sinceritate de
centrul fiinţei mele şi de a-l atinge...
Mihai:
Cu ce scop?
Laura:
Cu scopul de a uita, cel puţin pentru câteva clipe, că există
vreun centru şi astfel de a înţelege că centrul fiinţei este
peste tot... De aceea, îl putem găsi oriunde l-am căuta!
Mihai:
Oriunde?
Laura:
Oriunde!... Şi aici, şi acolo, şi dincolo... Oriunde vrei să
găseşti un centru al fiinţei este un centru al fiinţei... care te
aşteaptă să-l găseşti...
Mihai:
Într-adevăr... Femeile sunt foarte răbdătoare... Cred cu
sinceritate că ele sunt centrul fiinţei şi aşteaptă să fie
descoperite...
Laura:
Unele nu mai aşteaptă şi se descoperă singure!...
Mihai:
Femeile acelea sunt filosoafe!... Ele nu mai caută un centru al
fiinţei, ci sunt un centru al fiinţei!...
Laura
(vine şi i se aşează în braţe): Eu sunt centrul fiinţei
tale!
Mihai:
Eşti?
Laura:
Nu sunt?
Mihai:
Ba da! În ceea ce ne priveşte totul se învârte în jurul tău:
tu eşti centrul, iar eu sunt circumferinţa care te cuprinde în
braţe... (O cuprinde în braţe.)
Laura:
Şi-mi dă un pupic!
Mihai:
Nu se poate!
Laura:
De ce?
Mihai:
Fiindcă dacă ne punem centrele de vorbire în contact, nu mai
putem vorbi!
Laura:
Şi trebuie neapărat să vorbim?
Mihai:
Da!
Laura:
De ce?
Mihai:
Ca să înţelegem... De ce sex? De ce filosofie?
Laura:
Şi facem progrese?
Mihai:
Facem!... Dar trebuie să înţeleg ceva...
Laura:
Ce?
Mihai:
Oare tu sugerezi că centralitatea fizică a poziţionării
organelor sexuale e primordial responsabilă pentru atracţia pe care
ele o exercită asupra fluxului perceptiv al fiinţei?
Laura:
Da... Tocmai de aceea femeile sunt fascinate de sex, iar
bărbaţii de filosofie!... Sexul e baza pe care se construieşte
iubirea... Explorarea e axioma de la care pleacă filosofia...
Bărbatul explorează femeia, iar femeia îl iubeşte pentru aceasta!
Deci,
în acest moment, răspunsul meu la întrebarea „De ce?” ar fi
explorarea iubirii şi iubirea de explorare...
Mihai:
Răspunsul acesta cu iubirea nu e un răspuns prea filosofic?...
Dacă intrăm în detalii, s-ar putea să vedem că iubirea aceasta
pe care o clamează, de obicei, femeile nu e chiar aşa de iubitoare
– că în ea e foarte multă gelozie, invidie, orgoliu, tristeţe,
frică, ataşament, obsesie... Adică această iubire e mai mult o
iubire cu numele decât cu fapta... O iubire abstractă de iubire
care în concret e lipsită chiar şi de o minimă abordare
filosofică.
Laura:
Dar asta e treaba voastră – a bărbaţilor!... Filosofia nu e
treabă de femeie!... Noi vă dăm subiectul nostru preferat:
iubirea... şi voi filosofaţi cum vreţi în jurul lui!
Mihai:
Corect! Voi cu iubirea, noi cu filosofia!
Laura:
Mi se pare că pentru voi, bărbaţii, apropierea de filosofie e un
preludiu pentru iubire, iar pentru noi, femeile, acest preludiu îl
constituie fuga de filosofie: o fugă delicată, gingaşă,
negrăbită...(Se desprinde din braţele lui şi se aşează pe
scaunul ei.) Ca să vă lăsăm totuşi să ne ajungeţi din
urmă...
Mihai:
Cu filosofia?
Laura:
Cu iubirea Mihai! Cu iubirea!
Mihai:
A, exact!... Iubirea... Şi cu filosofia cum rămâne?
Laura:
Cum să rămână? Noi ne vedem de treaba noastră şi ea să-şi
vadă de treaba ei!
Mihai:
Şi să nu vă deranjeze... cum ar veni!
Laura:
Ba să ne deranjeze, dar nu prea tare! Să vină doar aşa – în
cantităţi mici şi plăcute, frumos formulată şi fermecător
exprimată, ca un mic preludiu pentru iubire...
Mihai:
Ce iubire?
Laura:
Iubirea de sine...
Mihai:
Nu iubirea de înţelepciune?
Laura
(ridicându-se în picioare): Ce înţelepciune Mihai?... Cine
are nevoie de înţelepciune?... Ce să facă cu ea?... La ce e
folositoare înţelepciunea?... Înţelepciunea e doar un cuvânt gol
de conţinut în spatele căruia se ascunde doar iubirea de sine,
orgoliul, mândria, dorinţa de afirmare şi de recunoaştere,
dorinţa de a te impune, impulsul de a ieşi în evidenţă şi a te
băga în seamă cu ceva...
Mihai:
Tu zici deci că omul se iubeşte foarte mult pe sine şi că
astfel îi e foarte greu să vadă, să simtă, să interacţioneze
cu un altul?... Că din cauza iubirii exagerate de sine omului îi e
destul de greu să iubească pe un altul?
Laura
(aşezându-se pe scaun): Da!... Un răspuns foarte potrivit la
întrebarea ta – „De ce?” – este „Din iubire de sine!”...
Totul din iubire de sine!
Mihai:
Totul?
Laura:
Nu chiar totul: doar cea mai mare parte... Iubirii de un altul îi
rămân doar firimiturile de la masa iubirii de sine... Şi chiar şi
acelea sunt date doar dacă prin ele iubirea de sine se vede şi mai
mult pe sine...
Mihai:
E tragic într-un fel acest destin al iubirii!
Laura:
Tragic?... Nu e tragic deloc! E chiar comic!... Nimic nu e mai
comic în lumea aceasta decât iubirea exagerată de sine!
Mihai:
Dar e şi tragic!... Fiindcă în cel stăpânit de această
exagerare e mult stres şi angoasă, multă nelinişte şi
suferinţă...
Laura:
Acestea îl stăpânesc doar pe cel care nu se iubeşte exagerat
de mult pe sine – pe cel care ezită mereu între iubirea de sine
şi iubirea de ceilalţi... pe cel nehotărât în iubire... Cel care
se iubeşte pe sine în mod exagerat e mereu o sursă de bună
dispoziţie, de comedie, de umor, de ironie, de amuzament...
Tragedia
din iubire apare, doar fiindcă nefericitul stăpânit de iubire
mediocră de sine nu ştie să se bucure de sine, nu ştie să râdă
de sine şi, astfel, nu poate să-şi vadă limitele şi
limitările...
Fiindcă
nu râde de sine, fiindcă nu se amuză de propriile ataşamente,
obsesii şi fantasme, el nu poate să-l vadă prea bine pe celălalt,
dar nu se poate vedea în mod limpede nici pe sine...
Pentru
că în esenţa sa intimă omul nu este iubire de sine...
Mihai:
Dar ce este? Iubire de un altul? Iubire de fiinţă? Iubire de
viaţă?...
Laura:
Nu... În esenţa sa omul nu este iubire de nici un fel!...
Iubirea e un lucru prea serios pentru fiinţă... şi fiind serios nu
poate râde de ea... Iar dacă nu râde, nu o poate exorciza din sine
pentru a ajunge la adevărata sa esenţă...
Mihai:
Iubirea e un demon?
Laura:
Metaforic vorbind, e cel mai mare demon, pentru că, alături de
ură, ea ne face să nu mai vedem esenţa fiinţei...
Mihai:
Care este aceasta?
Laura:
Indiferenţa!
Mihai:
Pe bune?
Laura:
Nu... Am glumit!... Indiferenţa o poţi pune, alături de iubire
şi de ură, la factorii care ne îndepărtează de esenţa
fiinţei...
Mihai:
Care este...
Laura:
Care este misterioasă... Dar nu suficient de misterioasă încât
să nu o putem cunoaşte...
Mihai:
Ba e chiar misterioasă de-a dreptul! Dacă îndepărtezi din
esenţa ei şi iubirea, şi ura, şi indiferenţa, atunci ce-ţi mai
rămâne?
Laura:
Chiar aşa: ce?
Mihai:
Nu ştiu!
Laura:
Vezi că ştii!
Mihai:
Neştiinţa?
Laura:
Nu!
Mihai:
Dar ce?
Laura:
Filosofia, Mihai... Filosofia!... Filosofia e mai presus de
toate: chiar şi de iubire, chiar şi de ură, chiar şi de
indiferenţă!...
Mihai:
Şi ce este filosofia?
Laura:
Eu cred că, adeseori, filosofia... este demersul care caută, cu
maximă sinceritate, răspunsul la întrebarea „De ce?”...
Tu,
de exemplu, nu cauţi de fapt răspunsul la întrebările
„De ce sex?” sau „De ce filosofie?”... Mi se pare că pe tine
nu te interesează prea tare nici sexul, nici filosofia, ci ceva care
trece dincolo şi de sex, şi de filosofie – un ceva ascuns pe care
tu îl cauţi cu întrebarea „De ce?”... Tu vrei să ştii de
fapt din ce cauză şi cu ce scop se manifestă orice aspect al
existenţei! Pe tine te interesează cauza primă şi scopul
ultim!...
Mihai:
De ce m-ar interesa aşa ceva?
Laura:
Chiar: de ce?... De ce bate vântul?
De ce zboară norii? De ce râd oamenii? De ce există iubire? De ce
creşte iarba? De ce se grăbesc furnicile?...
Mihai:
Chiar aşa: de ce?... De ce există
umbră? De ce au oamenii dorinţe? De ce se mişcă? De ce muncesc?
De ce comunică?...
Laura:
Vezi?! Tu urmăreşti un „De ce?”
general care să lămurească orice „De ce?” – cauza primă şi
scopul final!...
Mihai:
M-ai convins! Se pare că chiar asta
urmăresc: „de ce-ul” ultim!
Laura:
De ce?
Mihai:
Fiindcă dacă ar fi, ar fi
interesant de ştiut care este!
Laura:
Crezi că e unul singur?
Mihai:
S-ar putea să fie mai multe?...
Laura:
Dar dacă nu este nici un răspuns
la întrebarea „De ce?”?
Mihai:
Să fie o întrebare fără răspuns?
Laura:
E posibil ca filosofia să nu poată
găsi un răspuns satisfăcător la o întrebare?... Nu există aşa
ceva! Filosofia poate da cel puţin un răspuns la orice
întrebare!... Chiar şi formularea „Nu există răspuns la
întrebarea „De ce?”!” e tot un răspuns!
Mihai:
Şi atunci... nu există o cauză
primă şi un scop final?
Laura:
E clar că nu există! Tot ce există
e format doar din cauze şi scopuri oarecare...
Mihai:
Şi atunci cum răspunzi la
întrebarea „De ce sex?”?...
Laura:
Simplu: nu există un răspuns
absolut la această întrebare... există doar răspunsuri
relative... Nu există cauză primă şi scop ultim, dar există
cauze şi scopuri, multe dintre ele foarte bine cunoscute...
Mihai:
Şi de ce filosofie?
Laura:
Din diferite motive oarecare, mai
mult sau mai puţin importante la un moment dat!
Mihai:
Deci nu există nici un răspuns
universal, un răspuns absolut, un răspuns metafizic la întrebarea
„De ce?”...
Laura:
Obiectiv, nu!... Subiectiv însă
fiecare filosof găseşte cel puţin un astfel de răspuns... E
datoria lui de filosof să găsească răspunsuri chiar şi acolo
unde ele nu sunt!
Mihai:
Aşa faci şi tu?
Laura:
Nu! Eu caut răspunsuri care să mă
convingă de profunzimea lor, răspunsuri ultime, dincolo de care nu
mai pot găsi un alt răspuns mai bun!... Eu caut răspunsuri care să
mă mulţumească la maxim!... Care să-mi lase o impresie puternică
de revelare – impresia că am găsit unul din răspunsurile cele
mai bune care puteau fi găsite la întrebarea pusă... Un răspuns
care nu e absolut, dar poate foarte uşor să lase impresia că ar
fi!
Mihai:
Şi atunci care e răspunsul tău la
întrebarea „De ce?”
Laura:
În acest moment răspunsul meu
este: „Nu există răspuns!”... De obicei, la o întrebare pe
care mi-o pun îmi vin cu uşurinţă foarte multe răspunsuri... La
întrebarea „De ce?” nu numai că nu-mi vin răspunsuri, dar îmi
vin tot mai multe întrebări!... Dacă adaugi un „De ce?” după
orice răspuns, îl transformi imediat într-o întrebare... „De
ce?” e un generator natural de întrebări...
Mihai:
Şi atunci unde ar trebui să ne
oprim cu „de ce-ul”? – nicăieri sau oriunde?
Laura:
Dacă-ţi răspund „nicăieri”,
o să întrebi „De ce?”. Dacă îţi răspund „oriunde”, vei
zice „De ce?”...
Mihai:
De ce?
Laura:
Răspunsul cel mai profund la orice
întrebare e răspunsul care generează cele mai multe întrebări!
Un răspuns care nu generează întrebări nu e un răspuns
filosofic!
Mihai:
De ce?
Laura:
Întrebarea „De ce?” e cuprinsă
în mod implicit în orice răspuns – orice răspuns vine la pachet
cu întrebarea „De ce?”...
Mihai:
Prin urmare, „De ce?” e
întrebarea din răspuns?
Laura:
Da!
Mihai:
De ce?
Laura:
Pentru ca dialogul să meargă mai
departe!
Mihai:
Până când?
Laura:
Până se ajunge la Tăcere...
Mihai:
Adică la acel „Nu există
răspuns!” de care ai pomenit mai devreme?
Laura:
Da... Nu există răspuns ultim la
întrebarea „De ce?”...
Mihai:
Ba există!
Laura:
Care e acela?
Mihai:
Acel răspuns care explică tot ce
există...
Laura:
Cunoşti tu acest răspuns?
Mihai:
De fapt, s-ar putea să-l cunosc... De curând am citit o carte cu
titlul „Repetări prin întâmplare” în care mi se pare că am
găsit acest răspuns...
Laura:
Care este el?
Mihai:
Cauza primă şi scopul final pentru
tot ceea ce are fiinţă e una singură: repetarea prin întâmplare...
Laura:
Repetarea?
Mihai:
Da! Repetarea prin întâmplare!...
Laura:
E bun răspunsul...
Mihai:
Te satisface?
Laura:
Da... Dar acum caut altceva!
Mihai:
Ce?
Laura:
În acest moment caut un altfel de răspuns la întrebarea „De
ce?”!
Mihai:
Ce fel de răspuns?
Laura:
Nu ştiu încă... Dar o să ştiu când o să-l găsesc!
Mihai:
Să te ajut atunci cu o întrebare?
Laura:
Ajută-mă!
Mihai:
De ce fac oamenii filosofie?...
Laura:
Cei care nu ştiu răspunsul la
întrebarea „De ce?” fac filosofie, ca să afle răspunsul la
întrebarea „De ce?”...
Mihai:
De ce?
Laura:
Din impuls şi pentru impuls...
Mihai:
Ce impuls?
Laura:
Impulsul de a fi şi impulsul de a
fi într-un fel anume – impulsul existenţei şi impulsul
filosofiei!
Mihai:
De ce?
Laura:
De... amuzament!
Mihai:
Ce amuzament?
Laura:
Amuzamentul celui care ştie de ce
se amuză şi amuzamentul celui care habar nu are de ce o face, dar
totuşi o face!
Mihai:
De ce?
Laura:
Pentru că amuzamentul duce cu sine
o explicaţie!
Mihai:
Ce explicaţie?
Laura:
Amuzamentul ne explică de ce
impulsurile umane caută o explicaţie!
Mihai:
De ce?
Laura:
Fiindcă vor să se amuze!
Mihai:
Există un fundament comic în
univers?
Laura:
Există! Mai ales pentru cei care
ştiu să-l vadă şi să se bucure de existenţa lui!
Mihai:
Chiar şi atunci când acest
fundament comic lipseşte?
Laura:
De unde să lipsească?
Mihai:
De unde lipseşte!
Laura:
Comicul e prezent peste tot. Trebuie
doar să ştii că el e acolo, să-l cauţi şi o să-l găseşti!
Mihai:
Chiar şi în moarte, în durere, în
necaz?
Laura:
Chiar şi acolo!
Mihai:
Văd că ai găsit un răspuns
amuzant la întrebarea „De ce?”!... Doar că mie nu-mi vine să
râd de el...
Laura:
Şi de ce nu râzi? Comedia nu te
amuză?
Mihai:
Nu mă amuză. Eu sunt om serios, nu
am chef de glume... Eu vreau să găsesc un răspuns serios la
întrebarea „De ce?”
Laura:
De ce?
Mihai:
Deoarece răspunsurile profunde sunt
întotdeauna serioase...
Laura:
Or fi! Dar eu nu înţeleg de ce nu
ai putea râde copios de un răspuns serios... Seriozitatea, de cele
mai multe ori, e rădăcina cea mai serioasă a comediei... Comedia
serioasă exact asta face: îşi bate joc de seriozitate!... Nimic nu
e mai comic decât un om serios!...
Mihai:
Serios?
Laura:
Ba poate ar mai fi ceva!
Mihai:
Ce?
Laura:
Un om care ia comedia în serios şi
astfel o tratează cu maximă seriozitate. Unul care meditând serios
la întrebarea „De ce?” găseşte că răspunsul cel mai serios
care se poate da acestei întrebări este o glumă...
Mihai:
Serios? Ce glumă?
Laura:
De ce fac oamenii glume?
Mihai:
De ce?
Laura:
Ca să-şi răspundă în mod serios
la întrebarea „De ce?”!... Un răspuns dat în glumă e mult mai
serios decât un răspuns serios – drept dovadă, fiinţa se bucură
mult mai mult de răspunsul glumeţ decât de cel serios...
Fiinţa
ştie instinctiv că fundamentul ei este jocul, gluma, amuzamentul,
distracţia, divertismentul, iar răspunsul glumeţ îi aduce aminte
de esenţa sa zglobie!... De aceea râde şi se bucură când îl
aude!
Mihai:
De ce râde? De cine râde?
Laura:
De ce şi de cine e capabilă să
râdă... Fiinţele rafinate ştiu să râdă din orice... Fiinţele
bădărane însă nu ştiu să râdă mai deloc... Râsul deschide
drumul spre centrul fiinţei. Seriozitatea te ţine la periferie...
Nu poţi comunica cu adevărat decât cu fiinţele pe care le poţi
face să râdă cu poftă maximă... Prin amuzament şi prin râs se
manifestă o înţelegere a fiinţei care transcende limbajul... Buna
dispoziţie face posibilă comunicarea de la inimă la inimă,
dinspre un ocean de bucurie spre alt ocean de bucurie... Adevărurile
cele mai profunde ale fiinţei pot fi comunicate doar prin comedie!
Mihai:
Deci amuzamentul e răspunsul?
Laura:
Da!
Mihai:
Şi atunci de ce sex?
Laura:
De amuzament!
Mihai:
Şi de ce filosofie?
Laura:
Pentru amuzament!
Mihai:
Deci tu te amuzi punându-ţi
întrebarea „De ce?”!
Laura:
Normal! E o întrebare foarte
amuzantă!... Eu consider că fiecare om poartă cu sine cel puţin
un răspuns implicit la această întrebare, răspuns care stă la
baza întregii lui filosofii de viaţă...
Fiecare
om în parte ştie de ce... Doar că nu e foarte conştient de ce...
Fiecare om are o motivaţie primară şi un ţel final care îl pune
în mişcare la un moment dat... Iar această motivaţie e trădată
de aspectul existenţial care îl amuză cel mai tare, care îl bine
dispune, care îl bucură cel mai mult...
Mihai:
Bucuria revelează motivaţia
primă?... Când te întâlneşti cu oamenii, tu cauţi să descoperi
această primă motivaţie?
Laura:
Da! O primă motivaţie, o primă
explicaţie, un scop primar, o cauză primă... De exemplu, vreau
acum să te întreb chiar pe tine despre această motivaţie
primară... Care este această realitate primară care crezi tu că
îmi defineşte mie cauza primă şi scopul final?
Mihai:
Pentru femei în general e
iubirea... Ele au inserată în structura lor psihologică de bază
această motivaţie, fiindcă sunt chemate să o manifeste mai ales
prin iubirea maternă....
Laura:
Şi la bărbaţi?
Mihai:
La bărbaţi e cercetarea,
explorarea, descoperirea, revelarea...
Laura:
De ce?
Mihai:
Chiar vrei să ştii?
Laura:
Nu prea! Dar nu mă pot abţine!... Replica „De ce?”
este o replică foarte tentantă şi mereu la îndemână, atunci
când rămân în pană de idei, dar totuşi vreau să fac dialogul
să meargă mai departe...
Mihai:
Mie mi se pare că e exact pe dos: abuzul de întrebarea
„De ce?” închide foarte repede un dialog...
Laura:
Da... Întrebarea „De ce?” e o întrebare gingaşă
care trebuie folosită cu iscusinţă şi rafinament în cantitatea
necesară şi la timpul potrivit...
Mihai:
Ca orice altă întrebare!
Laura:
... „De ce?” –
e întrebarea!...
Mihai:
Fiindcă „De ce?” e şi
ea doar o întrebare!
Laura:
Da... dar oare... „De ce?”... e Întrebarea?
Mihai:
„De ce?” e o întrebare!
Laura:
... De ce e întrebarea?
Mihai:
De ce există o întrebare?... Dar nu există o singură
întrebare! Există o infinitate de întrebări...
Laura:
Şi nu se reduc toate la întrebarea „De ce?”?
Mihai:
Numai câteodată... Altfel, fiecare întrebare are
propria ei personalitate foarte puternică care trebuie respectată
pe deplin... Dacă avem respect faţă de o întrebare, atunci poate
ne vom alege cu un răspuns...
Laura:
Şi dacă nu avem respect?
Mihai:
Dacă o tratăm cu lipsă de respect, dacă o luăm cu
asalt, dacă o atacăm din toate părţile, atunci sigur vom obţine
un răspuns... Răspunsurile profunde vin, mai mereu, doar din lupta
cu întrebarea, nu din menajarea ei...
Întrebarea
e întrebare. Răspunsul nu se află în esenţa ei... Pentru ca să
ajungem la el întrebarea trebuie să se dea la o parte... Dar şi
întrebarea se iubeşte foarte mult pe sine şi, astfel, de bună
voie, nu se va da mai niciodată la o parte, ca să ne lase să-i
vedem răspunsul... De aceea, trebuie să insistăm foarte mult,
chiar să fim duri cu ea, să o abordăm din toate părţile, să nu
o lăsăm să răsufle, să o dominăm şi să o speriem, ca în cele
din urmă să fugă de noi şi, astfel, dându-se la o parte, să-i
putem vedea răspunsul: locul gol ce a rămas în urma ei şi
realitatea ce se ascundea după ea – devenită vizibilă doar prin
plecarea ei...
Laura:
Şi care este această realitate?
Mihai:
Hai să ne întrebăm împreună!... Să stăm faţă în
faţă (nu prea aproape, dar nici prea departe) şi să ne
întrebăm... O să întreb eu primul... Iar tu să-mi răspunzi, mai
mereu, cu întrebarea „De ce?”...
Laura:
Întreabă!
Mihai:
Laura... de ce vrei să mă vezi?
Laura:
De ce?... De ce?
Mihai:
De ce vreau să te văd?
Laura:
De ce?... Pentru că sunt frumoasă? De ce?
Mihai:
De ce vreau să te aud?
Laura:
De ce? Pentru că-ţi place vocea mea?
Mihai:
De ce?... De ce?... De ce vrei să-mi auzi glasul?
Laura:
De ce?
Mihai:
De ce?... De ce?... Laura... de ce vreau să te ating?
Laura:
Atinge-mă! (Mihai se ridică, se apropie de ea şi o
atinge delicat pe diferite părţi ale corpului – Laura se gâdilă
şi râde...)
Mihai:
De ce? De ce? De ce?... Laura... de ce vrei să te ating?
Laura:
Pentru că-mi place!
Mihai:
De ce?... De ce?... De ce vrei să mă atingi?
Laura:
De ce? Pentru că vreau să te simt! (Îl atinge
delicat pe diferite părţi ale corpului...)
Mihai:
De ce?... De ce?... De ce vrei să-ţi simt parfumul?
Laura:
De ce?
Mihai:
De ce?... De ce? (Mihai începe să-i miroasă cu
atenţie diferite părţi ale trupului, atingându-i cu vârful
nasului diferite părţi dezgolite...)
Laura
(se gâdilă şi râde...): De ce?... De ce?
Mihai:
De ce vrei să-mi simţi parfumul?
Laura:
Vreau? Stai drept atunci, că vin să te miros!... (Îl
miroase cu atenţie mai ales în zona pieptului, a umerilor, a
părului şi a feţei...)
Mihai:
De ce?... De ce vrei să mă vezi şi să mă auzi?... De
ce vrei să mă miroşi şi să mă atingi?...
Laura:
De ce?
Mihai:
De ce?... De ce?... De ce?... De ce vrei să-ţi gust
sărutul?
Laura:
De ce?... De ce?...
Mihai:
De ce?... De ce?... (Cei doi se sărută cu patimă...)
Laura... de ce vrei să mă săruţi?
Laura:
De ce?
Mihai:
De ce? De ce?... De ce vrei să te îmbrăţişez? (O
îmbrăţişează.)
Laura:
De ce?...
Mihai:
De ce?... De ce vrei să mă îmbrăţişezi?
Laura:
De ce?...
Mihai:
De ce?... De ce vrei să faci dragoste cu mine?
Laura:
Vreau?
Mihai:
De ce?... De ce?... De ce vrei să mă iubeşti?
Laura:
De ce?...
Mihai:
De ce?... Laura, de ce vreau să te iubesc?
Laura:
De ce?...
Mihai:
De ce?... Laura... De ce vrei să fii mângâiată?
Laura:
De plăcere!
Mihai:
De ce?... De ce?... De ce vrei tu să fii adorată?
Laura:
De ce?
Mihai:
De ce?... De ce?... Laura... De ce nu vrei să faci
dragoste cu mine?
Laura:
Vreau... Dar nu acum!
Mihai:
De ce?... De ce?... Hai să stăm jos cu spatele unul
către altul!... (După ce se aşează amândoi pe scaune:)
Laura... De ce nu mă iubeşti?
Laura:
Ba te iubesc!
Mihai:
De ce?... De ce?... De ce nu vrei să fii atinsă?
Laura:
Ba vreau!
Mihai:
De ce?... De ce?... De ce nu vrei să fii sărutată?
Laura:
Ba vreau!
Mihai:
De ce?... De ce?... De ce nu vrei să fii văzută?
Laura:
Ba vreau! Vreau să fiu văzută! Priveşte-mă! (Se
ridică şi face o piruetă.) Vreau să mă vezi cât mai bine!
Mihai
(fără să privească spre ea): De ce?
Laura
(aşezându-se jos): De ce? De ce?...
Mihai:
Laura de ce nu vrei să fii auzită?
Laura:
Ba vreau! Vreau să mă auzi cât mai bine! (Se ridică,
se apropie de el şi-i şopteşte la ureche:) Mă auzi?
Mihai:
Te aud Laura! Te aud! (Întorcându-se către ea:)
Dar de ce vreau să te aud?
Laura
(se întoarce şi se aşează pe scaun cu faţa spre el): De
ce?... De ce?... De ce?
Mihai
(întorcând scaunul încât să stea cu faţa spre Laura): De
ce?... De ce Laura?... De ce fac oamenii sex?
Laura:
De ce?
Mihai:
De ce?... De ce?... Laura... De ce fac oamenii filosofie?
Laura:
De ce?
Mihai:
De ce?... De ce?... Hai să rămânem o clipă în tăcere,
cu ochii închişi şi să medităm la această întrebare!
(Rămân
un minut în tăcere, când cu ochii închişi, când privindu-se pe
furiş... După un minut, Mihai întinde mâna cu degetul arătător
întins, încercând să atingă nasul Laurei... Nu ajunge, fiind mai
departe de o lungime de braţ de ea... Apoi, el lasă încet mâna în
jos... Rămân amândoi încă două minute în tăcere, cu ochii
închişi...)
Mihai:
Laura!
Laura:
Da?
Mihai:
Am aflat ce se ascunde în spatele întrebării „De
ce?”!
Laura:
Ce?
Mihai:
O realizare!
Laura:
Ce realizare?
Mihai:
Orice realizare!... O cât de mică realizare!...
Laura:
Ce realizare?
Mihai:
Realizarea că ai mai înfăptuit o realizare...
Întrebarea „De ce?” nu are un răspuns care vine
pe-de-a-întregul deodată, ci cu fiecare realizare înfăptuită se
mai adaugă o părticică la acest răspuns...
Fiecare
realizare a unei realizări completează răspunsul la întrebarea
„De ce?”... Fiecare realizare în parte aduce o completare în
plus, definind din ce în ce mai bine răspunsul la întrebarea „De
ce?”... Aşadar, cu cât avem mai multe realizări şi cu cât
realizăm mai bine realizările făcute de noi şi de umanitate, cu
atât răspunsul la această întrebare devine din ce în ce mai
bun...
Răspunsul
la întrebarea „De ce?” e un răspuns mereu în completare,
niciodată deplin, dar întotdeauna aflat în creştere şi
expansiune... Răspunsul la această întrebare e realizarea
realizărilor de până acum, a celor din prezent şi a celor pe care
dorim să le înfăptuim în viitor... Cu cât mai multe realizări,
cu atât răspunsul la întrebarea „De ce?” devine din ce în ce
mai clar... El e suma realizărilor de o viaţă, a realizărilor
dintr-o istorie şi a realizărilor dintr-o veşnicie...
Răspunsul
la întrebarea „De ce?” e un răspuns aflat în continuă
creştere şi completare de sine!... Părţile acestui răspuns se
adaugă una peste alta precizând tot mai bine răspunsul complet...
Laura:
Care este...
Mihai:
Realizarea aflată în continuă exprimare de sine!
Laura:
Deci din ce cauză şi cu ce scop?
Mihai:
Din cauza unor realizări anterioare cu scopul unor
realizări prezente şi viitoare!
Laura:
Ce realizări?
Mihai:
Orice realizări care generează efecte, orice realizări
care sunt înfăptuite, orice realizări care pot fi înfăptuite...
Laura:
Deci răspunsul la întrebarea „De ce?” este...?
Mihai
(după un moment de tăcere): ...
Realizarea înfăptuirii unor realizări!
Laura:
Ce realizări?
Mihai:
Orice realizări considerate ca atare de către fiinţă...
adunate mereu una peste alta şi una lângă alta pentru a crea o
imagine din ce în ce mai clară a răspunsului existent pentru
întrebarea „De ce?”...
Laura:
Prin urmare, nu există nici un răspuns ultim, absolut,
complet la întrebarea „De ce?”, dar sunt o mulţime nesfârşită
de realizări mai mari sau mai mici care se leagă una de alta pentru
a creiona un răspuns parţial, dar din ce în ce mai bun, la
întrebarea „De ce?”...
Mihai:
Exact aşa!
Laura:
Şi atunci de ce fac oamenii sex?
Mihai:
Pentru că de fiecare dată când fac sex, realizează că
înfăptuiesc o mică realizare care contribuie, alături de multe
alte realizări similare, la realizarea unei înţelegeri din ce în
ce mai bune a răspunsului la întrebarea „De ce fac oamenii sex?”
Laura:
Şi de ce fac oamenii filosofie?
Mihai:
Deoarece de fiecare dată când filosofează, ei
realizează că înfăptuiesc o mică realizare filosofică care
contribuie, alături de multe alte realizări filosofice anterioare,
la conturarea din ce în ce mai clară a unui răspuns tot mai
complex, aflat în continuă dezvoltare, manifestat în legătură
directă cu întrebarea „De ce fac oamenii filosofie?”...
Laura:
Aşadar, de ce sex?
Mihai:
Pentru realizare!
Laura:
Şi de ce filosofie?
Mihai:
Pentru a o realiza!
Laura:
De ce?... Din ce cauză şi cu ce scop?
Mihai:
Datorită realităţii care este şi cauză, şi scop în
acelaşi timp – anume Realizarea!... Realizarea înfăptuirii unei
realizări!
Laura:
De ce?
Mihai:
Pentru realizarea înfăptuirii unei realizări...
Laura:
Nu se poate doar realizare, fără a realiza că
realizarea a avut loc?
Mihai:
Ba se poate şi realizare pur şi simplu!... De ce?...
Pentru a realiza ceva!... Ce?... Existenţa!... Dar răspunsul
complet la întrebarea „De ce?”, mai ales în ceea ce-i priveşte
pe oameni, este o triplă realizare – anume „realizarea
realizării unei realizări” sau altfel spus: „conştientizarea
înfăptuirii a ceva de valoare”...
Cauza
primă e impulsul spre realizare, iar scopul final este realizarea...
Laura:
Nu e invers?
Mihai:
E şi invers: cauza primă e realizarea, iar scopul final
este impulsul spre realizare... Mai precis, cauza primă e realizarea
venită dintr-un impuls spre realizare, iar scopul final e impulsul
spre realizare devenit realizare...
Sau,
altfel spus, cauza primă este impulsul spre realizare venit dintr-o
realizare, iar scopul final e realizarea care generează un impuls
spre o nouă realizare...
Oricum,
pe scurt, cauza primă şi scopul final sunt unul şi acelaşi lucru:
anume, Realizarea!
Laura:
Din realizare, prin realizare, spre realizare?
Mihai:
Da... Exact aşa!... În istoria umanităţii, pornind de
la realizările anterioare, din când în când, se realizează câte
ceva destul de important – şi astfel realizarea merge mai
departe!...
În
istoria vieţii, la un moment dat, pornind de la ceva realizări mai
vechi, ceva foarte important s-a realizat – posibilitatea
realizării unor noi realizări cu viaţă...
Viaţa
are în ea impulsul acesta spre realizare, impulsul de a face ceva,
de a face ceva cu sens şi de a face ceva de valoare...
„Realizare”
e un cuvânt cu trei sensuri: conştientizare (realizare), înfăptuire
(realizare) şi valoare (realizare)... care însă răspund toate la
întrebarea „De ce?”... în mod simultan (pentru conştientizare,
înfăptuire şi valorizare), dar mai ales în combinaţia
„conştientizarea înfăptuirii a ceva de valoare”, adică
„realizarea realizării unei realizări” – pe scurt,
„Realizare”!...
Prin
urmare, la întrebarea „De ce?” răspunsul este „Din realizare,
pentru realizare!”... Adică: din conştientizare pentru
conştientizare, din înfăptuire pentru înfăptuire şi din
valorizare pentru valorizare!
Laura:
Aşadar, de ce?
Mihai:
Din realizare în realizare pentru tot mai multă
realizare!
Laura:
Realizarea realizării unei realizări...
Mihai:
Exact... Răspunsul este „Realizare”!...
Laura:
Îmi place răspunsul tău... Mergem să realizăm o
plimbare?
Mihai:
Mergem!...
(Mihai
şi Laura ies de pe scenă ţinându-se de mână...)"
-
Extras din cartea “Ce este filosofia?”
- autor Radu Lucian Alexandru: