Ce este filosofia? - I - Filosofia este...
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
Personaje:
Ion, Ioana, Mihai, Laura, Gheorghe, Viorel (organizatorul
taberei), soţia lui Aurelia şi băieţelul lor Relucu.
Costume:
ţinute de vacanţă...
Decor:
Tabără de filosofie. Pădure, iarbă, luminiş. Sunete din natură.
În dreapta, corturi – primul al familiei organizatorului, apoi
corturile participanţilor. În mijloc, două măsuţe cu scaune
aferente...
(Viorel
iese voios din cort, face câteva exerciţii de înviorare, după
care, cu o lingură şi o oală scoase din cort, începe să facă
gălăgie, ca să trezească trupa...)
Viorel
(cu voce puternică): Scularea filosofilor!... Treziţi-vă fraţi
gânditori!... Fiinţe cugetătoare întru filosofie deschideţi
ochii şi reflectaţi la viaţă!... Nu mai dormiţi şi treziţi-vă
conştiinţa!... Vremea somnului a trecut!... E timpul să vă
deşteptaţi!... Treziţi-vă!... A început o nouă zi pentru
filosofie!
Aurelia
(ieşind din cort nervoasă): Nu mai zbiera măi zăpăcitule, că
ne-am trezit!
Viorel:
Credeţi voi că v-aţi trezit!... În fapt voi încă dormiţi! –
Treziţi-vă!... Treziţi-vă şi filosofaţi!... Treziţi-vă spre
filosofie! (Bate în continuare în oală...)
Relucu
(somnoros, iese împleticit şi o trage pe mama sa de mână): Mamă!
Mamă!
Aurelia:
Ce e puiu' mami?
Relucu:
Mamă... Ce e aceea „filosofie”?... De ce s-a speriat tati?
Aurelia
(către Viorel): Mai taci mă nebunule, că uite: ai trezit
copilul!...
Aurelia
(către copil): Nu te speria mamă! Filosofia nu e pentru copii!
Du-te înapoi în cort şi te culcă!
Relucu:
Dar mami... Dacă filosofia nu e pentru copii, de ce m-a trezit tati?
Aurelia:
De nebun ce e, de aia!... Haide puişor şi te culcă aici lângă
cort, dacă nu mai vrei înăuntru...
(Copilul
se întinde pe o saltea şi dă să adoarmă. Aurelia se aşează pe
un scaun şi se uită cu grijă spre copilaş...)
(O
parte din participanţi (Mihai, Laura şi Gheorghe) ies de prin
corturi uşor dezorientaţi...)
Viorel
(către participanţi): Bună dimineaţa trupă! Hai, cu toţii,
treceţi la exerciţii de înviorare!... Sunt foarte bune pentru corp
şi minte!...
Gheorghe
(căscând): Bună Viorel...
Laura
(căscând): Bună dimineaţa...
Viorel:
Haideţi!... Hai să ne punem fiinţa în mişcare!...
(Viorel
indică prin semne celor care s-au trezit să i se alăture în a
face câteva exerciţii de înviorare – ceea ce şi fac, nu însă
cu prea mare entuziasm...)
Viorel
(după ce fac câteva exerciţii): Ajunge fraţilor cu gimnastica
pentru trup! Să trecem acum la înviorarea minţii!... V-aţi trezit
cu toţii?
Laura
(căscând): După câte văd, Ion şi Ioana încă nu au ieşit
din cort...
Viorel:
Aha! Nu prinde trezirea de ei prea uşor!... Trebuie atunci să
insistăm. Cine nu vrea să filosofeze de bună voie va filosofa
forţat... Aşa e viaţa! Aşa e şi în tabăra noastră de
filosofie!
(Viorel
le face semne şi le şopteşte să pună şi ei mâna pe ceva oale/
obiecte şi să se apropie de unul din corturi, apoi încep deodată
să facă gălăgie cu toţii, stând în jurul cortului celor
adormiţi...)
Viorel
(după ce zgomotul încetează, pe un ton oficial): Treziţi-vă
fraţi adormiţi!... Deschideţi ochii! Ciuliţi urechile! Căscaţi
gura!... Şi hai: ieşiţi la aer! Mişcaţi-vă existenţa şi vă
treziţi raţiunea!...
Gheorghe:
Scularea, bă! Scularea, fă! Scularea, mă!...
Laura
(fără vlagă, uşor adormită): Haai... haai... Hai fraţilor,
hai!... (Căscând:) Suuus!... Suus!!!... Haaai... Hai
suus!...
Mihai
(cu putere, ritmat, fără grabă): Treziţi-vă!...
Sculaţi-vă!... Ridicaţi-vă!... Lăsaţi visele! E timpul să
vegheaţi!
Viorel:
Treziţi-vă spre filosofie!
Relucu
(ridicându-se de pe saltea): Mami! Mami!...
Aurelia:
Ce e dragu' mami?
Relucu
(somnoros): Mami... Ce e filosofia?
Aurelia
(nervoasă): Nebunia din capul lu' taică-tu! Că i-am zis să nu
mai zbiere, da' el ce ştie? – Doar filosofie!... Filosofie în
sus, filosofie în jos... Doar atâta îl duce capu'!...
(Privind
în direcţia soţului îşi flutură mâna în dreptul tâmplei
indicându-i acestuia că îl consideră dus cu pluta...)
Relucu:
Dar mami, de ce se face atâta gălăgie când oamenii filosofează?
(Căscând:) Nu pot şi ei să filosofeze în linişte?...
Aurelia:
Lasă mamă şi nu îţi mai bate tu capul cu problemele filosofiei,
că eşti prea mic să pricepi acum ce e filosofia! Haide, mai bine,
să mergem până la râu, să te speli pe faţă!...
(Relucu
şi Aurelia ies prin stânga.)
Viorel
(către cei treziţi): Haideţi să mai facem nişte
gimnastică!... (Se îndepărtează de cortul adormiţilor şi
încep să facă câteva mişcări de înviorare...)
(Ion
şi Ioana ies din cort şi, întinzându-şi oasele, cască
nedumeriţi...)
Ion:
Ce e bre cu gălăgia asta?... Cine s-a trezit? Şi de ce?
Gheorghe
(apropiindu-se de Ion): Noi ne-am trezit, bădiţă! Nu se vede?
Ion:
Ba se vede! Da' eu întreb: de ce?... Nu e cam devreme?... Şi de
unde atâta grabă? Că doar avem toată ziulica la dispoziţie să
filosofăm!... Şi apoi aseară, până târziu, în jurul focului de
tabără, ce am făcut?!
Gheorghe:
Am filosofat, evident!
Ion:
Păi vezi?! Tot filosofăm, una-întruna... (Mai încet, către
Gheorghe:) Ar putea şi Viorel să ne lase mai moale, că totuşi
filosofia nu e bufet să stai toată ziua în ea!...
Ion
(către Viorel): Bună dimineaţa maestre! Ce trezire
încântătoare ne-aţi mai făcut azi! O vom ţine minte pentru
posteritate!
Viorel:
Bună trezire, stimabililor! Haideţi şi voi la un pic de
gimnastică... (În timp ce face nişte mişcări de înviorare,
în principal cu mâinile:) Că apoi ne luăm pe stomacul gol...
(căscă cu elan) filosofia de dimineaţă... în cadrul unei
mini-conferinţe... filosofice... de... înviorare!... Vom dezbate
tema:... Ce este... filosofia?
Gheorghe:
Iară?! Păi aseară ce am făcut?
Viorel
(oprindu-se din a face exerciţii...): Iară Gheorghe, iară! Că
asta face filosofia mai întâi de toate – se chestionează
sceptică pe ea însăşi!
Mihai:
Nu putem discuta despre altceva?
Viorel:
Propui ceva anume, Mihai?
Mihai:
Da – haideţi să discutăm despre... despre... Despre ce... să
discutăm noi aşa de dimineaţă?... (Că mie îmi stă mintea doar
la mâncare!...)
Ioana:
Am putem discuta despre mâncare... Da!... despre procesul ontologic
specific asimilării hranei în fiinţă la ceasul soarelui răsare
peste a noastră dorinţă... Dar poate ar fi mai bine, dacă am uita
puţin de mâncare şi dorinţă şi ne-am limita la a contempla
puţin timpul prezent... pentru a sorbi în noi puţină linişte...
după gălăgia de adineauri...
Viorel:
Bine dragilor – despre timp vreţi să discutăm, despre timp
vom discuta!... Staţi jos să reflectăm! Sau dacă unii reflectaţi
mai bine în picioare, rămâneţi în picioare! – Fiecare să se
aşeze sau să se mişte cum crede el că se simte mai bine!
Ioana:
Putem sta şi în cap?
Viorel:
Puteţi! Dar nu ştiu la ce vă foloseşte!
Ioana:
Atunci mai bine să stăm în fund!...
Viorel:
Că bine zici! (Se aşează cu toţii pe scaunele de vacanţă.)
Ion:
Haide maestre... spune-ne atunci ceva despre timp – pe stomacul
gol, dacă zici matale că astfel prindem filosofie mai bine!...
Dar... te rog... mai încet şi cu dulceaţă în glas, că, după
trezirea pe care ne-ai făcut-o azi, urechile noastre sunt un pic mai
sensibile!...
Viorel
(pregătindu-se să-şi înceapă discursul): Hm, hm...
(Îşi
drege glasul şi îşi aranjează ţinuta...) Ascultaţi deci!...
Relucu
(strigând): Tati! Tati! (Copilul intră în fugă pe scenă.)
Viorel:
Da tati!... Care e baiul?
Relucu:
Tati... Ce e filosofia?
Viorel:
Vedeţi cine ştie ce trebuie să întrebe?... Vă face de ruşine un
copil! Doar v-am spus că trebuie să lămurim problema filosofiei
mai întâi – şi un copil de zece ani ştie asta!
Viorel
(către Relucu): Du-te tată de aici, du-te la mami şi întreab-o
pe ea, că eu am treabă acum!...
(Aurelia
a intrat pe scenă în urma lui Relucu, a mers la cort şi, fără să
intre de tot în el, acum căuta ceva prin interiorul lui.)
Relucu
(schimonosindu-se): Dar tati, mami zice că nu poate să-mi
spună, că sunt prea mic şi că nu pricep... şi nu vrea să-mi
spună!...
Viorel:
Aşa deci... Nu vrea să-ţi spună... Bine, atunci lasă că îţi
spun eu. Stai aici jos lângă tati, ca să vă explic la toţi ce e
filosofia... Aşadar, fraţilor, filosofia este...
Aurelia
(apropiindu-se de Viorel cu o plasă în mână): Iarăşi umpli
mintea copilului cu prostii? Vrei să-mi facă pe urmă capul
calendar? Să mă tot întrebe despre cuvintele voastre filosofice –
de mă strică de cap toată ziua?!...
Aurelia
(către Relucu): Hai mamă de aici!... Hai să mergem din nou pe
malul râului, să îţi dau ceva bun de mâncare. Lasă-l pe
taică-tu, că, oricum, el nu te învaţă decât prostii!...
(Aurelia
iese cu Relucu de pe scenă.)
Viorel
(mâhnit de reacţia Aureliei, ridicându-se de pe scaun): Ştiţi
ce? Mi-o cam întrerupt nevasta cheful de filosofare. Haideţi să
mergem şi noi până la râu, să vă învioraţi şi să vă
treziţi pe deplin, că am impresia că încă sunteţi cam somnoroşi
şi, prin urmare, nu vă prea stă capul la filosofie... Iar cei care
sunteţi mai flămânzi puteţi să vă luaţi cu voi ceva gustări
potrivite pentru micul dejun... să mâncăm ceva pe malul râului...
(Cu
excepţia lui Ion, se ridică cu toţii de pe scaune şi îşi iau de
prin corturi ceva de-ale gurii...)
Viorel
(în timp ce păşeşte spre ieşire): Haideţi fraţilor!... Să
mergem să ne trezim!... Să ne înviorăm minţile şi să le
deşteptăm pe deplin... spre filosofie!
(Viorel, Gheorghe, Mihai şi Laura ies de pe scenă prin stânga.)
(Ion
rămâne îngândurat, aşezat pe scaun lângă o măsuţă de
vacanţă. Ioana pleacă cu ceilalţi, să meargă la râu, dar când
să iasă de pe scenă, privind înapoi, îl vede pe Ion şi se
întoarce încet spre el. Când ajunge lângă el, îl întreabă:)
Ioana:
Ce faci Ioane, nu vii?
Ion
(după o mică ezitare, cuprins în gânduri): Ioana!
Ioana:
Da?!
Ion:
Ioana... Vreau să te întreb ceva!
Ioana:
Ce?
Ion:
Exact asta vreau să te întreb: ce?
Ioana:
Ce?!
Ion:
Da!... Ceee?...
Ioana:
Daa?!...
Ion:
Tu Ioana, ceee... ?
Ioana:
Da mă Ioane, zi odată!...
Ion:
Auzi tu Ioana... ceee??...
Ioana:
Ce „ce”, mă Ioane?! Hai nu mă mai fierbe... şi zi odată ce...
ai de zis!
Ion
(după o mică pauză): Cum adică „Ce „ce”?” tu Ioana?!
Ioana:
Păi aşa cum auzi: ce este cu „ceee?”...?
Ion:
Adică mă întrebi „Ce este?”?
Ioana
(aşezându-se pe un scaun lângă Ion): Exact: Ce este cu acest
„ce”?
Ion:
Hm, deci „Ce”, adică el... „Ce este?”, adică tot el?
Ioana:
Nu domnule: „Ce este cu „ce”?”... Adică, ce întrebare voiai
să-mi pui, care începea cu „ce”?
Ion:
A... Deci pe tine nu te interesează ce anume este, aşa în
general, adică ce anume are fiinţă, ci doar ce este „ce”,
adică el în particular... Şi nici măcar el, ci doar o anumită
specie a lui, adică ce este acel lucru despre care eu voiam să te
întreb ce este cu el...
Ioana:
Exact... eşti pe drumul cel bun!...
Ion:
Tu vrei deci să ştii ce întrebare anume mă frământă pe
mine, care începe cu „ce” şi, mai ales, cu „ce este”...
Ioana:
Ei... Nu vreau să ştiu neapărat!... Dar dacă tot ai adus
vorba, acum poţi să-mi spui, dacă nu te deranjează, că văd că
te cam codeşti, că eziţi chiar... O fi vreo problemă personală...
Foarte bine... Dacă e prea delicată problema, poţi să o amâni pe
altă dată, că nu mă supăr...
Ion:
Dar de ce să te superi? Eu voiam doar să te întreb ceva
simplu...
Ioana:
Anume?
Ion:
Anume, cee esteee... Deci ce este....
Ioana:
Aşa...
Ion:
Ce este...
Ioana:
Da....
Ion:
Iaca îţi spun, dacă eşti curioasă!...
Ioana:
Cine? Eu?
Ion:
Da, tu! Nu eşti curioasă?
Ioana:
Bine, recunosc, te rog să-mi spui „Ce este...”
Ion:
Ce-i cu tine?
Ioana:
Cu mine?
Ion:
Da: ce este cu tine?
Ioana:
Ce să fie? Nu-i nimic...
Ion:
Nimic?
Ioana:
Păi nu!... Nu-i nimic!... E.. ceva!... Dar în rest sunt ok...
Ion:
Ce anume?
Ioana:
Sunt curioasă!
Ion:
Eşti curioasă?
Ioana:
Da. Sunt curioasă să aflu ceee... Ce-i cu tine?
Ion:
Cu mine?
Ioana:
Dar cu cine? Mai vezi pe cineva pe aici?
Ion:
Ce să fie Ioana? Nu-i nimic...
Ioana:
Nimic?
Ion:
Nimic...
Ioana:
Şi atunci ce e cu povestea aceasta cu „ce”?
Ion:
A, nimic... Voiam doar să-ţi pun o întrebare.
Ioana:
Ce... întrebare?
Ion:
Dar nu ştiu dacă poţi tu să-mi răspunzi...
Ioana:
Hai, încearcă-mă!
Ion:
Bine... „Ce este filosofia?”
Ioana
(după o mică pauză): Ce filosofie?
Ion:
Păi filosofia!
Ioana:
... Care filosofie?
Ion:
Toată filosofia!
Ioana:
Toată?
Ion:
Toată!
Ioana:
Ascultă Ioane, tu ai ceva cu
mine? Te-am supărat cu ceva?
Ion:
Nu! Dar de ce întrebi?
Ioana:
Păi dacă nu te-am supărat cu
nimic, de ce vrei tu să ştii toată
filosofia?
Ion:
Ce filosofie?... La ce te
referi? Este vreo filosofie... de care eu nu am cunoştinţă şi
despre care tu vrei să-mi povesteşti mai multe?
Ioana:
Ă... Nu! Nu cred!... A, ba da:
ar fi una!
Ion:
Care?
Ioana:
Filosofia întrebării...
Ion:
Interesant... Are şi filosofia
o întrebare?... Pardon: am vrut să zic: are şi întrebarea o
filosofie a ei?
Ioana:
Are... Cum să nu aibă? Şi
încă ce filosofie! – Una dintre cele mai interesante!
Ion:
Ia-auzi! Şi ce e aşa de
interesant la această filosofie?
Ioana:
Totul!
Ion:
Totul?
Ioana:
Totul!
Ion:
Ia ascultă Ioana!... Tu ai ceva
cu mine? Te-am deranjat cu ceva?
Ioana:
Nu! Dar de ce întrebi?
Ion:
Păi, tu chiar crezi că există
o filosofie la care totul să fie interesant?
Ioana:
Da!
Ion:
Care e acea filosofie?
Ioana:
Eu... Eu sunt!... Sau nu mă
găseşti interesantă?
Ion:
... Ba da!... Te găsesc foarte
interesantă!...
Ioana:
Normal! Aşa şi trebuie: la
mine totul este interesant, deoarece pentru mine totul este
interesant!
Ion:
Totul?
Ioana:
E... Nu am vrut să zic asta...
Mai presus de toate tu eşti cel care mă interesează... Dar,
dincolo de asta, totul mă interesează!
Ion:
Normal... Cine a mai văzut
femeie pe care să nu o intereseze totul?... Dar, acum şi aici, ce
găseşti tu aşa de interesant la filosofia întrebării?
Ioana:
Te găsesc pe tine!
Ion:
Pe mine?
Ioana:
Da, pe tine: nu voiai tu să-mi
pui o întrebare?
Ion:
Ba da... Dar, dacă tot am ajuns
la filosofia întrebării, vreau acum să-ţi pun o altă întrebare:
tu eşti interesată de mine sau de întrebările pe care eu ţi le
ridic în conştiinţă?... Ce-i mai important pentru tine: eu?...
Sau... întrebarea mea?
Ioana:
Ai şi tu... o întrebare?
Ion:
Am, cum să nu am?... Chiar mai
multe!
Ioana:
Mai multe?... Te-ai încurcat cu
mai multe întrebări deodată?
Ion:
Da!
Ioana:
Hi!... Cum se poate aşa ceva?
Ion:
Se poate Ioana!... Ce-ţi
veni?...
Ioana:
Ce să-mi vină?... Mi-a
venit... o întrebare!
Ion:
Ce întrebare?... De fapt,
lasă... Lasă deocamdată deoparte întrebarea ta şi răspunde la
întrebarea mea: ce-i mai important pentru tine: fiinţa? (De
exemplu, fiinţa mea...) Sau... întrebarea? (De exemplu, întrebarea
mea...)
Ioana:
Ai şi tu... o Întrebare?
Ion:
Am! Vrei să ţi-o arăt?
Ioana:
Vreau... dar nu acum, mai
încolo!... Că acum vreau să-ţi răspund la întrebarea
precedentă!
Ion:
Răspunde!
Ioana:
Vai, ce greu îi!... De ce mă
pui la o astfel de încercare? De ce vrei tu să aleg între fiinţă
şi întrebare? Mie îmi plac amândouă!
Ion:
Deci îţi sunt plăcute şi
fiinţa mea, şi întrebările mele?
Ioana:
Câteodată...
Ion:
Numai câteodată?
Ioana:
Nu... Adică... tot timpul...
găsesc plăcere în tine, dar câteodată mă enervează...
întrebările tale!
Ion:
Da?
Ioana:
Nu! Adică... nu mă enervează
chiar aşa de tare... dar câteodată da...
Ion:
Aşa deci... Prin urmare, nu-ţi
plac întrebările mele...
Ioana:
Ba nu!... Să ştii că unele
îmi plac!
Ion:
Ca de exemplu?
Ioana:
Ă... ca de exemplu... „Ioana...
mă iubeşti la fel de mult pe cât te iubesc eu?”
Ion:
Interesant... Când te-am
întrebat asta?
Ioana:
Nu m-ai întrebat?
Ion:
Ă... nu ştiu... Adică...
probabil... că te-am întrebat... Nu?
Ioana:
Nu!... Nu m-ai întrebat!
Ion:
Şi... vrei să... te întreb
acum?
Ioana:
Nu m-aş supăra!
Ion:
Ă... ok!... Dar nu vrei să te
întreb altădată? Că mi se pare că acum discutam despre alte
întrebări... şi să nu ne încurcăm în prea multe întrebări...
Ioana:
Deci nu mă iubeşti!
Ion:
Vai! Da' cum poţi crede aşa
ceva?... Eu poate te iubesc chiar mai mult decât mă iubeşti tu pe
mine!
Ioana:
Nu!... Nu se poate!... Iubirea
mea pentru tine e mult mai mare decât iubirea ta pentru mine!
Ion:
Nu!... Nu se poate! Iubirea mea
pentru tine e mult mai mare decât iubirea ta pentru mine!
Ioana:
Deci nu mă iubeşti!
Ion:
Ba da! Ai dreptate: iubirea ta e
mult mai mare... clar!
Ioana:
Păi vezi? Trebuie să-ţi ştii
locul în iubire, înţelegi?... Femeia trebuie să iubească mai
mult, că aşa e ea făcută... Iar bărbatul trebuie să respecte
această ierarhie naturală care există în iubire...
Ion:
Desigur iubi... Ai dreptate!...
Nu ştiu ce m-a apucat să te iubesc mai mult decât mă iubeşti tu
pe mine! Îmi cer scuze! Nu se va mai repeta!...
Ioana:
Aşa te vreau! Bravo!
Ion:
Bun! Acum, dacă ne-am lămurit
care din noi iubeşte mai mult, putem reveni la întrebările
noastre?
Ioana:
Te rog!
Ion:
Deci... Vreau să-ţi pun o
întrebare!
Ioana:
Altă întrebare?
Ion:
Nu... Aceeaşi întrebare, dar
altfel întrebată...
Ioana:
Zi!
Ion:
Hm, hm... Ce înţelegi tu mai
exact prin... filosofia întrebării?
Ioana:
Totul!
Ion:
Totul?
Ioana:
Da, totul! Filosofia întrebării
are ca obiect de studiu tot ceea ce există şi poate fi legat de o
întrebare... adică, totul!
Filosofia
întrebării este ramura cea mai importantă a filosofiei... Dacă nu
vrei să-ţi pui o întrebare, nu poţi primi un răspuns... Şi dacă
nu ştii cum să te întrebi, dacă nu ştii să insişti, dacă nu
ştii să cauţi, răspunsul nu vine la tine...
Ion:
Sunt de acord! Ba eu susţin
chiar mai mult... Anume, că nu există filosofie fără întrebare
şi întrebare fără filosofie! Chiar la asta meditam... Şi ştii
ce voiam eu să te întreb?
Ioana:
Ce?
Ion:
Ce este filosofia?
Ioana:
Care filosofie?
Ion:
Filosofia... toată filosofia!
Ioana:
Prin urmare: „Ce este toată filosofia?”
Ion:
Da!
Ioana:
Da, ce?
Ion:
Da – adică ea toată – ce este?
Ioana:
... Păi... este filosofie!
Ion:
Nu este „Ce?”?
Ioana:
Ce fel de „Ce”?
Ion:
Cum „Ce fel de „Ce”?”?!... „Ce”!...
„Ce?” – simplu, necomplicat, în toată frumuseţea lui de...
„ce?”!
Ioana:
... A!... Atunci este şi „Ce?”!
Ion:
Doar „Ce?”?
Ioana:
Nu! E mai mult de atât!
Ion:
Anume?
Ioana:
Anume, de exemplu, cine?, unde?, când?, cum?, cât?, de ce?... Sau,
de exemplu, „Ce este?”!
Ion:
Ce fel de „Ce este?”?
Ioana:
Cum ce fel de „Ce este?”?
Ion:
Păi da: – Ce?
Ioana:
Ea!... Ce anume este ea!?
Ion:
Care ea?...
Ioana:
Ea... eu... una!
Ion:
Ea? Tu? Una?... Care ea? Femeia?
Ioana:
Şi ea!... Dar nu ea!...
Ion:
Dar cine?
Ioana:
Ea!... Ştii tu cine!
Ion:
Ştiu?
Ioana:
Sigur ştii!
Ion:
Cine?
Ioana:
Ce?
Ion:
Cine?
Ioana:
Cum?!
Ion:
Cine??
Ioana:
De ce?
Ion:
Nu de ce!! Cine?!
Ioana:
Unde?
Ion:
Nu unde! Cine?... Cine este
ea?... Ea!
Ioana:
Nu e „ce”? Adică, ce anume
este ea?
Ion:
Cine?
Ioana:
Filosofia, Ioane!...
Filosofia...
Ion:
Filosofia?...
Ioana:
Da, desigur... filosofia: Ce
este filosofia?...
Ion:
Aha... Păi, de exemplu: „Ce este filosofia?”
Ioana:
Hm... Ţi-am mai răspuns la întrebarea asta!
Ion:
Dar nu era o întrebare. Era un
răspuns: răspunsul la întrebarea „Ce este filosofia?” este
întrebarea „Ce este filosofia?”!
Ioana:
Deci după tine „filosofia”
se defineşte ca identitate prin întrebarea „Ce este filosofia?”?
Ion:
Da! Filosofia este „Ce este
filosofia?”...
Ioana:
Şi ce este filosofia?
Ion:
Filosofia, de cele mai multe
ori, este acea realitate care se întreabă cine este ea!
Ioana:
Şi cine este ea?
Ion:
Dar tu cine eşti?
Ioana:
Eu sunt... cea care acum te
întreabă pe tine: „Cine eşti tu?”...
Ion
(după o clipă de tăcere): Când
eu mă întreb „Cine sunt eu?”, atunci sunt filosofia în
acţiune!
Ioana:
Da... Exact asta zicem şi eu
când ţi-am răspuns mai devreme la întrebarea „Ce este
filosofia?”...
Ion:
Chiar?... Şi ce ai răspuns?
Ioana:
Am zis că „filosofia este filosofie”!
Ion:
Aha... înţeleg: şi eu sunt
eu, şi tu eşti tu, şi ei sunt ei, şi este este este, şi ce este
ce, şi filosofia este filosofie...! (Zâmbind cu
subînţeles:) Da... înţeleg!...
Ioana:
Ce rânjeşti acolo? Nu e aşa?
Ion:
Ba da! Cum nu? Ea este ceea ce este, că doar nu o fi ceea ce nu
este... Dar problema este: „Ce este?”
Ioana:
„Ce este?”... La
ce te referi când întrebi „Ce este?”?
Ion:
La ceea ce este!
Ioana:
Şi ce este?
Ion:
Păi asta întrebam şi eu!
Ioana:
Dar asta e simplu: eu sunt, tu
eşti, el este...
Ion:
Ce?... Ce este?
Ioana:
Existenţă... realitate...
fenomen... subiect... viaţă... mişcare... întrebare...
Ion:
Nu e şi filosofie?
Ioana:
Ba este! Eu sunt... şi sunt
filosofie! Tu eşti... şi eşti întrebare! Noi suntem... şi suntem
filosofia întrebării!
Ion:
A!... Filosofia întrebării!
Acum înţeleg: întrebarea mea cu filosofia ta se unesc spre mişcare
şi ceea ce rezultă e „filosofia întrebării”!...
Ioana:
Stai puţin, că nu ştiu ce ai
înţeles tu... Poate nu ai înţeles bine... Mai zi odată!
Ion:
Dar e evident iubi: întrebarea
bărbatului interacţionând în mod direct cu filosofia femeii duce
la manifestarea spontană a unei mişcări ritmice pe care o putem
numi „filosofia întrebării”!
Ioana:
Nu înţeleg!
Ion:
Adevărul e că nu se poate
explica!... Trebuie să vezi tu cu ochii tăi întrebarea... şi, mai
ales, să o simţi cum lucrează, în interiorul filosofiei tale,
prin mişcare repetată...
Ioana:
Adică... să simt...
întrebarea... în interiorul... filosofiei mele?...
Ion:
Da!
Ioana:
Parcă văd unde baţi!... Dar e
şi normal: filosofia mea e filosofia întrebării... şi ce ar putea
să se zbată în ea decât o întrebare? Şi ce mai întrebare!... O
mare întrebare! Una profundă, adâncă, intimă!
Ion:
Exact!
Ioana:
Stai puţin! Tu ce-ai
înţeles?... Sper că nu ai înţeles că eu mă refeream la...
filosofia... întrebării!
Ion
(râzând): Ba da! Trebuia să
înţeleg altceva?
Ioana
(râzând şi ea): Nu! Adică
da!... Eu vorbeam de filosofia întrebării şi tu văd că ai
înţeles că... eu vorbeam de... „filosofia întrebării”!...
Ion
(zâmbind): Normal, despre ce
altceva să vorbeşti? – Filosofie plăcută spre trăire...
întrebare dulce spre simţire... Întrebare adâncită spre unitate,
filosofie chemată de iubire spre patimi înfocate!...
Ioana:
Da!... E foarte profundă
„filosofia” asta... dar nu eşti reducţionist?
Ion:
Ba da... Mie îmi place să
reduc totul la o simplă problemă de filosofie!
Ioana:
Ce problemă?... Cine sunt eu?
Ion:
E şi asta o problemă... dar
nu... Alta e problema!...
Ioana:
Care?... Ce este iubirea?
Ion:
Şi asta e o problemă,
într-adevăr... Dar nu... Problema la care se reduce „filosofia”
este „Ce este filosofia?”!
Ioana:
Nu sunt de acord! Nu poţi
reduce filosofia la o întrebare!
Ion:
Nu?
Ioana:
Nu... Adică nu cred că o poţi
reduce la o singură întrebare... Cum nu o poţi reduce nici la un
singur răspuns!...
Ion:
Ba o poţi reduce – şi,
uneori, e chiar recomandată această reducere a tuturor întrebărilor
la o singură întrebare... La fel cum, uneori, e recomandată şi
reducerea tuturor răspunsurilor la un singur răspuns!... Tu eşti
femeie şi trebuie să înţelegi acest impuls reducţionist, doar
vrei să reduci toţi bărbaţii la unul singur – anume, la iubirea
vieţii tale!... Ba chiar mai mult de atât: tu vrei ca bărbatul tău
să reducă şi el toate femeile la o singură femeie: să te vadă
doar pe tine şi pe nici o alta!... Tu să fii pentru el singura
femeie din univers... şi el să fie pentru tine singurul bărbat din
existenţă!
Ioana:
Şi ce e rău în asta?
Ion:
Rău? Nu e nici rău, nici
bine... E aşa cum e... Totuşi bănuiesc că eşti conştientă de
faptul că tu nu eşti singura femeie din univers şi că eu nu sunt
singurul bărbat din existenţă!...
Ioana:
Chiar?... Eu nu sunt singura ta
femeie? Mai ai vreo alta?
Ion:
Eu credeam că tu ştii răspunsul la această întrebare...
Ioana:
Îl ştiu... Hai să trecem la
altă întrebare!
Ion:
La ce întrebare?
Ioana:
Uite: spune-mi, de exemplu, ce
este, pentru tine, femeia?
Ion:
„Ce este femeia?”
Ioana:
Da... Ce este femeia?
Ion:
Ţi-am răspuns: femeia este „Ce
este femeia?”...
Ioana:
Femeia este o întrebare?
Ion:
Dacă aş şti, te-aş mai întreba?
Ioana:
Desigur... Poate că vrei să auzi ce răspuns dau eu acestei
întrebări...
Ion:
Ce răspuns dai? ... Pentru tine, ce este femeia?
Ioana:
Femeia? Habar n-am!... Tu, de exemplu, ştii ce este bărbatul?...
Sau ce este omul?... Sau ce este viaţa?...
Ion:
Da, ştiu!
Ioana:
Ce?
Ion:
„Ce este filosofia?”
Ioana:
Adică, femeia e filosofie,
bărbatul e filosofie, omul e filosofie şi viaţa e filosofie?
Ion:
Da!
Ioana:
Ce fel de filosofie?
Ion:
Filosofia care se identifică cu
„Ce este filosofia?”...
Ioana:
Care filosofie?... Filosofia
care întreabă „Ce este filosofia?” sau aceea care răspunde „Ce
este filosofia?”...
Ion:
Ambele!...
Ioana:
Vrei să ştii ce cred eu că
este femeia, respectiv filosofia?
Ion:
Vreau!
Ioana:
Femeia este femeie şi filosofia este filosofie!
Ion:
Haide Ioana – fii te rog serioasă! – Că doar eu te întreb
serios!
Ioana:
Ioane dragă – dar şi eu îţi răspund la fel de serios!
Ion:
Ce?
Ioana:
Iată-mă-s!...
Ion:
Iată un răspuns! Şi celălalt?
Ioana:
Iată-mă-s din nou!...
Ion:
Ai dreptate: filosofia se vede prin tine!
Ioana:
Păi vezi?!
Ion:
Văd!
Ioana:
Ce anume?
Ion:
Văd... te văd... Dar nu pricep...
Ioana:
Ce nu pricepi? „Ce este filosofia?”
Ion:
Exact!
Ioana:
Dar parcă ziceai că filosofia este „Ce este filosofia?”...
Prin urmare, tu ştii răspunsul la întrebarea „Ce este
filosofia?”...
Ion:
Îl ştiu?
Ioana:
Da! Răspunsul tău este „Ce este filosofia?”...
Ion:
Şi ce este ea?...
Ioana:
Acum vrei să ştii răspunsul meu la această întrebare?
Ion:
Da!
Ioana:
Dar eu ţi-am dat un răspuns... Ba chiar două: mai întâi, că ea
este ea... şi apoi, că eu sunt ea...
Ion:
Frumoase răspunsuri! Dar prin ele nu mi-ai răspuns!
Ioana:
Ce?
Ion:
Cine mi-a răspuns?... Şi de
ce?...
Ioana:
Bună întrebare!...
Ion:
Nu-i la fel de bună precum
întrebarea următoare...
Ioana:
Ce este filosofia?
Ion:
Da. – Ce este ea?
Ioana:
Mai întâi, o să reiau
răspunsul cu „filosofia este filosofie” şi o să adaug, apoi,
că eu sunt eu, tu eşti tu, femeia este femeie, bărbatul este
bărbat şi viaţa este viaţă...
Ion:
E bun răspunsul, dar... Când
zici că filosofia este filosofie, tu nu-mi spui ce este „filosofia”
pe care tu o identifici cu filosofia!
Filosofia-răspuns
rămâne, prin urmare, nedefinită şi, astfel, filosofia-întrebare
rămâne, în esenţă, ori fără răspuns, ori tot o întrebare...
Ioana:
Dar şi tu faci la fel: când zici că filosofia este „Ce este
filosofia?”, tu nu-mi spui ce este filosofia pe care tu o
identifici cu întrebarea „Ce este filosofia?”... Filosofia ta
despre sinele filosofiei, în loc să fie un răspuns, rămâne tot o
întrebare...
Ion:
Nu cred! Filosofia mea răspunde la întrebarea „Ce este
filosofia?” cu întrebarea „Ce este filosofia?”, iar această
întrebare este unul din cele mai bune răspunsuri care se pot da
întrebării „Ce este filosofia?”... Astfel, acest răspuns ne
arată că filosofia este intim legată de interogaţie şi, mai
ales, de interogaţia de sine – că ea este acea realitate care
întreabă şi care se întreabă...
Ioana:
Fără să primească niciodată răspuns?
Ion:
Câteodată da!... Ea primeşte însă şi răspunsuri, doar că,
de foarte multe ori, ele ridică, la rândul lor, noi întrebări...
Ioana:
Adică tu vrei să zici, de exemplu, că formularea „filosofia este
filosofie” cere o întrebare?
Ion:
Da...
Ioana:
Ce întrebare?
Ion:
Filosofia ta cere întrebarea
mea!
Ioana:
De ce?
Ion:
Ca să se realizeze esenţa
filosofiei, care este...
Ioana:
Filosofia întrebării?
Ion:
Nu! Adică da... Şi asta! Dar
aceasta era filosofia ta... A mea e alta...
Ioana:
Care?
Ion:
Filosofia filosofiei! Adică,
filosofia care se întreabă ce este filosofia!... Filosofia care-şi
pune, de exemplu, întrebarea următoare: filosofia este filosofie?
Ioana:
Şi ce ai vrea să fie? Altceva?
Ion:
Câteodată mi se pare că
filosofia nu este filosofie... De multe ori, am impresia că anumite
filosofii nu au aflat încă ce e aceea o întrebare sau un răspuns,
că ele nu şi-au pus niciodată în mod serios problema aflării
identităţii lor esenţiale şi a rostului lor fundamental...
Ioana:
Din ce cauză?
Ion:
Fiindcă există şi o filosofie
fără filosofie – o filosofie a lipsei de filosofie, o filosofie
din care lipseşte întrebarea „Ce este filosofia?” – una care
nu cunoaşte răspunsul „Ce este filosofia?”...
Ioana:
Deci e posibil ca filosofia să
nu fie filosofie?
Ion:
Nu, nu e posibil! Orice
filosofie este filosofie, doar că nu orice filosofie este conştientă
de sine!
Ioana:
Atunci filosofia este filosofie?
Ion:
Este şi nu este!... Eu te întreb, de exemplu, dacă nu cumva ea e
mult mai mult sau mult mai puţin decât este?
Ioana:
Nu! Nu e! Filosofia e exact atât cât este!
Ion:
Eşti sigură?
Ioana:
Foarte sigură!
Ion:
Şi cât este filosofia?
Ioana:
Cât ea însăşi!
Ion:
Bine... am înţeles... la fel cât ea! Dar cât?
Ioana:
În raport cu ce?
Ion:
De exemplu, cu „este”!
Ioana:
În raport cu „este” „filosofia” e cât „este” şi „este”
e cât „filosofia”, pentru că „filosofia este” şi „este”
e „filosofia”!
Ion:
Aha... deci nu vrei să defineşti nici „filosofia” şi nici
„este”!
Ioana:
Nu vreau! Te deranjează?
Ion:
Nu mă deranjează! Dar nu vrei sau nu poţi?
Ioana:
Nici nu vreau şi nici nu se poate!
Ion:
De ce?
Ioana:
De ce, ce?
Ion:
De ce nu se poate?
Ioana:
Pentru că toate definiţiile sunt şi parţiale, şi înguste, şi
absurde...
Ion:
De ce sunt absurde?
Ioana:
Fiindcă limitează ceea ce nu poate fi limitat...
Ion:
Anume?
Ioana:
Anume pe „ce” la „este”; pe „este” la „filosofie”; pe
„ce este” la „ce este filosofia?”; pe „ce este filosofia?”
la un concept sau altul, la un fenomen sau altul, la un sistem sau
altul... când nici una din realităţile fundamentale prin care se
poate defini filosofia nu are margini precis delimitate...
Ion:
Înţeleg... Haide atunci să mergem şi noi să ne înviorăm!...
(Se ridică de pe scaune şi pleacă amândoi spre marginea
scenei. Însă după câţiva paşi Ion intervine din nou:) Dar
totuşi... să ştii că nu m-ai lămurit... Până la urmă... Ce
este filosofia?
Ioana:
Bine Ioane... Uite: de dragul tău, îţi răspund şi altfel:
filosofia este ceea ce tu încă nu înţelegi!
Ion:
Ce?
Ioana:
Ce „Ce”?
Ion:
Ce nu înţeleg?
Ioana:
Ce este filosofia!...
Ion
(se întoarce spre scaun): Ioana...
ţi-am mai spus, filosofia este „Ce este filosofia?”!...
Ioana
(îl urmează): Şi ce este
filosofia?
Ion
(după ce se aşează pe scaun): Fii
atentă, că îţi repet: Filosofia este „Ce este filosofia?”...
Ioana:
Filosofia este „Ce este
filosofia?”?...
Ion:
Da...
Ioana
(se aşează şi ea pe scaun): Aşa...
Şi ce este filosofia mă Ioane?
Ion:
... Filosofia
este... acea realitate care se defineşte prin întrebarea „Ce este
filosofia?”
Ioana:
Şi ce este filosofia?
Ion:
Filosofia e... trăirea la care
ajungi, dacă îţi pui întrebarea „Ce este filosofia?”.
Ioana:
Şi ce este ea?
Ion:
Filosofia este existenţa care
se manifestă prin tine atunci când te întrebi „Ce este
filosofia?”...
Ioana:
Ce este filosofia?
Ion:
... Uite Ioana... Filosofia...
este un pod care face trecerea dinspre răspunsuri prejudecate spre
întrebări nemăsurate...
Ioana:
Un pod?
Ion:
Da... Filosofia... este un tunel
prin care poţi să înaintezi spre necunoscut sau prin care te poţi
întoarce spre cunoscut...
Ioana:
Un tunel?... Interesant!... Şi ce altceva mai e filosofia?
Ion:
Filosofia e un copil care se
joacă cu vorbele...
Ioana:
Un copil care se joacă cu
vorbele?
Ion:
Da... Un copil care se joacă cu
vorbele...
Ioana:
Şi ce mai este filosofia?
Ion:
Filosofia este o femeie tânără,
frumoasă, atrăgătoare, care trece pe lângă tine pe stradă...
Ioana:
O femeie tânără, zici...
Ion:
Da...
Ioana:
Bine... hai să trecem cu vederea acest răspuns... Şi ce mai e
filosofia pentru tine, în afară de o femeie tânără după care
îţi fug ochii pe stradă?
Ion:
Filosofia este un cuplu de
tineri îndrăgostiţi care se ţin de mână în timp ce se plimbă
prin parc...
Ioana:
Frumos... Filosofia se plimbă prin parc... Şi ce altceva mai e
filosofia?
Ion:
Filosofia e iubirea vieţii tale
care te întreabă „Ce este filosofia?”...
Ioana:
Şi ce este ea?
Ion:
Filosofia e cerul acoperit de
nori, aflaţi în mişcare, printre care pătrunde spre tine lumina
divină a soarelui...
Ioana:
În timp ce tu te întrebi „Ce este filosofia?” şi te uiţi după
femeia cea tânără?...
Ion:
Nu... Atunci mă uitam la
cer!... După aceea am coborât privirea spre pământ şi am văzut
o floare... Şi atunci mi-am zis că filosofia este o floare frumoasă
pe care nu te înduri să o rupi, pentru că nu vrei să se
ofilească...
Ioana:
Deci ai avut o viziune?
Ion:
Da!... Adică, mai bine zis, o
înşiruire de priviri atente la lumea prin care îmi purtam paşii...
Astfel, mai departe am observat o altă scenă de viaţă şi atunci
mi-am zis că filosofia e un om îmbrăcat în negru care stă pe o
bancă şi aşteaptă un autobuz...
Ioana:
Şi pe urmă ai trecut mai departe...
Ion:
Da... Şi mi-am zis, undeva mai
încolo, că filosofia e o fotografie cu doi bătrâni ce stau pe
două bănci, faţă în faţă, şi discută despre lume şi
viaţă... Şi apoi am mers mai departe...
Ioana:
Şi?
Ion:
Şi eram puţin mai încolo când
mi-am adus aminte de o imagine superbă ce o văzusem cu o jumătate
de ceas înainte şi în acel moment m-am gândit că filosofia este
un peşte colorat ce stă liniştit în apă, care nu se grăbeşte
nicăieri şi care doar pluteşte calm, relaxat, meditativ în apa
care îl susţine spre existenţă...
Ioana:
Un peşte colorat?
Ion:
Da!
Ioana:
Şi ce făcea peştele colorat, în timp ce stătea el aşa
relaxat?... Se uita după femei tinere şi frumoase care treceau pe
lângă lacul lui?...
Ion:
Era pe acolo şi o fată tânără
şi frumoasă, chiar destul de atrăgătoare, dar nu cred că peştele
s-a uitat după ea!...
Ioana:
Nu s-a uitat?...
Ion:
Nu!... Îşi vedea de treaba
lui...
Ioana:
Dar tu te-ai uitat?
Ion:
Eu m-am uitat şi la peşte, şi
la fată... Dar peştele era mult mai relaxat decât fata... aşa că
m-a impresionat mai mult...
Ioana:
Aşa deci... Şi apoi ai revenit
din amintire în timpul şi spaţiul prezent şi întrebându-te în
continuare „Ce este filosofia?” ai găsit un alt răspuns... Nu?
Ion:
Da! Eram puţin mai încolo, mă
plimbam şi eu relaxat pe o alee mărginită de tot felul de
copaci... şi subit am realizat că filosofia... este pacea şi
liniştea pe care o simţi în momentul când afli „Ce este
filosofia?”...
Ioana:
Şi ce este filosofia?
Ion:
Ce este poezia?
Ioana:
Filosofia e o poezie?
Ion:
Ce este arta?
Ioana:
Filosofia este o artă?
Ion:
Ce este literatura?
Ioana:
Filosofia este literatură?
Ion:
Ce este teatrul?
Ioana:
Filosofia este teatru?
Ion:
Ce este ştiinţa?
Ioana:
Filosofia este ştiinţă?
Ion:
Ce este vorbirea?
Ioana:
Filosofia este vorbire?
Ion:
Ce este cunoaşterea?
Ioana:
Filosofia este cunoaştere?
Ion:
Ce este fiinţa?
Ioana:
Filosofia este fiinţă?
Ion:
Ce este devenirea?
Ioana:
Filosofia este devenire?
Ion:
Ceea ce vreau eu să zic e că
fiecare domeniu al culturii şi al vieţii are o întrebare
fundamentală care îi defineşte identitatea... De exemplu, pentru
poezie este „Ce este poezia?”, pentru literatură este „Ce este
literatura?”, pentru teatru este „Ce este teatrul?” ş.a.m.d.
În funcţie de răspunsurile pe care şi le dau acestor întrebări,
poetul, scriitorul, dramaturgul ş.a.m.d. îşi creează identitatea
lor culturală şi, apoi, în funcţie de acestă identitate asumată,
se manifestă într-un fel anume şi nu în altul...
Poezia
deci, în general, nu e poezia domnului X sau a domnului Y, a
domnişoarei A sau a doamnei B, poezia specifică unui curent poetic
sau altuia – acestea sunt doar manifestări particulare ale ei...
La fel stă treaba şi cu literatura, cu teatrul etc.
De
aceea, identitatea cea mai intimă a poeziei se defineşte prin
întrebarea „Ce este poezia?”, iar omul care îşi pune această
întrebare devine poet... De aceea, poezia este, mai întâi de
toate, „Ce este poezia?... Iar literatura este, înainte de orice,
„Ce este literatura?”... Iar teatrul este „Ce este teatrul?”
ş.a.m.d.
La
fel e şi cu filosofia... Considerată în generalitatea ei, în
universalitatea ei (şi nu doar în legătură cu o anumită
manifestare a ei), filosofia este, mai întâi de toate, „Ce este
filosofia?”...
Ioana:
Şi în particular ce este?...
Ion:
În particular filosofia este
filosofia X sau filosofia Y, definită într-un fel specific de un
anumit filosof sau de un altul... Dar filosofia în general,
filosofia ca atare, se defineşte cel mai bine prin întrebarea „Ce
este filosofia?”...
Ioana:
Parcă are sens ce zici tu...
Dar totuşi... uneori am impresia că ceva nu se leagă!...
Ion:
Ce anume?
Ioana:
Păi... Eu te întreb „Ce este
filosofia?”... Şi tu îmi răspunzi că filosofia este „Ce este
filosofia?”... Şi atunci eu, normal, te întreb din nou „Ce este
filosofia?”... Adică ce este realitatea aceasta pe care tu o pui
în spatele întrebării „Ce este filosofia?”, atunci când mi-o
oferi ca răspuns la întrebarea „Ce este filosofia?”... Şi
astfel mi se învârte capul şi mă prind parcă în hora unei
spirale care promite să ducă undeva, dar nu ştiu unde...
A
răspunde întrebării „Ce este filosofia?” cu răspunsul „Ce
este filosofia?” mă menţine într-o spirală care pare că se
îndreaptă spre abis... spre ceva extrem de profund, dar şi
misterios, ascuns, necunoscut... Un necunoscut de care, uneori, mi-e
teamă...
Ion:
Dacă vrei să afli răspunsul
la întrebarea „ce este filosofia?”, trebuie să-ţi depăşeşti
teama de necunoscut întru ale filosofiei!... Să ieşi din zona de
confort filosofic şi să te integrezi cu maximă dăruire în fluxul
acestei întrebări care te împinge să cercetezi chiar esenţa
fenomenului filosofic – dincolo de ce au zis unii şi alţii că ar
fi realitatea care i-ar defini identitatea lui cea mai intimă...
Ioana:
Nu ştiu ce să zic... Uite: recunosc – nu ştiu ce e filosofia,
dar pot să-ţi spun ce nu e!
Ion:
Ce?
Ioana:
Ceea ce faci tu nu e filosofie!...
Ion:
Adică, atunci când eu mă
întreb „Ce este filosofia?”, nu fac filosofie?
Ioana:
Nu!
Ion:
Dar ce fac?
Ioana:
Meta-filosofie, trans-filosofie, filosofia filosofiei...
Ion:
Ai dreptate: ceea ce fac eu acum
nu este încă filosofie, dar o să fie în viitor...
Ioana:
Crezi că este o distincţie între filosofia ta individuală şi
filosofia colectivă?
Ion:
Evident: 99 la sută din
filosofie e filosofie colectivă şi doar maxim unu la sută e
filosofie individuală, autentică, originală...
Aşa
că ai dreptate: filosofia nu este „Ce este filosofia?”, ci
filosofia este ceea ce faci după ce afli răspunsul la această
întrebare... Dar cum majoritatea oamenilor nu află răspunsul la
această întrebare, pentru ei filosofia este „Ce este
filosofia?”...
Însă
pentru filosofii autentici, extrem de puţini la număr, filosofia
este cu totul altceva...
Ioana:
Ce?
Ion:
Ceea ce ei creează după ce
află răspunsul la întrebarea „Ce este filosofia?”...
Ioana:
Ce creează?
Ion:
Filosofie autentică!...
Ioana:
Şi ce este, pentru aceşti creatori de filosofie autentică,
filosofia?
Ion:
Pentru fiecare din ei e
altceva... Pentru unii e număr, pentru alţii e nume, pentru unii
fiinţă, pentru alţii devenire... Unii găsesc identitatea
filosofiei lor în etică sau în virtute, în plăcere sau în
fericire, în suferinţă sau în iubire, în natură sau în suflet,
în raţiune sau în emoţie, în voinţă sau în intuiţie, în
timp sau în întindere, în zeu sau în cosmos, în scepticism sau
în realism, în idee sau în materie, în cuvânt sau în formă, în
existenţă sau în fenomen, în minte sau în inimă, în sine sau
în celălalt, în unitate sau în diferenţă, în libertate sau în
necesitate, în semn sau în valoare, în lege sau în alegere... sau
în alte cuvinte-idei, precum: viaţă, întrebare, repetate,
întâmplare, ideal, întreg etc.
Ioana:
Pentru tine ce este filosofia?
Ion:
Pentru mine filosofia este „Ce
este filosofia?”...
Ioana:
Când? Înainte de a pune această întrebare, în timp ce o susţii
în tine sau după ce i-ai găsit răspunsul?
Ion:
Înainte, în timp ce şi
după... Pentru mine filosofia este „Ce este filosofia?”... Dar
pentru tine, ce este filosofia?
Ioana:
Pentru mine filosofia este o întrebare...
Ion:
Ce întrebare?
Ioana:
Nu contează!... Orice întrebare!...
Ion:
Ce este filosofia?
Ioana:
E bună şi întrebarea asta!... Dar nu! Îţi repet: ceea ce faci tu
nu este filosofie!
Ion:
Ai dreptate: ceea ce fac eu nu
este filosofie – e calea spre filosofie. Nu poţi crea filosofie,
dacă nu ştii ce este filosofia, iar dacă iubitorul de filosofie se
concentrează pe întrebarea „Ce este filosofia?”, suficient de
puternic şi cu suficient de multă sinceritate, s-ar putea să afle
răspunsul său la această întrebare... şi, astfel, să devină
filosof... Fiind astfel primul pas în filosofie, concentrarea pe
întrebarea „Ce este filosofia?” te ajută să te defineşti ca
filosof, te ajută să-ţi defineşti propria identitate
filosofică... „Ce este filosofia?” este deci întrebarea care te
duce la filosofie... De aceea, mai întâi de toate, filosofia este
„Ce este filosofia?”!...
Ioana:
Şi ce este filosofia?...
Ion:
Ce-i filosofia?
Ioana:
Da... Ce-i filosofia?
Ion:
Filosofia e mai mult decât o
întrebare... sau decât un şir de întrebări... E mai mult decât
o întrebare fără răspuns sau decât o suită de întrebări
lipsite de răspuns...
Filosofia,
o filosofie anume, e, mai întâi de toate, un răspuns – un
răspuns evident sau un răspuns controversat, un răspuns potrivit
sau unul nepotrivit, un răspuns care revoltă sau unul care alină,
un răspuns pe care unii îl acceptă, iar alţii nu...
Dar
indiferent cum ar fi acest răspuns, dat la o anumită problemă
filosofică, el este un răspuns care îl mulţumeşte suficient de
mult pe cel care îl formulează încât să-l spună şi altora...
Răspunsul
meu la întrebarea „Ce este filosofia?” este „Ce este
filosofia?”... Şi, chiar dacă tu nu consideri demersul prin care
eu îmi verific acest răspuns ca fiind unul filosofic, eu susţin în
continuare că acest răspuns e unul din cele mai bune răspunsuri
care se pot da întrebării „Ce este filosofia?”...
Iar
dacă a-ţi pune în mod repetat întrebarea „Ce este filosofia?”,
pentru a căuta un răspuns aprofundat pentru ea, nu e un demers prin
excelenţă filosofic, atunci nu ştiu ce ar mai putea să fie
filosofia!... O simplă repetare a filosofiei altora? O lipsă de
spirit filosofic mascată sub o rătăcire, fără cap şi coadă,
printre cuvinte jargonice specifice dicţionarului filosofic?
A
te întreba cu sinceritate „Ce este filosofia?” e un demers
fundamental pentru filosofie, iar a nu-ţi pune niciodată în mod
serios această întrebare, în timp ce filosofezi, este culmea
prostiei în filosofie... – să te ocupi de un domeniu a cărui
identitate nu te preocupă deloc... A filosofa fără a te întreba
„Ce este filosofia?” e ca şi cum ai vorbi fără a cunoaşte
sensul vorbelor pe care le rosteşti... Cel care se prinde într-un
astfel de mers nu are cum să fie cineva care face filosofie... Dar,
din păcate, sunt suficienţi nefericiţi ce se pretind a fi iubitori
de sofie cărora le lipseşte curajul de a se întreba, măcar timp
de o zi din viaţa lor, cu maximă sinceritate, „Ce este
filosofia?”...
Ioana:
Bine, dar tu crezi că simpla concentrare pe această întrebare
garantează un răspuns?
Ion:
Răspunsuri o să vină... Toată
problema este ca ei să nu se mulţumească cu orice răspuns şi să
insiste o perioadă mai îndelungată asupra acestei întrebări –
să insiste până-i găsesc un răspuns suficient de puternic încât
pe baza lui ei să poată genera o întreagă filosofie...
Ion
(continuă, după un moment de tăcere): Filosofia e o activitate
prin care omul reflectă asupra diferitelor aspecte ale existenţei
prin prisma unei viziuni specifice, implicite sau explicite, pe care
el o are asupra filosofiei – viziune care-i răspunde la întrebarea
„Ce este filosofia?”...
Răspunsul
particular pe care cineva şi-l asumă ca fiind potrivit pentru
întrebarea „Ce este filosofia?” îi furnizează filosofiei
practicate de acel cineva cheia de interpretare, metoda de observare
şi felul de judecare pe care el le foloseşte în procesul de
observare, interpretare şi judecare a diferitelor forme de
realitate...
Răspunsul
la întrebarea „Ce este filosofia?” defineşte filosofia care
precede filosofia, adică inconştientul, subconştientul şi
conştientul filosofiei... În funcţie de cât de conştient e
filosoful de acest răspuns (pe care el întotdeauna îl poartă în
sine, chiar dacă uneori nu este conştient de el) el generează o
activitate filosofică specifică... Un anumit fel de a înţelege
filosofia generează un anumit mod de a face filosofie... O altă
înţelegere determină un alt mod de identificare a ceea ce este
filosofie şi a modalităţii de a face filosofie.
Eu,
fiindcă înţeleg că filosofia este „Ce este filosofia?”,
consider că filosofia e un domeniu de reflecţie cu posibilităţi
infinite atâta timp cât e conştientizat ca fiind „Ce este
filosofia?”...
Când
această întrebare primeşte alt răspuns decât „Ce este
filosofia?”, posibilităţile infinite de manifestare ale
filosofiei se restrâng spre o direcţie condiţionată şi ghidată
doar pe făgaşul unei părţi din filosofie...
De
aceea, chiar şi când defineşte filosofia altfel decât prin
răspunsul „Ce este filosofia?”, filosoful trebuie să nu uite că
definiţia lui e doar una din multe posibile, că e doar una
particulară dintr-o multitudine de alte răspunsuri date acestei
întrebări... şi, astfel, după ce culege roadele unui răspuns
particular să se întoarcă din nou la răspunsul general („Ce
este filosofia?”) pentru a putea să deschidă, trecând prin el,
noi spaţii de explorare ale întinderilor filosofice...
„Ce
este filosofia?” e deci portalul de la care filosoful porneşte
dinspre generalul filosofiei spre particularul ei şi la care el se
reîntoarce mereu în timpul călătoriilor sale prin filosofie...
Astfel,
„Ce este filosofia?” constituie reperul fundamental caracteristic
demersului filosofic şi aspectul care defineşte cel mai bine
esenţa, drumul, metoda şi sensul filosofiei... Esenţa e
întrebarea, drumul este reflectarea asupra întrebării, metoda este
repetarea întrebării până la obţinerea unui răspuns
satisfăcător, iar sensul e cel generat în existenţă fenomenală
de răspunsul găsit...
„Ce
este filosofia?” – Răspunsul pe care îl dai la această
întrebare, altul decât „Ce este filosofia?”, te scoate deci din
universalul filosofiei şi te introduce într-o filosofie
particulară...
Iar
adevărul este că, la nivel individual, acestei întrebări i se
poate da, cu o mai mică sau mai mare legitimitate, cam orice
răspuns...
Ioana:
Orice răspuns?
Ion:
Da!... Orice răspuns dat
acestei întrebări poate genera un întreg sistem filosofic, dacă
se insistă, cu un minim talent, suficient de mult asupra lui...
Lumea
poate fi înţeleasă prin mijlocirea oricărui cuvânt...
Important
este însă ca ea să nu fie confundată cu acel cuvânt. Nu trebuie
să uităm de pădure din cauza copacilor şi de cuvinte din cauza
unui cuvânt...
Astfel,
definirea filosofiei prin formula „Filosofia este „Ce este
filosofia?”.” ne reaminteşte mereu că nu e cazul să închidem
filosofia în spatele unor „cuvinte speciale”, că nu e cazul să
ne pierdem mintea în „cuvinte filosofice”, oricât de
interesante şi de bine poziţionate ar fi ele într-un dicţionar de
filosofie...
Ioana:
Să nu ne pierdem... dar totuşi
să coborâm de la general la particular şi să dăm şi alte
definiţii filosofiei decât „Ce este filosofia?”...
Ion:
Nu putem... Filosofia (în
general) e doar „Ce este filosofia?”!... Diferitele ei aspecte
(diferitele filosofii), pot fi definite altfel decât prin întrebarea
„Ce este filosofia?”, dar ele sunt doar filosofii particulare...
Ioana:
Adică tu zici practic că prin
orice alt răspuns decât „Ce este filosofia?”, dat întrebării
„Ce este filosofia?”, noi nu mai definim filosofia în
generalitatea ei, ci doar un anumit aspect al ei, o filosofie
particulară sau alta...
Ion:
Exact...
Ioana:
Da... Dar dacă nu facem acest pas, nu putem face filosofie!
Ion:
Eu nu zic să nu-l facem!...
Ioana:
Atunci dă-mi un exemplu de răspuns particular care duce la o
filosofie particulară!
Ion:
Iată: „Ce este filosofia?”...
Ioana:
Ok... Înţeleg... Dar vreau alt exemplu!... Acest răspuns e
bun, e extraordinar, e cel mai bun, dar dă-mi, te rog, şi alt
exemplu!
Ion:
Bine... De dragul tău, iată un alt exemplu: filosofia este
„bătaie de joc”...
Ioana:
Batjocură?
Ion:
Nu chiar, dar pe aproape: de multe ori, ea e o „bătaie de joc”
înţeleasă în sens de ironie, cinism, critică, scepticism şi
chiar dispreţ şi înfumurare...
Filosofia
poate fi însă uneori şi bat-joc-ură: a bate, a se juca şi a urî
– o bătaie de joc la adresa bunului simţ, o batjocură făcută
pe seama evidenţei şi o ură faţă de claritate, coerenţă şi
sens...
Dar
ea poate fi şi o bătălie dusă împotriva prejudecăţilor, a
tradiţiei, a dogmelor şi a miturilor; un joc cu vorbele şi cu
faptele, cu posibilităţile şi cu probabilităţile... şi o ură
faţă de minciună, înşelăciune şi răutate...
Apoi,
ea este şi un „joc de bătaie” – adică luptă, confruntare,
dezbatere... Şi poate fi şi o „bătaie în joacă”, adică
imitaţie, simulare, prefăcătorie, maimuţăreală sau circ... şi
mai poate fi şi „bătaia unui joc”, adică „bătaia”
specifică unui joc lingvistic, ritmul acestui joc, forţa motrice
care pune interpretarea filosofică în mişcare!
Ioana:
Deci, după tine, filosofia e „bătaie” sau „joc”?
Ion:
E joc şi bătaie, adică „bătaie de joc”... E o bătălie
cu sine şi un joc cu lumea, dar ea este şi un joc cu sinele şi o
bătălie cu lumea!...
Ioana:
Mai dă-mi un exemplu de viziune filosofică particulară!
Ion:
Iată: filosofia e sensul rătăcirii şi rătăcirea sensului,
adică rătăcire cu sens şi sens spre rătăcire, adică, e o
acţiune cu minte scurtă şi cu picioare lungi...
Şi
tocmai de aceea, a filosofa e a privi pe furiş spre centrul
fiinţei...
Ioana:
Spre centrul cui?
Ion:
Al... fiinţei...
Ioana:
Adică a trage cu ochiul spre adânc de fiinţă?
Ion:
Da... Aceasta e o acţiune instinctivă, naturală care te îmbie
să pătrunzi, cu gingăşie şi delicateţe, în spaţiul adorat
spre atingere de plăcere...
Ioana:
Cu scopul de a...
Ion:
De a crea o nouă filosofie!
Ioana:
Orice filosofie?
Ion:
Nu... Ci una care să semene, cât de cât, cu cei care au
iniţiat concepţia ei şi care au participat la gestaţia, naşterea
şi creşterea ei...
Ioana:
Filosofia e deci atingerea ritmică a centrului fiinţei?
Ion:
Câteodată...
Ioana:
Şi ce mai poate fi filosofia?
Ion:
Filosofia este necunoaştere de sine!... Dictonul pe care se
bazează această afirmaţie este următorul: „Cunoaşte universul
şi te vei cunoaşte pe tine!”... Dar cum noi nu putem cunoaşte cu
adevărat universul, fiindcă acesta e relativ infinit, nu putem să
ne cunoaştem nici propriul sine la modul absolut, ci doar în mod
relativ...
În
absolut putem afirma doar necunoaşterea de sine...
Un
om care pretinde că se cunoaşte pe sine creează doar o filosofie
particulară, o filosofie subiectivă, o filosofie parţială... Unul
care ştie că nu se cunoaşte pe sine poate intui frumuseţea
filosofiei absolute, a filosofiei universale, a filosofiei totale...
Necunoaşterea
de sine este fundamentul filosofiei...
Ioana:
Filosofia este deci şi „necunoaştere de sine”... Ce alt
răspuns particular mai poţi să dai întrebării „Ce este
filosofia?”...
Ion:
Ascultă: filosofia e animalizare culturală... Ea este cultura
animalelor...
Ioana:
Animalele au cultură?
Ion:
Au chiar şi filosofie!
Ioana:
Ce filosofie?
Ion:
De exemplu, filosofia forţei! Forţarea filosofiei!... Filosofia
forţată, filosofia de obligaţie, filosofia necesară, filosofia
târâtă, legată, chinuită – filosofia muncită, truda de a
filosofa...
Ioana:
Şi cum poate fi depăşită o astfel de filosofie a silei?
Ion:
Filosofia e limita raţiunii... Când raţiunea limitei e
conştientizată sau când limita raţiunii e atinsă, atunci începe
filosofia spontană, filosofia liberă, filosofia ca plăcere,
fericirea de a filosofa...
Când
filosoful descoperă limitele raţiunii, el poate păşi pe domeniul
vieţii integrale... a vieţii care se lasă sedusă de raţiune,
vrăjită de emoţie, fermecată de intuiţie, atrasă de voinţă,
împinsă spre dorinţă, chemată de instinct, stimulată de
amintire, întărită prin imaginaţie şi trăită prin
conştiinţă...
Ioana:
Formulările prin care tu precizezi diferite caracteristici ale
filosofiei ajută la apropierea de identitatea ei... Dar nu ai putea
oare să-mi dai şi nişte definiţii un pic mai exacte?
Ion:
Mai exacte?... Desigur! Ia uite una: filosofia este acel produs
al activităţii minţii care se obţine prin joc şi bătălie şi
care urmăreşte sensul rătăcirii şi rătăcirea sensului,
atingerea centrului fiinţei, trăirea necunoaşterii de sine,
animalizarea culturală forţată sau spontană şi mişcarea spre
limita raţiunii şi spre raţiunea limitei...
Ioana:
Interesante caracteristici!... Dar îmi par a fi un pic cam
pesimiste... Altele mai optimiste nu ai?
Ion:
Ba am... Uite, de exemplu, pentru unii, uneori, filosofia este
joc de iubire şi iubire de joc, sens spre claritate şi claritate de
sens, centrare comprehensivă şi coerenţă acţională, organizare
funcţională şi armonizare existenţială, transcenderea iluziei
centrului piramidal ierarhic şi experimentarea reţelei sistemice a
întregului, cunoaştere de sine, cultură civilizatoare prin virtute
şi ideal, progres al raţiunii şi al tehnologiei, precum şi
motivaţie şi voinţă de a fi erou, geniu, artist, explorator,
cercetător, om bun şi înţelept...
Ioana:
Filosoful chemat să schimbe lumea!... Dar nişte caracteristici
realiste ai?
Ion:
Am... Realist vorbind, filosofia e acel domeniu al activităţii
umane care urmăreşte (şi uneori şi reuşeşte) să înţeleagă
cum funcţionează diferite aspecte ale lumii şi vieţii, pentru a
le prevedea acţiunea viitoare în mod corect şi pentru a putea crea
diferite mecanisme şi metode psihice şi fizice prin care să
influenţeze şi să modifice manifestarea aspectelor pe care le
cercetează...
Ioana:
M-ai lămurit... Filosofia nu e un lucru simplu...
Ion:
Uneori este...
Ioana:
Când?
Ion:
De exemplu, atunci când... „Filosofia este „Ce este
filosofia?”...”
Ion
(continuă după un moment de tăcere): A te întreba „Ce este
filosofia?” e a realiza o acţiune cu sens maximal în filosofie...
Această acţiune poate fi însă şi o farsă, o păcăleală, o
înşelăciune, o minciună... dacă nu e întreprinsă cu suficient
umor şi bună dispoziţie... Pentru că unele răspunsuri date
acestei întrebări s-ar putea să ne reveleze fundamentul comic al
filosofiei...
Pentru
filosoful serios, încruntat, încordat filosofia este însă doar
tragedia de a căuta un sens absolut în existenţă...
Filosoful
serios, de multe ori, e prea ridicol prin absurdităţile de care se
agaţă...
Însă,
prin opoziţie cu aşa-zisa „filosofie serioasă”, filosofia
relaxată poate fi dobândită prin trei întâlniri...
Mai
întâi, filosoful trebuie să se întâlnească cu „Mărie”...
Ioana:
Şi ce să facă cu ea?
Ion:
Filosofie!
Ioana:
Şi după aceea?
Ion:
După aceea filosoful trebuie să se întâlnească cu buda!
Ioana:
Şi ce să facă în ea?
Ion:
Filosofie!
Ioana:
Tot cu „Mărie”?
Ion:
Nu... Altfel de filosofie... Una care te curăţă de gunoaiele
din interior...
După
care el e pregătit să se întâlnească cu sinele său...
Ioana:
Şi ce să facă cu sinele?
Ion:
O prostie!
Ioana:
Ce prostie?
Ion:
De exemplu, să se întrebe, mai în joacă, mai în serios, „Ce
este filosofia?”...
Ioana:
Deci ce ai făcut tu până acum cu tine şi cu mine e o prostie?
Ion
(râzând): Exact!
Ioana:
Bine că recunoşti!
Ion
(râzând): Cea mai mare prostie!...
Ioana:
Eu nu cred că filosofia e o prostie... Eu cred că filosofia e o
întâlnire cu Absolutul...
Ion:
Absolut... ridicol!...
Ioana:
„Absolut” am zis? Pardon... Am vrut să zic „absurd”:
filosofia e o întâlnire cu ridicolul absolutului – cu absurdul...
Ion:
Te-ai întâlnit recent cu Absurdul?
Ioana:
Da... Chiar de mai multe ori, în ultima vreme...
Ion:
Şi ce mai face?
Ioana:
Evoluează!
Ion:
Se simte mai bine?
Ioana:
Da! Şi-a revenit puţin după despărţirea de ultima prostie şi
acum îşi caută o nouă Mărie... Pardon, am vrut să zic,
filosofie...
Ion:
Ba nu... Ai zis bine!...
Ioana:
Atunci filosofia e o glumă, nu?
Ion:
Mă vezi pe mine că râd?
Ioana:
Da' de ce nu râzi? N-ai priceput gluma?
Ion:
Ştii de ce?... Odată m-am împiedicat de raţiune şi am căzut
cu limba în filosofie, iar de atunci cuvintele au alt gust pentru
mine...
Ioana:
Ce gust?
Ion:
Au gust de idei...
Ioana:
Şi eu le-am gustat... Mie mi s-a părut că au gust de
concepte...
Ion:
Limbi diferite, gusturi diferite!... Ştii ce zicea un filosof
odată?
Ioana:
Ce?
Ion:
Exact asta zicea!
Ioana:
Ce?
Ion:
Ce este?
Ioana:
Ce este?
Ion:
Ce este filosofia?
Ioana:
Şi tu ce ziceai?
Ion:
Eu ziceam „Filosofia este „Ce este filosofia?”...”.
(După
un scurt moment de tăcere): Iar altădată ştii ce mi-a zis un
alt filosof?
Ioana:
Ce?
Ion:
Mi-a zis că el e filosof!
Ioana:
Şi tu ce i-ai zis?
Ion:
I-am pus o întrebare!
Ioana:
Ce întrebare?
Ion:
Ce este filosofia?
Ioana:
Şi ce ţi-a răspuns?
Ion:
După un scurt moment de tăcere mi-a zis că el nu ştie, dar o
să întrebe un filosof...
Ioana:
Şi l-a întrebat?
Ion:
L-a întrebat!
Ioana:
Şi acesta ce i-a zis?
Ion:
I-a zis că nici el nu ştie, dar o să se intereseze încoace şi
încolo, iar când o să afle, o să-i spună!
Ioana:
Şi s-a interesat?
Ion:
S-a interesat!
Ioana:
Şi a aflat?
Ion:
Până la urmă, a venit cu următorul răspuns: „Filosof este
acela care nu ştie ce e filosofia, dar se interesează să afle!”
Ioana:
Şi când află, ce devine?
Ion:
Când află, se transformă din filosof în profesor de
filosofie...
Ioana:
Şi ce zice apoi acest profesor?
Ion:
Ştii ce zice? „Am fost odată filosof, dar mi-a trecut
repede!”... Şi continuă: „Atunci nu ştiam ce este filosofia,
dar acum ştiu şi îi învăţ şi pe alţii ce este!...”
Ioana:
Şi ce-i învaţă el pe alţii?
Ion:
Îi învaţă să nu mai filosofeze atâta, că lumea nu are
nevoie de filosofi, ci de profesori de filosofie... Îi învaţă că
lumea e ipocrită şi snoabă, şi fără coloană vertebrală... că
lumea nu vrea să ştie că nu ştie... Iar dacă cumva, din greşeală
sau intenţionat, vreun filosof îi aduce aminte de prostia sa, lumea
caută imediat să se răzbune pe el încercând să-l facă pe
filosof profesor de filosofie!...
Profesorul
de filosofie este deci un filosof domesticit, ţinut pe lângă casa
omului ca să latre nervos, prin şcoli de filosofie şi aiurea, când
trece prin zonă vreun filosof autentic, vreun filosof sălbatic,
vreun filosof liber...
Filosofia
este o materie care nu poate fi predată în şcoli de filosofie...
Acolo se poate preda doar istoria filosofiei, domesticită şi ea pe
înţelesul unor viitori profesori de filosofie...
Există
deci o mare diferenţă între un filosof şi un profesor de
filosofie!...
Ioana:
Care anume?
Ion:
Filosoful autentic, filosoful sălbatic, filosoful liber este
lup,
nu căţel!
Vultur,
nu găină!
Rechin,
nu peştişor!
Berbec,
nu mieluşel!
Taur,
nu bou!
Armăsar,
nu măgar!
Curcan,
nu muscă!
Leu,
nu pisicuţă!
Elefant,
nu insectă!...
El
e un cercetător, nu un credincios dogmatic!
E
un luptător, nu un sclav răbdător!
E
un înţelept, nu un prost cu carte!
E
un iluminat, nu un bostan cu capul plecat!
Ioana:
Deci, dacă am reţinut eu bine, tu zici că profesorul de
filosofie e căţel, găină, peştişor, mieluşel, bou, măgar,
muscă, pisicuţă şi insectă?...
Ion:
Da!... Iar filosoful autentic e lup, vultur, rechin, berbec,
taur, armăsar, curcan, leu şi elefant!
Ioana:
Şi mai zici tu că profesorul de filosofie e credincios
dogmatic, sclav răbdător, prost cu carte şi bostan cu capul
plecat?
Ion:
Exact! Iar filosoful autentic e cercetător, luptător, înţelept
şi iluminat!
Ioana:
Păi dacă e aşa, deşi eu cred că tu exagerezi un pic aici,
atunci într-adevăr e o mare diferenţă între un filosof şi un
profesor de filosofie!
Ion:
Ca de la cer la pământ!
Ioana:
Şi atunci cum se înţeleg unul cu altul?
Ion:
Păi nu se prea înţeleg! Profesorul de filosofie predă ceva ce
el nu prea pricepe, iar filosoful, chiar dacă poate explica prea
bine ceea ce el pricepe, nu prea are cui să explice şi nici unde...
Pieţele
publice sunt deci confiscate de profesorii de filosofie, care
trebuind şi ei să trăiască din ceva, de obicei, vând o marfă pe
care nu au produs-o şi nici nu o pot produce, iar filosofii au şi
alte lucruri mai bune de făcut decât să-şi prindă mintea cu
proştii!...
Ioana:
Şi atunci, unde se învaţă filosofia? Sau, mai precis, cum
poate învăţa cineva să filosofeze?
Ion:
Simplu: trebuie să înveţe un singur lucru – anume, să
înveţe să-şi pună următoarea întrebare...
Ioana:
Ce este filosofia?
Ion:
Nu...
Ioana:
Dar care?
Ion:
„Dacă aş avea de ales între a fi filosof şi a fi profesor
de filosofie, ce aş alege?”
Ioana:
Grea întrebare!
Ion:
Nu-i grea deloc!... Filosoful alege înainte de toate filosofia!
Ioana:
Ce este filosofia?
Ion:
Ceea ce nu se poate preda într-o şcoală de filosofie!
Ioana:
Şi atunci de unde ştie filosoful că este filosof?
Ion:
Simplu: dacă nu are încă un răspuns la întrebarea „Ce este
filosofia?”, atunci este filosof!
Ioana:
Şi tu ai un răspuns la această întrebare?
Ion:
Eu am unul...
Ioana:
Care?
Ion:
Filosofia este „Ce este filosofia?”...
Ioana
(după un moment de tăcere): Mergem la o plimbare?
Ion:
Haide!
Ion
(după ce face câţiva paşi):
Stai puţin că mi-a venit o idee!
Ioana:
Ce idee?
Ion:
Îţi pot explica şi altfel de ce filosofia este „Ce este
filosofia?”!...
Ioana:
Explică-mi!
Ion:
Prin fiecare individ vorbeşte o mulţime!
Ioana:
Cum adică?
Ion:
Vreau să spun că, de exemplu, prin fiecare filosof vorbeşte o
limbă, o cultură, o tradiţie, o istorie a filosofiei şi o istorie
personală care sunt intim legate de mulţimile cu care el se
identifică, de grupurile de care el aparţine (o etnie, o naţiune,
o istorie, o grupare profesională, o asociaţie legată de o pasiune
sau alta ş.a.m.d.). Prin urmare, Textul (cu T mare), respectiv
Discursul (cu D mare), deşi pare a fi al unui individ, de fapt, e
generat de o mulţime de autori – cel prin care el se manifestă în
scris sau în vorbă e doar unul din ei – anume cel prin care
Textul a fost scris... şi care, astfel, în calitate de scrib, şi-a
trecut numele pe coperta cărţii...
Dar
este evident că el singur, în lipsa mulţimilor din care face parte
şi care i-au furnizat o limbă, o cultură, o istorie şi experienţe
interumane definitorii pentru istoria sa personală... deci el
singur, în lipsa mulţimii, nu ar fi scris nici măcar o
propoziţie...
Aşadar,
nu aşa-zisul autor a scris Textul (cu T mare), ci Textul s-a scris
prin el!... La fel cum nu omul vorbeşte limba, ci limba vorbeşte
prin el!... La fel cum nu omul inventează cultura, ci cultura se
repovesteşte prin el!...
Filosofia
este un Text – un Text scris de oameni, de limbă, de cultură, de
istorie, care în aparenţă are un autor, dar în realitate are o
mulţime de autori... La fel e şi cu personajele ce se manifestă în
Text... Toate personajele sunt un singur personaj... Individul
vorbeşte prin mulţime... Orice personaj e o sumă de personaje...
Mulţimea vorbeşte prin individ...
Prin
fiecare Text nu ne vorbeşte un individ, ci o mulţime... Prin
fiecare om nu vorbeşte un individ, ci vorbeşte o mulţime!
Ioana:
Şi eu cu ce mulţime vorbesc?
Ion:
Dar eu cu cine am plăcerea?
Ioana:
Aşa deci... Şi?... Zi mai departe!
Ion:
Deci... când se pune problema de a avea o reacţie faţă de un
Text, criticându-l, ignorându-l sau lăudându-l, nu un individ are
o reacţie faţă de Text, ci o altă mulţime... Aceasta ia chipul
aparent al unui individ, se ascunde în spatele lui şi se manifestă
prin el...
De
aceea, în ce priveşte Textul, individul nu există decât la nivel
de aparenţe: Mulţimile sunt cele care scriu Textele, ele le citesc,
ele le interpretează... Prin urmare, nici textul filosofic nu e
produsul unui individ, al unui filosof, ci el e generat de o
mulţime...
Ioana:
Am reţinut: Textul vorbeşte. Filosoful ascultă. Mulţimea se
află în mişcare!... Bun!... Şi atunci, pornind de la această
idee a mulţimii şi a Textului (cu T mare), ce e filosofia?
Ion:
Filosofia e Textul prin care Mulţimea (cu M mare) vorbeşte cu
sine, respectiv cu o altă Mulţime prin intermediul indivizilor, mai
mult sau mai puţin, conştienţi de statutul lor de unealtă prin
care o Mulţime vorbeşte cu sine, respectiv cu o altă Mulţime...
Astfel,
filosofia este „Ce este filosofia?”, pentru că Mulţimea găseşte
plăcere în vorbire şi în scriere, în Semne şi în Texte – în
noi combinări de vorbe şi semne, din care rezultă noi şi noi
Semne, noi şi noi Texte!... Filosofia este „Ce este filosofia?”,
fiindcă Mulţimile nu se pot opri din comunicare şi Textele nu pot
fi oprite din scriere, fiindcă indivizii nu se pot opri din vorbire
şi vorbele nu pot fi oprite din rostire!...
Textul
nu caută o finalitate ultimă, ci doar o rostogolire continuă...
Filosofia e ceea ce rezultă din această rostogolire perpetuă a
Textului prin existenţă!
Ioana:
Doar atât să fie filosofia?...
Ion:
Poţi opri Vorbirea?
Ioana:
Cu V mare?
Ion:
Da!
Ioana:
Nu!
Ion:
Poţi opri Gândirea? (Cu G mare!...)
Ioana:
Nu!
Ion:
Poţi opri Textul?
Ioana:
Îl poţi opri momentan pe cel cu „t” mic, dar niciodată pe
cel cu „T” mare!
Ion:
Tot aşa, nu poţi opri nici Filosofia! (Cu „F” mare!)... Şi
fiindcă Filosofia nu poate fi oprită, ea este cel mai bine definită
prin formularea „Filosofia este „Ce este filosofia?”.”...
Dacă
Filosofia s-ar putea opri din exprimare, atunci întrebarea „Ce
este filosofia?” ar putea căpăta un răspuns ultim care să
oprească orice continuare... Filosofia însă, ca şi Textul, ca şi
Mulţimea, atât timp cât există, nu se opreşte niciodată din
exprimare... De aceea, înainte de toate, Filosofia este „Ce este
filosofia?”...
Ioana:
Bine – m-ai convins!... Mergem la plimbare?
Ion:
Hai să mergem!... Dacă-mi mai vin idei, ţi le spun pe drum!
Ioana:
Mare Mulţime vorbeşte prin tine!
Ion:
Câteodată s-ar putea să vorbească... chiar Umanitatea!...
(Cei
doi ies de pe scenă prin stânga.)"
-
Extras din cartea “Ce este filosofia?”
- autor Radu Lucian Alexandru: